Antologie
lirică a poeților necunoscuți sau uitați
Prof.
dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
13
Noiembrie 2023
„Noi ne-am născut sub semnul pătimirei/ Ca mărul
ce-nflorise în brumar,/ Voiam s-aducem Cerul mai aproape/ Și pe Carpați să-i
facem un altar” (Vurgil Mateiaș)
Neagoe Basarab (1512-1521), Voievod al Țării Românești
și Sfânt al Neamului
Marele Voievod valah a luminat veacul său prin
vestitele sale ctitorii și în mod expres prin Cartea de învățătură, de
înțelepciune, „Învățăturile sale către fiul său Teodosie, așijderea, și pe
alții care vor fi în urma lui de Dumnezeu unși încununați Domni și biruitori
țerii acesteia...”.
Am deschis partea a II-a a eseului, „Antologie lirică
a poeților necunoscuți sau uitați” cu marele Domn, care n-a fost poet, dar prin
Învățăturile sale – ctitorie de suflet, un „falnic monument de literatură
politică și filosofică”, a intrat în Pantheonul Filocaliei românești, cu acea
strălucire sofianică pe care au avut-o marii Condeieri: Părinți, Scriitori
bisericești ai Ortodoxiei.
Învățăturile lui Neagoe Basarab, nu s-au dăltuit în
slovă, ci într-un autentic COD, de morală, dragoste, respect, responsabilitate
pentru Hristos, Fecioara, Patrie, Neam, Icoană
și Drapel.
Marele cărturar, istoric, filolog, scriitor,
Principele Bogdan Petriceicu Hașdeu, l-a numit inspirat, simplu și frumos: „Neagoe Basarab - Marc Aureliu al Țării
Românești”. „Fătul meu Teodosie, și vouă, cinstiților și dulcilor mei domni,
care veți fi, în urma noastră, Domni și biruitori țării acesteia; așijderea și
d-voastră, iubiții mei boieri, așa vă învăț: întâi să cinstiți cinstitele și
sfintele icoane, pentru că icoanele cu adevărat sunt semnul și chipul Domnului
nostru Iisus Hristos și pecetea lui... Iar, apoi, mai pe urmă, numai pentru a
Lui Mumă și Născătoare de Dumnezeu, își luă urgia Sa de spre noi, și-și
întoarse mila către noi, și iarăși ne arată fața Sa cea bună, ca să ne îndulcim
de dânsa. Și ne deschise porțile Raiului, și ne dărui Împărăția cerească, iar
Iadul îl sparse și-l robi, și pe Satana cu adevărat îl rușină și-l urgisi”.
Emil Botta
Emil Botta, descendent din Arborele cnezial, Martin și
Mihail Botha din Ținutul Chioarului și din ramura episcopului Ioan Bob, coautor
la Supplex Libellus Valachorum, s-a născut la 15 Septembrie 1911, fiind fratele
mai mic al rafinatului eseist creștin Dan Botta, care după clasele primare de
la Adjud, a plecat întru întâmpinarea carierei actoricești. A absolvit
Conservatorul de Artă Dramatică din București, realizându-se ca actor al
Teatrului Național din București, după debutul pe scenele din provincie. A onorat
teatrul Capitalei cu rolurile marilor personaje: Othello, Werther, Iago,
Macbeth, Unchiul Vania, Ion/ Năpasta ș.a., întrupat mai mult în tragediile
antice, decât în drama contemporană.
O serie de filme l-au consacrat ca artist de spirit:
Dacii, Columna, Pădurea spânzuraților, Harap alb, Răscoala, Faust XX,
Mastodontul, Reconstituirea, Șah la rege etc. Ca poet și-a ales ca însemn
heraldic, dar și muză mierla, Artistă emerită a naturii, care știe frumos ca un
menestrel, să cânte și să fluiere, devoalându-și astfel, eul liric sub
transparența măștilor metaforice, prin seducția alegoriei, relevându-și astfel
mai bine identitatea.
A debutat cu poemul Strofă ultimă, în revista Bilete
de papagal, a lui Tudor Arghezi, fiind însă un răsfățat al cenaclului și
revistei Criterion, precum și un preferat al marilor spirite ale vremii sale:
Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhardt, Emil Cioran, Eugen
Ionescu, Dan Botta, care l-au venerat pentru volumele: „Întunecatul april”;
„Pe-o gură de rai”; „Versuri și Un dor fără sațiu”, ș.a., ce i-au conferit
Ordinul Muncii clasa a II-a; Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a, iar ca
actor titlul etern de Artist emerit. „Faptul că poetul avea să se impună
ulterior ca un mare actor, a răsturnat perspectiva înțelegerii operei sale și
„poetica rolurilor” a fost extrapolată pe seama acestui jalon deopotrivă
biografic și profesional. Astfel jocul cu dramatis personae a fost socotit
prioritar, într-o opțiune estetică guvernată mai de grabă de un spirit al
veacului.” (Doina Uricariu, Postfață, la Un Dor Fără Sațiu, București, Ed.
