„Controversele
Sionului” (1)
Colonel
(rtg) Vasile Zarnescu
13
Noiembrie 2023
Nu a existat un popor numit „evreu”. Cuvântul „evreu”
este o născocire lingvistică artificială, scoasă cu forcepsul, fără să
corespundă unui popor numit „evreu”.
Arthur Koestler a avut mare succes cu ideea din titlul
cărţii sale „Al treisprezecelea trib”! Ideea sa a fost considerată corectă sau
măcar plauzibilă şi a fost preluată şi de alţii. Dar nu are nici un temei:
(k)hazarii nu reprezintă cel de-al treisprezecelea trib, fie şi în forma
aceasta de convertire la iudaism a unora de neam străin, turco-mongol, cum erau
(k)hazarii.
Înainte de a merge mai departe, este necesar să facem
câteva clarificări privind denumirea corectă a acestui trib, așa-zis „al
treisprezecelea“! Unii autori mai preocupați de problema jidănească - precum
Ivor Benson și Traian Golea, traducătorul în limba română al cărții sale,
„Factorul sionist. Influența iudaică asupra istoriei secolului al XX-lea” - au
propus grafia corectă a tribului (k)hazar, și anume hazar, așa cum apare pe
hărțile medievale, îndeosebi pe cele rusești.
Lecțiunea și grafia khazar/khazari a apărut și a fost
răspândită din cauza variantei literare franțuzești, deoarece litera „h“ nu are
un fonem corespunzător în limba franceză și, pentru a face mai lizibilă
lectura, autorii respectivi au introdus și litera „k“, așa cum fac de obicei cu
numele străine și îndeosebi cu cele slave: de exemplu, Hrușciov este grafiat
Khroushchev, în limba franceză, iar această grafie este preluată și în limba
engleză, deși nu era nevoie: puteau să-l scrie mai simplu, Hrushchov.
Dar care fuseseră celelalte douăsprezece triburi
anterioare ale iudeilor?! Fuseseră doar două: al lui Iuda şi al lui
Benjamin/Beniamin/Veniamin, acesta din urmă rămânând, treptat, cu foarte puţini
membri, până la dispariția sa din istorie; deci, cam 1,5 triburi de iudei.
În cartea lui Benjamin Freedmann, „Facts are Facts,
the Truth about the Khazars” (Faptele sunt fapte ), se găsesc numele celor 12
triburi. Nici urmă de „evrei” printre ele.
Povestea celor 12 triburi vine de la cei 12 băieţi ai
lui Iacob, născuţi din cele două femei ale acestuia şi din cele două slujnice
ale lor (Facerea, 29, 32-35; 30, 1-25), pentru că deși Moise le adusese de la
Iehova, înscris în Tablele Legii, Decalogul, cunoscut și prin sintagma Cele
Zece Porunci - printre care figura și faimoasa poruncă a șaptea, „Să nu fii
desfrânat!” (Ieșirea, 20, 14), citată în folclor îndeobşte sub forma „Să nu
preacurveşti!”, Iacob preacurvise la greu, căci fariseismul făcea parte din
comportamentul de bază la iudei, „farisei” fiind chiar o denumire sinonimă cu
„iudei”. Deşi, dacă ar fi să facem hermeneutica formei româneşti a versetului,
ar reieşi că, în fondul filosofiei (i)morale biblice iudaice, ar fi permisibil,
totuşi, să „curveşti“, dar cu condiția să nu „preacurveşti”. Este vorba de:
- fii lui Leah: Rubeon, Simeon, Levi, Iuda, Isachar şi
Zebulon (șase triburi);
- fii servitoarei lui Leah, numită Bilah: Dan și
Neftali (două triburi);
- fii lui Raşel: Iosif și Benjamin (două triburi);
- fii servitoarei lui Raşel, numită Zilpah: Gad şi
Așer (două triburi). Aceştia au fost la originea celor douăsprezece triburi,
cărora le-au dat și denumirea „semințiilor“ luată după numele lor. După cum se
vede, nici urmă de evrei printre cele douăsprezece triburi! Cele mai cunoscute
în istorie au fost triburile lui Iuda și Benjamin, iar, în scrierile lor, mai
apare și tribul leviților, care s-au erijat mai mult în „înțelepții“
celorlalți, devenind un fel de comisari-instructori, care le-au stabilit preceptele
și le-au scris cărțile.
De acord că jidanii sunt urmaşii (k)hazarilor, poate
chiar hazari pur-sânge, lucru care se poate discuta. În nici un caz nu cred că
putem spune „jidani europenizaţi“, dacă europenizarea înseamnă altceva decât o
chestiune de transport, ca, de exemplu, a magrebiano-africanilor în Franţa,
care se cred francezi, pentru că sunt născuţi în Franţa.
Una este să te naşti într-o ţară, alta să aparţii
genetic unui grup sau popor, mai mic sau mai mare, oricare ţi-ar fi locul
naşterii.
Hazaro-jidovii nu au putut fi europenizaţi din punct
de vedere genetic, pentru că aşa ceva nu este posibil, la limită, decât după
cel puţin 42 de generaţii metisate, după chiar învăţătura iudaică, de exemplu.
Acum câțiva ani presa din România a difuzat știrea cum
că, pentru a beneficia de o primă barosană și alte înlesniri acordate
nou-născuților și, implicit, mamelor respective, o tânără țigancă s-a dus, în
ultima lună de sarcină, să-și descarce progenitura în Spania. Dar „consilierii”
ei pe probleme pecuniar-demografice nu erau prea buni cunoscători ai
legislaţiei iberice în materie: ca să fi beneficiat de facilităţile despre care
auzise, incomplet, în şatra ei, ar fi trebuit să fi locuit în Spania cel puţin
doi ani! Ca atare, ţiganca nu a luat nici un sfanţ pentru puradelul ei.
Totuși, puradelul a căpătat pașaport și cetățenie
spaniolă! Da, dar ţigănuşul ei este „spaniol”?
Ce drepturi are el ca proaspăt „cetăţean spaniol“,
devenit astfel prin naştere?
Păi, cum zicea olteanul când a fost prins fără bilet
în tren, „nu prea are“. Asemenea incongruenţe legislative sunt speculate cu
viclenie de către cei interesaţi, cum au devenit țiganii-europenizați, adică
migranți-itineranți în diferite țări pentru a înșfăca diverse alocații sociale.
Un alt exemplu de astfel de viclenie l-a semnalat dr.
Gheorghe Funar, când a alertat asupra faptului că Ungaria profită de sărăcia în
care au fost aduşi deliberat românii şi le acordă bătrânilor români pensii în
schimbul acceptării de către aceştia a cetăţeniei maghiare. Şi deja s-au
bulucit mulţi să profite de asemenea facilităţi, la fel ca ţiganca care s-a dus
repede în Spania să umfle mangoţii cînd îşi varsă acolo gunoiul etnic.
În acest mod perfid Ungaria urmărește să-și mărească
populația „maghiară” în Transilvania spre a arăta, cu proxima ocazie, Uniunii
Europene că Moghioria deține un mare procentaj de „cetățeni maghiari” cu dublă
cetățenie în România, motiv pentru care va cere ocuparea Transilvaniei cu
argumentul că la Trianon i s-ar fi făcut o mare nedreptate! Dar, evident, cei
mai mari speculanţi în materie de asemenea procedee malefice sunt tot jidanii.
Nicolae Iorga avertiza, cu ironia sa voltaire-iană, în
interpelarea „Problema eveiască” din Parlament din 11 februarie 1910, exact
asupra intenţiei perfide de a deveni „români” a jidanilor care pretindeau
drepturi echivalente cu ale românilor pe motiv că s-au născut în România:
„Foaia evreiască intitulată «România» vorbeşte despre
chestia socialistă, despre afacerea Racovschi (…). D-lor, iată ce zice foaia
«România»:
«Cu prilejul afacerii Racovschi, cercurile oficiale și
naționaliste au descoperit un raport între mișcare socialistă și Evrei.
Studenții naționaliști, foarte probabil nu fără îndemnul Guvernului, în orice
caz de acord cu acesta, au strigat că mișcarea în favoarea lui Racovschi este
înscenată de Evrei. Fapt cert este că, dacă Evreii au fost deocamdată străini
mișcării, simpatia lor nu i-a lipsit. Socialismul în țară nu mai este o
cantitate neglijabilă și partidul nou, care este pe drum de a se forma, constituie
de acum o putere însemnată, de la care Evreii pot aștepta liberarea lor din
jugul în care gem».
Acesta în luna lui Novembre, și acela care scrie aici
prevede că, după o discuție între socialiști, dintre care unii vedeau
enormitatea părăsirii punctului de vedere național românesc pentru a trece prin
umanitarism și a ajunge la punctul de vedere național evreiesc - extraordinar
pentru un român rătăcit -, că, va să zică, după acesta, se va ajunge la
declarația marelui partid social-democrat român că el înțelege ca Evreii să nu
mai fie străini, ci să se bucure de drepturile tuturor celor care s-au născut în
România.
Prin urmare, d-lor, după teoria dumnealor, cine vrea
să fie român, nu are decât să se fi născut în România, și, deci, pentru aceasta
nu ar avea Evreii din Bucovina sau din Rusia decît să-și trimeată pe stimatele
lor consoarte în anumite momente-n România pentru a o înzestra cu un număr de
cetățeni născuți aici. (Mare ilaritate.)
Și, d-lor, articolul continuă: «Partidul
social-democrat este la noi singurul care se gîndește la emanciparea celor
câteva mii de evrei». Dacă ai zice 350.000 -, tot cîteva mii! Vedeți, o
cantitate neglijabilă!”.
Ironia din acest ultim rând se referă la faptul că,
atunci, în 1910, în România Mică jidanii pretindeau că sunt doar circa 350.000,
dar Nicolae Iorga, chiar la începutul acestei interpelări parlamentare,
subliniind dezinformarea practicată, relevase că, în realitate, e vorba de
peste 500.000 de jidani!
După circa un sfert de secol, pe vremea Guvernului
Goga - care, la fel ca Petru Șchiopul, încercase să-i expulzeze pe jidanii
intrați ilegal în țară și, la fel ca în 1910, stârnise un scandal în „Ioropa“
cu acuze de antisemitism la adresa României -, jidanii ajunseseră la circa 2,5
milioane de indivizi, fiind, cum a reamintit, recent, Gabriel Constantinescu,
în raportul de un jidan la șapte români: adică cel mai mare din Europa, la mare
distanţă de proporţia din celelalte state, chiar de situaţia din Rusia, unde
erau cei mai mulţi jidani.
Mistificarea jidănească pe această temă este la fel de
virulentă și acum, când Aurel Vainer pretinde că ar mai fi doar 8.000 de jidani
(tot atâţia erau şi în 1989!), deși s-a ajuns tot la circa 2,5 milioane de
jidani.
Chestiunea jidănească este extrem de complexă, iar
prin simplificarea ei expeditivă și abuzivă - așa cum unii spun „evrei români“,
„rabinul şef al României“ şi alte asemenea expresii idioate - ne batem singuri
cuie în tălpile de care vom avea nevoie pentru a cerceta şi lămuri problema și,
eventual, pentru a le da un șut unde trebuie jidanilor prețioși - ca Elie
Wiesel, Radu Ioanid, Victor Neuman, Alexandru Florian, Marco Maximilian Katz,
Jean Ancel, Horia-Radu Patapievici, Mihai-Răzvan Ungureanu, Vladimir Tismăneanu
ș.a. –, care vor să ne impună opiniile lor, tot așa cum, în antichitate,
preoţii leviți le impuneau iudeenilor riturile cultului iudaic, normele de
comportament, ideologia rasistă, politica teroristă etc., reluată, acum, de
conducerea Israelului, pe baza, cum acuza Roger Garaudy, a „interpretării
tribale a textelor biblice“!
Din punct de vedere genetic, sau etno-rasial dacă
vrem, toată lumea admite despre hazari că sunt de origine turco-mongolă,
preluând, de altfel, opiniile lui Abraham Poliak și Arthur Koestler.
Care este originea cuvântului „evreu”?
În celebra sa carte „Controversa Sionului”, Douglas
Reed face o expunere savantă și documentată a originii cuvântului „evreu“ și a
modului cum leviții au confecționat – modificându-le, „adaptându-le“, adică
falsificându-le continuu - cărțile Vechiului Testament, pe care, ulterior,
creștinii ortodocși au luat aceste falsuri ca fiind „autentice”, iar Împăratul
Constantin cel Mare chiar a stabilit, personal, ca orice imperator care poate
să-şi impună opinia în mod absolut, lista cărților care să constituie conținutul
Bibliei. Iată de ce, acum, culmea!, Jaroslav Pelikan relevă cu stupefacţie:
„Cea mai mare parte a doctrinei creştine s-a dezvoltat în sînul unei Biserici
care nu avea cunoştinţă de textul original al „Bibliei ebraice” (s.n., V.I.Z.).
Aşadar, Biserica Catolică (căci despre ea este vorba,
întrucât termenul „catolic“ are, aici, sensul de „universal”, adică forma de
mişcare a Bisericii, care fusese universală până la schisma ei oficială din
1054, între Catolicism şi Ortodoxie!) îşi dezvoltase doctrina ortodoxă - aici
termenul „ortodox” este folosit de J. Pelikan cu sensul etimologic de „dreapta
credinţă” - luând ca adevărate falsurile iudeene confecţionate de preoţii
leviţi, „ajustându-le“, de fiecare dată, după bunul lor plac.
Acest paradox - Ortodoxia, adică „dreapta credinţă”,
bazată pe niște falsuri - rămâne abscons, adică nu este conștientizat de către
creștini, deoarece sunt ignoranți în materie de exegeză biblică, iar acesta
este unul dintre motivele pentru care jidanii țin sub obroc Manuscrisele de la
Marea Moartă, spre a nu se afla adevărul privind textele biblice! Și pe aceste
falsuri biblice se sprijină ideea pe cât de notorie pe atât de idioată a
„iudeo-creştinismului“, adică a sorgintei iudaice - nu iudeene - a Creştinismului!
Termenul „iudaic” a fost introdus abia în secolul întâi d.H., de către Flavius
Josephus în celebra sa carte, „Antichităţi iudaice”.
Deşi, de la apariţia sa, Creştinismul s-a aflat
într-un perpetuu război axiologic cu
Iudaismul
Caracterul paradoxal al acestui război este dat de
faptul că aproape toţi papii au cochetat cu Iudaismul - în timp ce enoriaşii
catolici îi persecutau pe iudei pentru deicid -, iar papa Ioan Paul al II-lea,
faimosul Karol Joseph Woytilla, chiar a ajuns până acolo încât i-a numit pe
iudeii actuali - în realitate, pe jidani, pe moștenitorii fariseilor biblici -
„fraţii noştri mai mari”! Mai mult, le-a cerut iertare jidanilor pentru
persecuţiile comise de Biserica Catolică în decursul secolelor, îndeosebi în vremea
Inchiziţiei! Din păcate, însă, acum Inchiziţia a încăput, şi ea, pe mâna
jidanilor, care au întors-o contra creştinilor - mai exact spus, contra
ortodocşilor, căci catolicii - sub „îndemnul“ cucernic al papilor, adică, de
fapt, sub comanda autoritară a papilor, întrucât „papa de la Roma” este
expresia emblematică a monarhului absolut - sunt protejaţi de către această
nouă lnchiziţie.
Explicaţia rezidă în aceea că, aşa cum releva Douglas
Reed, şi inclusiv, acum, Kevin MacDonald, Biserica catolică (la fel ca şi alte
organizaţii oficiale) este infestată cu jidani „convertiţi“ la catolicism cu
scopul deliberat de a se insinua și a submina Creştinismul. Conflictului
bimilenar dintre Creştinism şi Jidănism i se potriveşte caracterizarea
leninistă a luptei de clasă, cum că „se ascute zi de zi, ceas de ceas şi în
proporție de masă!“
În fond, sub specie conceptuală, Creştinismul şi
Jidănismul sunt două clase politice drapate în ideologie religioasă, dar, în
subteran, conduse de elite politice: pe de o parte, Jidănismul - sub forma şi
titulatura actuală de Sionism - este condus de Cahal, guvernul unic şi
autoritar din umbră al Sionismului sub cele două forme de mişcare ale sale,
Socialismul şi Capitalismul, care converg, acum, în Mondialism (Globalism) şi,
pe de altă parte, Creştinismul, care se mişcă sub două forme mari, Catolicismul
şi Ortodoxismul, în continuă dezbinare şi dispersare: Catolicismul, condus de
papa de la Roma, este mai abil, fiindcă este disimulat sub diverse secte/culte
conservatoare şi neoprotestante - unele foarte agresive, ca mormonii şi
„Martorii lui Iehova”, autonumiţi şi „studenţi în Biblie“ –, dar toate de
sorginte jidănească, foarte bine mascate şi, de aceea, foarte penetrante.
Voi expune, în continuare, în rezumat, primele
capitole din „Controversa Sionului”[1]. Uneori, pentru mai multă clarificare
(sper eu), am intervenit cu unele comentarii, introduse între paranteze drepte
şi indicate, de cele mai multe ori, cu precizarea: „n.n., V.I.Z.”.
Douglas Reed a fost corespondentul principal al
ziarului britanic Times în Berlin, Viena şi în celelalte capitale din centrul
Europei între 1924 şi 1938, ceea ce l-a pus în legătură directă cu toate
evenimentele politice şi militare europene în aceşti ani şi i-a permis să
stabilească contacte şi să obţină informaţii veridice și importante.
În 1938 şi-a dat demisia în semn de protest pentru că
reportajele lui erau din ce în ce mai mult cenzurate, distorsionate şi
falsificate - intervenea „Poliția Gândirii” anticipată de George Orwell; astăzi
tot ceea ce se publică în marea presă a tuturor ţărilor este o imensă minciună
şi dezinformare, aşa cum dovedeşte autorul în această carte, care constituie
încununarea operei vieții sale. A continuat să scrie cu mult succes dezvăluind
adevărul despre toate tranzacţiile militare şi politice ale secolului, până
când cărţile lui au fost boicotate, editurile au refuzat să-i mai accepte
manuscrisele şi i-a fost tăiat accesul la demnitarii şi oamenii politici ai
zilei. Ruina carierei şi vieții lui publice i-a dat, însă, răgazul şi
singurătatea necesare studiului intens care a produs cartea pe care o rezumăm,
printr-un fragment, aici.
Cartea, redactată între 1949-1952 şi rescrisă în 1956,
a rămas nepublicată timp de 22 de ani, timp în care atât manuscrisul, cât şi
autorul au fost intens boicotaţi de cei care deţin forţele de opresiune civilă
şi intelectuală şi deţin monopolul tipografic în lumea „liberă”. Retras cu
resemnare în anonimat, autorul a văzut cum politica internaţională continua să
evolueze pe liniile descrise de el şi cum Uniunea Sovietică, aparent adversara
Israelului, pe ascuns unelteşte cu acesta împotriva ţărilor atacate de Israel
(1957, 1982); a trăit să vadă Israelul devenind cea mai mare putere militară
din lume după Uniunea Sovietică, China comunistă şi Statele Unite; a trăit să
vadă cum numai „evreii” din Tel Aviv sunt singurii care protestează împotriva
genocidului şi măcelăririi refugiaților civili arabi de către armata
israeliană: toate aceste evenimente venind să confirme analiza strălucită
realizată de Douglas Reed.
Poporul antic nomad „habiru„ a migrat în diverse zone
din arealul Orientului Apropiat. De la această denumire a apărut, probabil în
primele secole de creștinism, prin corupere fonetică și grafică a filierei
„habiru”-„hebreu”, forma literară a cuvântului, „hebraeus/hebraei” în limba
latină, hébreu/hébreux în limba franceză, în limba engleză hebrew, cu varianta
românească literară „evreu/evrei”, iar cea folclorică ovreu/ovrei; forma
„evreu” a fost impusă, artificial și interesat de propagandiștii jidani-așchenazi,
pentru a fi și ei considerați „evrei”, pe motivul că termenul „jidan” ar fi
peiorativ, tot așa cum țiganii s-au fudulit și ei și vor să li se zică „rromi”.
Din cauza interșanjabilității fonemelor „b” și „v”
(care dau și dublete, de ex., borbotine/vorvotine, voroave/vorbe etc.), în
limba română avem și cele două variante: limba „ebraică”/„evreiască” și „evreu„
în loc de „ebreu”, tot așa cum cuvintele Benjamin și Bethleem au și variantele
literare Beniamin, Veniamin și, respectiv, folclorice, Vitlaim. Chiar ideologul
principal al sionismului, Teodor Herzl, avea numele iniţial, de jidan, nu de
„european”, Binyamin Ze’ev Herzl.
Oricum, termenul „habiru“ înseamnă chiar „nomad”, deci
nici el nu desemna un „popor”, ci doar grupuri de triburi care migrau de
acolo-acolo, „ca țiganu’ cu cortul” – cum zice românul –, numite, deci,
generic, „nomazii“. Iar , „nomazii“, adică „habiru“, nu înseamnă „evrei“, ci
nomazi!
Cum a început tărășenia
Totul a început în 458 î.Hr., când un mic trib
palestinian din Imperiul Persan despărţit de izraeliți, şi anume tribul iudaic
(descendent din Iuda, unul dintre fiii adulterinului-acceptat Iacob - spre
deosebire de un François Mitterrand, care era un adulterin-mascat, sau de un
Luigi Berlusconi, care este un adulterin-scandalos), a instaurat teoria
supremaţiei unei seminţii alese pentru a jefui şi stăpâni toate popoarele
lumii, care-i sunt prin lege inferioare.
Distrugerea civilizaţiei care a înflorit în Europa
şi-n Vest în ultimii 2.000 de ani este cauzată de acţiunea acestei teorii, după
cum o arată faptele, documentele şi datele istorice care pot fi verificate. În
treacăt, amintesc, în acest sens, demonstrația făcută de Ilariu Dobridor, în
cartea sa ignorată, „Decăderea dogmelor”[2]. Iudaismul era reacţionar încă de
la apariţia sa acum 2.500 de ani, căci existau, deja, religii ca budismul şi
confucianismul, care propovăduiau pacea şi existenta unui Dumnezeu unic pentru
toţi oamenii cu milă şi toleranţă pentru toţi.
În Egipt, „Cărţile Morţilor”, care datează de acum
4.600 de ani, descriu pe Dumnezeul unic şi atemporal care a creat cerul şi
pământul şi pe om, în timp ce iudaismul este politeist, cum dovedesc menţiunile
despre „ceilalţi Dumnezei” din Ieşirea (în anumite traduceri se folosește
denumirea de Exodul, dar aici preferăm denumirile din edițiile românești ale
Bibliei, girate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române).
O sectă care a devenit stăpânitoare în tribul iudaic a
preluat ideea unui Dumnezeu unic al tuturor oamenilor, dar i-a atribuit rolul
de a distruge şi asupri pe toţi oamenii în favoarea iudeilor. Căci acest Iehova
a ales un neam, fals numit „al lui Israel”, fiind redus doar la tribul iudaic,
şi-i dă acestui neam ales putere absolută de a ucide, despuia, jefui, înrobi şi
asupri pe toate celelalte seminții, ca o răsplată pentru că acest trib îl
recunoaște drept Dumnezeu dintre toți ceilalţi Dumnezei: aceasta este „Legea”.
Dacă iudeii nu se supun Legii, atunci Iehova îi
împrăştie printre celelalte seminţii, ceea ce constituie „robia” lor; iar drept
pedeapsă pentru celelalte seminţii pentru că şi-au îndeplinit rolul destinat
lor de Iehova, acesta le va da pe mâna iudeilor ca să le masacreze şi să le
despoaie. Aceasta este înțelegerea dintre Iehova şi „fiii lui Israel“ în
Vechiul Testament. În realitate, „fiii lui Israel” habar n-au avut niciodată de
această înţelegere redactată de leviţii iudei în jurul anului 458 î.Hr.
Înainte de această dată n-a existat nimic scris şi
religia consta doar din folclor oral. Fragmentele care au supravieţuit din acel
folclor arată că izraeliții nu aveau o credinţă sângeroasă şi ucigașă ca a lui
Iehova. Tradiţia lor era că Moise, a cărui legendă seamănă cu a regelui Sargon
al Babiloniei, care l-a precedat cu o mie sau două de ani, s-a întors de pe
Munte cu „Tablele Legii” cunoscute drept „Cele Zece Porunci“, care seamănă mult
cu coduri mai vechi ale egiptenilor, babilonienilor şi asirienilor. Izraeliții
din antichitate s-au contopit cu celelalte popoare antice contemporane lor, cu
a căror religie inclusiv religia lor avea multe asemănări.
Numele lor şi numele lui Moise au fost, însă, preluat
de leviţii iudaici, care au transformat ideea unui Dumnezeu unic al întregii
omeniri într-o doctrină de segregare, ură de rasă, masacre în numele religiei
şi răzbunare împinsă la infinit. Citind cu atenţie Vechiul Testament se poate
vedea cum au rescris leviţii legendele anterioare; Moise întâi vine şi dă „Cele
Zece Porunci” de cinste, bunătate şi respect pentru aproapele, ca, apoi,
povestea lui să continue cu genocid şi masacrare pe scară mare a oamenilor
nevinovaţi pe care-i întâlneau iudeii în migraţiunile lor. Iehova întâi zice:
„Să nu ucizi!”, iar, apoi, ordonă uciderea tuturor triburilor învecinate,
cruțând doar fecioarele pentru a le lua sclave.
Rescriind legendele şi transformându-le într-un
program politic şi militar care acționează şi astăzi, leviţii au născocit multe
episoade istorice despre care chiar cărturarii sionişti sunt de acord că n-au
avut loc, ca, de exemplu, robia în Egipt, trecerea Mării Roşii şi toate
poveștile legate de Egipt. Învăţaţii rabini sunt de acord că Moise nu a existat
niciodată şi că profeţiile lui Isaia, de exemplu, au fost compuse în diverse
etape de timp de diverse persoane.
Spre deosebire de cititorii Bibliei, care se cred
creştini, erudiţii talmudişti, ca, de exemplu, marele istoric sionist dr. Josef
Kastein, nu cred în realitatea poveştilor din Vechiul Testament; dar cred în
politica seminţiei alese pentru a stăpâni, asupri şi jefui pe celelalte
popoare. Dr. Josef Kastein spune clar că Vechiul Testament este un program
politic scris la vremea sa în scopul acţiunii politico-militare, care este în
continuare revizuit şi rescris de către înțelepții Sionului pentru a face faţă
realităţilor istorice contemporane.
Sfârșitul Israelului
Robia egipteană din Geneza/Facerea şi Exodul/Ieşirea
este, deci, o legendă, căci nomazii „Habiru“ (hebreii), despre care vorbesc
rapoartele miniştrilor faraonilor cu mii de ani în urmă, au pătruns în Canaan
şi s-au amestecat cu populaţia locală cu mult înainte de timpurile legendarului
Moise. În nord erau mai numeroși „Habiru” din triburile lui Yisrael, vag
înrudite, uneori aliate, alteori în duşmănie; în sud era un trib mic al lui
Iuda, tribul iudaic, care, căzând sub dominaţia leviţilor, a dat naştere religiei
iudaice, rasismului iudaic şi – târziu, în istorie - termenului de „evreu”,
interșanjabil cu cel de iudeu. În „Enciclopedia Iudaică” se spune despre acest
trib că „cel mai probabil nu era un trib israelit”[3]. Dar, în timp ce
izraeliții au acceptat să trăiască împreună cu celelalte popoare şi s-au
contopit cu ele, tribul iudaic a preluat legende izraelite şi le-a rescris şi
transformat în cel mai crâncen program politico-militar de distrugere a altor
popoare. Izraeliţii au respins acest program politico-militar cu circa 950 de
ani î.Hr., acum aproape trei mii de ani.
Rescriind legendele israeliților, leviţii care au pus
bazele iudaismului au lăsat, însă, intacte unele pasaje despre „poporul ales“,
care, văzute din afară de către neinițiați, par misterioase, ca, de exemplu,
pasajul în care socrul are legături sexuale cu nora în Facerea 38; dar motivele
scribilor şi leviților care au rescris Vechiul Testament şi care rescriu tot
timpul doctrina iudaică nu pot fi totdeauna înţelese de cei din afară.
În Vechiul Testament se povesteşte cum tribul iudaic
condus de clasa stăpânitoare a leviţilor (la care s-a asociat şi un trib
minuscul, al lui Beniamin) a căutat o alianţă cu izraeliții, care erau mult mai
numeroşi, ceea ce s-a realizat printr-un rege ales (nu ereditar), şi anume
Saul. Cu el a început istoria cuceririlor sângeroase, a masacrelor şi
distrugerilor care marchează cariera iudeilor în istoria antică. Saul s-ar
părea că n-a ucis absolut toate victimele şi unii au scăpat cu viaţă din drumul
iudeilor; de aceea Iehova l-a pedepsit, l-a înlocuit cu David şi, în cele din
urmă, Saul s-a sinucis.
E probabil că toată istoria asta este inventată, căci
a fost scrisă cu secole mai târziu; dar ceea ce este real şi ilustrativ este
insistența lui Iehova ca agresorii, cuceritorii să fie fără milă, ucigaşi şi
călăi neîndurători, să masacreze mulţimile, căci de aceea au fost aleşi.
Cum izraeliții nu l-au acceptat pe David ca rege,
izraeliții s-au despărţit, dar au fost cuceriţi cu forţa armelor şi stăpâniţi
de fiul lui David şi a unei hitite, Solomon, care n-a prea păstrat nici el
puritatea seminţiei, căci a avut un harem cu multe femei din alte triburi,
printre care o egipteancă. Prin 937 î.Ch. izraeliții s-au despărţit de iudei şi
dispar, astfel, din istoria Israelului şi a Sionului. Căci din seminţia lui
David trebuie să se nască un mesia iudaic, care să-i instaureze definitiv pe iudei
ca şefi supremi şi stăpâni peste toate popoarele lumii şi peste aurul şi
bogăţiile lor. Josef Kastein scrie că segregaţia rasială crâncenă practicată de
iudaici a început după moartea lui Solomon şi dispariţia izraeliților.
Această segregaţie este opera leviţilor împotriva
cărora au perorat profeţii „ebraici“ secole de-a rândul, demascând sălbaticul
crez tribal al leviţilor iudei, aşa cum l-a criticat şi Iisus Hristos cu
şapte-opt sute de ani după ei.
Profeţii erau în special revoltaţi de nesfârşitele
sacrificii de oameni şi animale aduse lui Iehova pe care le cere legea iudaică
scrisă de leviţi, unde Iehova spune: „Primul născut din om sau animal trebuie
să fie ucis pe altarul meu“ (Ieşirea 34,19) şi de accentul pe care-l pun
leviţii pe ritualuri sângeroase şi pe stropirea cu sânge proaspăt din victima
caldă încă (Ieşirea 29 etc.). Amos arată că lui Dumnezeu nu-i plac
sacrificiile, sângele vărsat şi litaniile leviţilor (Amos 5, 22 etc.), în
pasaje pe care, din motive obscure, leviţii care au scris Vechiul Testament nu
le-au eliminat, ci le-au transcris alături de sângeroasele lor incitări la
omor, tot aşa cum n-au eliminat nici povestea despre naşterea lui Solomon, fiul
legăturii adultere dintre regele David şi soția căpitanului său credincios, pe
care David l-a ucis în mod mişelesc după ce l-a încornorat.
Pe timpul lui Miheia încă se mai ucideau copiii pe
altarele lui Iehova (Miheia 6, 7). Şi el şi ceilalţi profeţi din Vechiul
Testament cereau triburilor israelite să nu urmeze cruzimea şi sălbăticia
leviţilor. De aceea, după două secole, leviţii s-au concentrat în special în
tribul lui Iuda, care a rămas pe loc plătind doar tribut când asirienii au
cucerit triburile izraelite în 721 î.Hr. și le-au dus în captivitate. După
cucerirea asiriană, izraeliții dispar ca popor istoric, contopindu-se cu restul
populaţiei asiriene, care, de-a lungul secolelor, a migrat probabil spre Vest
şi s-a răspândit prin Europa. Istoricii Sionului relatează cu satisfacţie
dispariţia celor zece triburi izraelite care au refuzat să se înregimenteze în
armata destinată să verse oceane de sânge nevinovat în marşul ei triumfător
către supremaţie asupra tuturor: dr. Josef Kastein arată că dispariţia
izraeliților n-a pricinuit nici un regret. În realitate, izraeliții n-au
dispărut cu desăvârşire de pe faţa pământului, ci au fost doar „pronunţaţi ca
fiind inexistenţi” de către principiile sionismului militant şi nu mai
participă în „controversa Sionului”.
Astfel, Talmudul spune explicit: „Cele zece triburi
[ale lui Israel] nu participă în lumea ce va să vină (The ten tribes have no
share in the world to come)”[4]. Marele rabin al iudeilor din Imperiului
Britanic, J. H. Hertz, a declarat în 1918: „The people known at prezent as Jew
are descendants of the tribes of Judah and Benjamin with certain number of
descendans of the tribe of Levi” (Iudeii de azi sunt descendenţii triburilor
lui Iuda şi Benjamin şi un anumit număr din descendenţii tribului lui Levi)[5],
arătând, astfel, clar că el îi exclude pe izraeliți dintre „iudei”.
Bineînţeles că „iudeii” de azi nu descind deloc din
tribul lui Iuda, după cum ştiu şi ei foarte bine; dar aici e vorba de
apartenenţa politică, nu de genealogie. Deci, statul Israel n-are nici un drept
la numele de „Israel”, pe care îl folosește doar din motive politice legate de
obsesia Vechiului Testament etalată de către slujitorii sionismului, care-şi
imaginează că îndeplinesc promisiunea făcută lui „Israel” de către Iehova.
Singurul nume cu oarecare justificare istorică al statului Israel ar fi fost „ţara
lui Iuda”.
De altfel, în Germania se înființase o organizație
numită Jüdenland și, mi se pare, apăruse și o publicație cu acest nume!
Leviţii şi legea
În secolul care a urmat victoriei asiriene, leviţii
tribului lui Iuda au început să scrie Vechiul Testament, începând, în 621 î.H.,
cu cartea a cincea, Deuteronomul, pe care au citit-o poporului în Templul din
Ierusalim. Aşa s-a născut „Legea mozaică” pe care Moise, dacă ar fi existat,
n-ar fi avut de unde s-o cunoască. Toţi erudiţii rabini sunt de acord asupra
faptului că, deşi textele îi sunt atribuite lui Moise şi, uneori, lui Iehova,
ele au fost în realitate scrise şi rescrise de leviţi după bunul lor plac.
Cartea „Deuteronomul” stă la baza textului „Tora”,
care la rândul său stă la baza Talmudului, de unde derivă nesfârşita serie de
comentarii şi comentarii-la-comentarii care, în întregimea lor, constituie
„Legea iudaică”. „Deuteronomul” înseamnă „cea de-a doua lege”, a leviţilor, şi
a fost scrisă înaintea primelor două cărţi, ale „Facerii şi Ieşirii”; celelalte
două cărţi din Vechiul Testament care aparţin la „Tora”, „Leviticul” şi
„Numerii”, au fost scrise şi mai târziu, deşi toate patru au pretenţia că sunt
o naraţiune cronologică.
Rescriind „Legea”, leviţii au produs în Deuteronomul o
lege total opusă Celor Zece Porunci, pe care legenda zice că le-a primit Moise.
Erudiţii sionişti declară că ei aveau dreptul de a „face faţă condiţiilor
existenţei în continuă schimbare în spiritul învăţăturilor tradiţionale” (dr.
Joseph Kastein). Leviţii justifică dreptul lor de a rescrie şi modifica textul
legii la bunul lor plac printr-o poruncă a lui Iehova, pe care ar fi dat-o lui
Moise personal, atunci când i-a dezvăluit o Tora secretă numai lui: de a nu
scrie niciodată această lege şi de a o transmite numai oral celor inițiați,
„căci“, zice Talmudul (citat de dr. Funk), „Iehova a prevăzut că într-o zi
goyimii vor citi Tora şi vor pretinde că sunt şi ei fiii lui Dumnezeu, dar nu
va fi aşa, căci Dumnezeu îi respinge pe cei care nu cunosc învăţătura secretă
orală”.
Nu se poate stabili cât de aproape este textul cărţii
a cincea din Vechiul Testament de textul original citit în Templul din
Ierusalim, căci leviţii au modificat textul tot timpul înainte de-a fi tradus
şi publicat, după care nu le-a mai fost posibil să schimbe prea mult; probabil
că ceea ce a intrat în Vechiul Testament nu conţine textul integral, dar
conţine destule. În timp ce Cele Zece Porunci ziceau să nu ucizi, să nu furi
etc., „cea de-a doua lege“ (Deuteronomul) porunceşte în mod expres să asasinezi,
să ucizi, să distrugi cu desăvârşire popoarele învecinate, să le iei averea,
să-i transformi în robi, să n-ai milă, să nu cruţi pe nimeni. Iehova este
singurul Dumnezeu care răsplăteşte pe credincioşii săi cu o singură condiţie:
credincioşii să nu se abată deloc de la „lege şi judecăţi“, care lege consta în
primul rând din obligaţia de a ucide şi anihila pe ceilalţi oameni. Iehova cere
intoleranţa.
Stăpânirea lumii prin masacrare şi teroare este primul
lucru pe care-l cere „legea” pe care Moise ar fi lăsat-o pe patul de moarte
(Deuteronomul, 2). Această carte a cincea din Vechiul Testament conţine istorii
despre cum a fost aplicată „legea” şi cum au fost distruse triburi şi sate, de
către pioşii credincioşi care aplicau legea: cuvântul care revine obsedant este
„ucide”, în variantele sale: „distruge cu desăvârşire”, „masacrează”. Cititorul
de azi al Vechiului Testament nu dă atenţie acestor cuvinte. Dar ele zugrăvesc
o realitate care a avut loc în 1948, de exemplu, când populaţia palestiniană
paşnică a satului Deir Yasin a fost masacrată cu toată cruzimea prescrisă de
„lege” şi n-a fost lăsat în viaţă nici unul, exact cum cere Deuteronomul 7, 2.
Trupele britanice care au venit după masacru la faţa
locului au găsit cadavrele femeilor şi copiilor căsăpiţi de către comandourile
izraeliene aruncate în fântâni, pentru a spurca apele, aşa cum cere „legea“.
Palestinienii, văzând cum începe genocidul lor la mâna statului Israel şi cum
Naţiunile Unite şi puterile occidentale nu zic nimic, au fugit lăsându-şi
pământul şi avutul în mâna cotropitorilor – exact aşa cum indică Deuteronomul
7, 1; 20, 16; etc. Căci în parlamentările lor cu puterile occidentale, sioniștii
zic „Biblia este mandatul nostru“ (slogan etalat de dr. Chaim Weizmann,
creatorul statului Israel, repetat de Ben Gurion – supranumit „marele
expulzator” –, repetat de Golda Meir, repetat de Moshe Dayan ș.a.); şi cartea a
cincea a Vechiului Testament prescrie masacrele practicate împotriva
palestinienilor.
Să ne amintim că Roger Garaudy, îndeosebi în Miturile
politice fondatoare ale politicii izraeliene, denunță exact această politică
rasistă și teroristă practicată acum de statul Israel, citând și acuzațiile
aduse respectivei „politici a napalmului” formulate de rabinul Menuhin, tatăl
violonistului Yehudi Menuhin.
În continuare, în Deuteronom Iehova porunceşte prin
legea sa să fie distruse toate celelalte religii (7, 5), ceea ce se aplică în
mod special creştinismului. Aici se subsumează distrugerea bisericilor,
deschiderea muzeului anti-creştin, canonizarea lui Iuda Iscariotul şi toată
ofensiva anticreştină a guvernului bolşevic imediat ce a preluat puterea [în
1917, precum și toată ofensiva anticreştină a Uniunii Europene, exprimată
îndeosebi prin măsurile de apărare a poponarilor]. Tot în virtutea acestei „legi”
au cerut crucificarea lui Hristos (Deuteronomul 13, 5); şi tot aici se prescrie
denunţul practicat împotriva membrilor familiei (Deuteronomul 13, 6), aşa cum
îl cer autorităţile comuniste [vezi, de exemplu, cazul lui Pavlik Morozov]. În
privinţa cinstei în afaceri, ea este stipulată în raportul cu coreligionarii,
dar este interzisă în relaţiile cu ceilalţi (Deuteronomul 23, 19-20).
Cartea a cincea a Vechiului Testament se încheie cu o
listă de blesteme care vor cădea asupra celor care nu respectă „legea”, în
eficacitatea cărora se mai crede şi astăzi în cercurile talmudice, unde se
invocă blestemele împotriva celor proscrişi. Dar aceste blesteme se vor
întoarce împotriva duşmanilor, dacă credincioşii vor reveni la sentimente mai
bune şi vor executa „legea”. Astfel, rolul „goyimilor” indicat de „lege” este
ca să servească drept instrument al mâniei lui Iehova îndreptate când împotriva
iudeilor care nu urmează întocmai „legea”, când împotriva lor înşişi pentru că
au servit drept instrument mâniei lui Iehova (Deuteronomul 28, 64-66; 30, 7).
Astfel se explică veşnicele plângeri şi acuze actuale că jidanii sunt
persecutaţi peste tot de către toate naţiunile din lume, indiferent cât de
prosperi şi de privilegiaţi sunt în sânul acestor naţiuni: „legea” le cere
aceasta. Iehova în Deuteronomul îi pedepseşte pe iudei împrăştiindu-i printre
ceilalţi oameni, ceea ce, în sine, constituie opresiune din partea celorlalţi
oameni prin simplul fapt că există; apoi, „persecutorii”, adică ceilalţi
oameni, trebuie pedepsiţi ca persecutori şi distruşi.
Faptul că tribul lui Iuda trăieşte în sânul altor
naţiuni este o normă promulgată de Iehova şi, în acelaşi timp, un act de
persecuţie din partea celorlalte naţiuni. Astfel, dacă într-un accident mor
cinci evrei alături de 95 de ne-evrei, accidentul este considerat ca un act de
persecuţie antisemită!
La Conciliul din Trent, o mână de prelaţi au hotărât
că Vechiul Testament trebuie considerat ca parte din Scriptură egală cu Noul
Testament - lucru care a produs mult zbucium celor care citesc cu atenţie şi cu
înțelegere Vechiul Testament. Căci Iisus Hristos a predicat tocmai împotriva
„legii“ din Deuteronomul şi, ca atare, cele două Testamente sunt diametral
opuse. La vreo 20 de ani după ce leviţii au publicat „legea“ în Ierusalim, la
aproximativ 696 î.Hr., tribul lui Iuda a fost cucerit de babilonieni, care l-au
dus în robie în Babilon.
Se făuresc „lanţuri”
În timpul exilului babilonian, leviţii iudei au scris
cele patru cărţi ale Vechiului Testament care preced Deuteronomul şi au
născocit prima robie, cea egipteană, descrisă în legenda lui Moise. Aceste
cinci cărţi constituie „Tora“, care înseamnă „lege”; dar nu conţin toată
„legea“; căci legea este tot timpul elaborată şi rescrisă de talmudişti. Cum
doar aceasta este lege, iar orice altă lege a statului în interiorul căruia
trăieşte tribul lui Iuda constituie „persecuţie antisemită“? Robia babiloniană
nu a cuprins marea masă a tribului lui Iuda, care se afla răspândită peste tot
în jurul Mării Mediterane, practicând comerţ, ci doar câteva zeci de mii de
persoane strâns legate de activitatea templului din Ierusalim, adică un nucleu
iudaic.
Marele istoric iudeu dr. Joseph Kastein spune că în
„robia babiloniană“ iudeii „se bucurau de libertate deplină”, aveau libertate
religioasă, de acţiune, de gândire, aveau toate privilegiile: puteau cumpăra
proprietăţi unde doreau, puteau locui unde pofteau, puteau ocupa orice funcţii
în stat şi în societate. Dar pentru a-şi păstra dominaţia asupra lor, leviţii
au cerut dreptul de a construi pentru iudei cartiere închise locuite în mod
exclusiv de ei - adică ghetouri. În aceste ghetouri doar legea Talmudului e
lege şi ea prescrie cele mai mici amănunte ale vieţii zilnice. La obiecţiunea
că Iehova nu i-a putut da lui Moise atâtea instrucțiuni amănunţite, se răspunde
cu „legea orală” pe care i-a dat-o Iehova lui Moise şi pe care n-o ştiu decât
leviţii; dar nimeni nu face obiecţiuni, căci „legea” prevede pedeapsa cu
moartea pentru cei care fac obiecţiuni.
Distrugerea popoarelor printre care trăiește tribul
lui Iuda este prima poruncă şi întoarcerea la Ierusalim este recompensa. În
realitate, cei mai mulţi dintre cei care trăiau în diaspora n-aveau nici o
dorinţă să-şi părăsească căminul. Dar pentru că întoarcerea este strâns legată
de programul de distrugere şi de dominare a celorlalte naţiuni, trebuie
realizată cu orice preţ. Căci leviţii insistă să aplice „legea” în cele mai
mici detalii; şi ei fac şi rescriu legea permanent. „Legea” cere reîntoarcerea
în Palestina, unde este plasată mitologia din primele două cărţi din
Tora/Vechiul Testament, Facerea şi Ieşirea. Cititorul atent poate vedea cum
tradiţia folclorică orală a început să fie înlocuită şi suplimentată în această
mitologie din ce în ce mai mult cu texte rabinice mult mai recente. Astfel,
examinând cele două istorii ale facerii lumii din Facerea 1 şi Facerea 2,
experţii sunt de părere că Facerea 2 conţine mai multe interpolări levitice
târzii decât Facerea 1.
Interpolările şi adăugirile leviţilor explică
flagrantele contradicţii: la distanţă de doar câteva pagini, câteva rânduri
doar, Iehova porunceşte omului „să nu ucizi”, apoi, îi porunceşte „să ucizi
absolut pe toţi cei care-ţi cad în cale, să nu laşi pe nimeni în viaţă”; sau
„să fii bun cu străinii”, ca, apoi, să îndemne la uciderea şi maltratarea
străinilor. Pasajele umane provin din legendele mai vechi. Pasajele care
prescriu programul politic de masacrare şi înrobire a tuturor celorlalte
naţiuni sunt opera „înţelepților Sionului“, a cancelariei levitice permanent
ocupată cu elaborarea „legii“.
În primele două cărţi ale Vechiului Testament şi în
unele pasaje ale profeţilor izraeliți sunt cele mai multe vestigii din religia
originală. Oare de ce au permis leviţii să persiste aceste pasaje mai vechi, cu
un Dumnezeu drept şi plin de milă pentru toţi oamenii, când ar fi putut să le
elimine complet? Probabil că erau tradiţii orale prea bine cunoscute la vremea
aceea de către membrii tribului pentru a putea fi eliminate total.
Violenţa şi setea de sânge a leviţilor este mai
evidentă în Deuteronomul, Leviticul şi Numerii. În Ieşirea apare pentru prima
dată motivul: „Legea este pecetluită cu sânge“; de aici încolo vărsarea de
sânge este tonul întregului Vechi Testament. Moise a consfinţit legea dată de
Iehova iudeilor prin uciderea victimelor sacrificate şi stropind cu sângele
victimelor pe dreptcredincioşi (Ieşirea 24, 7-8).
Funcţia de legiuitor devine ereditară; Moise o dă
fratelui lui Aaron şi urmaşilor acestuia pe veci de veci, stropindu-i cu
sângele victimelor ucise (Ieşirea 29, 11-12, 16, 20-21). Numai când sunt
scăldaţi în sângele victimelor proaspăt ucise sunt preoţii lui Iehova sfinţiţi.
Sângele victimelor nevinovate curge în fluvii pe tot parcursul Vechiului
Testament. De ce oare trebuie preoţii să apară în faţa poporului totdeauna
scăldaţi în sângele cald încă al victimelor? Opinia lui Douglas Reed, bazată pe
însuși textul Vechiului Testament, este că leviţii stăpâneau masa poporului
prin teroare sângeroasă şi deţineau uciderea şi vărsarea de sânge ca apanajul
lor suprem în faţa ochilor tuturor. Căci Iehova nu se mulţumește cu victime
animale: Dumnezeul iudeilor cere victime umane, nu numai dintre celelalte
naţiuni, dar chiar dintre iudei; Iehova cere să i se sacrifice pe altar primul
născut al fiecărei femei şi al fiecărui animal: „Să-mi jertfeşti mie [pe altar]
primul născut care iese din pântecul mamei dintre copiii lui Israel şi ai
oamenilor şi ai animalelor; căci sunt ai mei“ (Ieşirea 13, 1, 12).
Obiceiul de a ucide primii copii pe altarul lui Iehova
a persistat multă vreme: încă profetul Miheia (6, 7) protestează împotriva
acestui obicei. Ulterior leviţii i-au înlocuit cu victime animale pe copiii
care trebuie sacrificați pe altarele lui Iehova; totuşi, sângele cald al
victimelor cu care se împodobeau leviţii în faţa mulţimii avea puterea
simbolică de a-i face stăpâni pe viaţa şi moartea tuturor. În comunităţile
talmudice conservatoare, leviţii se stropesc cu sângele cald al victimelor şi
în ziua de azi, după cum arată Congresul Rabinilor Reformişti din America de la
Pittsburgh din 1855, care ar fi dorit să se întrerupă acest obicei.
În secolul nostru, însă, rabinii reformişti au pierdut
mult din influenţă şi cei talmudici conservatori au supremaţie. Indicaţiile
pentru sacrificii sângeroase constituie cea mai mare parte din instrucţiunile
minuţioase pe care le conţin Tora şi primele cinci cărţi din Vechiul Testament
(Pentateuhul, pe care se bazează Tora). Dacă aceste sacrificii nu sunt riguros
făcute, pedeapsa este moartea, aşa cum se vede din istoria viţelului de aur din
Ieşirea 32: în timp ce Moise era plecat sus pe munte, Aaron a făcut la cererea
poporului un viţel de aur pe care l-a pus pe altar; drept pedeapsă, Moise când
s-a reîntors a dezlănţuit leviţii contra poporului, care au ucis un mare număr
de oameni - „fiecare ucigând pe fratele, pe prietenul, pe vecinul său”
(Ieşirea, 32, 26-27).
Părerea autorului este că viţelul de aur era un
sacrificiu simbolic în locul viţeilor şi mieilor şi copiilor vii cu al căror
sânge leviţii insistă că trebuie să-şi stropească veşmintele şi altarele. Orice
încercare de a diminua autoritatea arbitrară a leviţilor se pedepseşte cu
moartea: astfel, în Numerii, 16, 1-13, unii grupaţi în jurul lui Core s-au
revoltat împotriva tiraniei, întrebându-l pe Moise „de aceea ne-ai adus aici în
deşert, ca să fii stăpân peste noi?” (16, 13) şi au fost pedepsiţi cu moartea de
către Iehova, care a continuat să-i facă jocul politic al lui Moise şi al
fratelui lui, Aaron, spune povestea, trimiţând o ciumă care a exterminat pe
toţi partizanii lui Core (16, 41-50).
Flagelul ciumei a încetat după ce 14.700 de oameni au
fost ucişi, zice povestea şi numai la intervenţia lui Aaron; aşa de mult ţine
Iehova să întărească stăpânirea ereditară a nomenclaturii „descendenţilor lui
Aaron”. Tot aici îl vedem pe liderul suprem al poporului, Moise, ca membru în
grupul „Înţelepţilor Sionului”, „bătrânilor Israelului” (Ieşirea, 16, 25).
Imediat după povestea care arată că dacă te revolţi împotriva tiraniei
leviţilor pedeapsa este moartea, urmează lista privilegiilor lor.
- Va urma -
---------------------------------------------
[1]
Douglas Reed, The Controversy of Zion, Bridger House Publisher, Inc., PO Box,
599, Hayden ID, 83835, 2012; vezi şi
http://www.alterinfo.net/La-controverse-de-Sion-l-un-des-ouvrages-les-plus-controverses-jamais-ecrits_a29612.html