Minerva, 1991)
Glasul Petrului Cercel
„- Oare s-a rugat, Petru Cercel?/ - Nu s-a rugat,/ de
nimeni nu s-a rugat./ Nici de Dumnezeu/ nu s-a rugat?/ - Nu s-a rugat./ -
Atunci, toate ce le-am auzit,/ sunau a minciună, a fals./ - Spune falsul,/ ar
fi, la sunet, frumos./ - Frumos, nefrumos,/ eu am auzit/ glas de Petru/ cum s-a
jeluit./ Spun la întâmplare,/ la nenoroc,/ ce mi s-a părut a fi/ al inimei sale
foc,/ focul ce-l mistui./ Și stins și nestins,/ așa suna el,/ glasul Petrului
Cercel:/ „Poate acuma/ când stelele nu-s,/ nu-s pe cer/ constelate imperii,/
poate acuma,/ odată ce m-a răpus/ Apune-Soare/ cu sulițe de foc,/ poate acuma/
cuvine-se,/ în starea de umbră/ nevăzută de ochi omenești,/ cuvine-se acuma,/
umbra de mândru bărbat/ să îngenuncheze/ la glie, la humă./ Cuvine-se a
murmura,/ a mărturisi:/ Patrie, Mumă!” (Emil Botta, Un Dor Fără Sațiu,
București, Ed. Minerva, 1980)
Poetul Emil Botta și-a înfiiat, asumat, mărturisit și
definit spectrul melodic al culturii noastre populare arhaice, Osia
cultural-spirituală a neamului întru dăinuire națională și universală, astfel
ca marile spirite ale omenirii să-și aducă prinosul lor de venerare și
recunoștiință. Păstrându-și semeția singurătății în opera lirică, Emil Botta a
devenit efigia poetului însuși!
Poezia de nuanță patriotico-religioasă are o înaltă
spiritualitate harică, devenind o terapie mistică, deopotrivă pentru autor și
pentru cititorul pasionat de cultură aleasă, de cultul filocalic. Prezent în
multe cele din jur, a celor din lăuntrul și din afara lor, Emil Botta a venit
dinspre teatru înspre poezie și dinspre poezie înspre teatru, întruchipând
astfel pe artistul complet.
Prinos
„Prințul norilor, tatăl florilor, Adonai/ a vizitat la
miez de noapte albastrul pământ./ O, cum ondulau brațele margheritelor!/ Și
câmpia își scoase pălăria.// Adonai s-a oprit la cocioaba urzicilor/ și
trufașul munte a încremenit./ Jivinele cu botul pe labe/ au articulat câteva
silabe.// Lingușitorul vânt își mușcă degetele/ ca ele să nu mai treacă prin
lira copacilor,/ doar ulciorul șchiop aduse apă,/ și au mai venit un codru de
pâine,/ un drob de sare și o ceapă.// Adonai mulțumind lucrurilor umile/ s-a urcat
la cer, peste fire./ Cocioaba urzicilor era un trandafiriu rai/ și ulciorul și
pâinea și sarea și ceapa cântau:/ Adonai, Adonai.” (Emil Botta, Poezii,
București, Ed. pentru Literatură, 1966)
Și-a modelat ființa, conștiința, brodându-și
caracterul cu religiozitatea testamentară primită de la străbuni,
transfigurându-se întru menirea de desăvârșire a Artei dramatice ori
lirice.Ecuația poet/ actor sau mai de grabă filiația poet/ actor l-a așezat în
providențialul Catalog liric valah, alături de aureolații confrați: L. Blaga,
I. Barbu, V. Blănaru – Flamură, P.C. Baciu, D. Bacu, C. Bolliac, D.
Bolintineanu, G. Bacovia, P. Baicu, F. Bădulescu, D.I. Bălan, M. Buracu ș.a.
Un dor fără de sațiu
„De un dor fără sațiu-s învins/ și nu știu ce sete mă
arde./ Parcă mereu,din adânc,/ un ochi răpitor de Himeră/ ar vrea să mă prade./
Și pururi n-am pace,/ nici al stelei vrăjit du-te-vino în spații,/ nici timpii
de aur, nici anii-lumină,/ izvoare sub lună, ori dornică ciută,/ nimic nu mă
stinge, nimic nu m-alină/ și parc-aș visa o planetă pierdută./ E atâta nepace
în sufletul meu,/ bătut de alean și de umbre cuprins.../ Un dor fără sațiu
m-a-nvins,/ și nu știu ce sete mă arde mereu.” (Emil Botta, Un Dor Fără Sațiu,
Ed. Minerva, București, 1980)
Poetul-actor a fost căsătorit o vreme binecuvântată cu
actrița Maria - Mimi Botta. Emil Botta a scris din preaplinul Dorului său, în
care i se preamărește Neamul, din dorința de a se regăsi în seva Națiunii sale
creștin-ortodoxe, conturându-și chipul în Icoana Străbunilor.
Volumul Întunecatul April, în care autorul își
păstrează independența și originalitatea a fost de fapt un însorit primăvăratec
ce s-a răsfrânt strălucitor într-o undă nouă de lirism, prin care suprapune
vibrația existențialismului peste eonul vizionarismului său dionisiac. Dincolo
de geometria frazării și-a conturat liniile fundamentale ale poeziei, țâșnite
prin nuanțe frenetice, alegorice, care te înfioară sublim din nesecatul izvor
de har, ca un tot al Patriei.
Patria
„Spune mai
frumos ciocârlia/ și mai frumos, în șoapte, frunza/ numele Tău!/ Mai frumos
decât mine,/ de mii și mii de ori mai frumos,/ apele spun/numele sfânt.// Ce să
mai fac eu,/ ce „spuneri frumoase”/ să vă mai spună/ omul vostru?/ Doar un
sărut de pământ,/ o pecetă pe gură,/ doar să fiu în genunchi,/ înnebunindu-mă
dorul.// Flămând sânt,/ lacom de izvoarele Tale./ Ca bolnav sânt, neîmpăcat
sânt,/ ziceți-mi una „de dor”/ pentru ca să mor,/ fie-mi suspinul ușor:/ Spune
mai frumos ciocârlia,/ numele Tău,/ sfântă a sfintelor...” (Un Dor Fără...).
Toate marile creații dacoromâne din toate timpurile
sunt expresii ale frumosului românesc, reflectate în întrebări și răspunsuri
către universalitatea ce s-a întocmit în termen carpatin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu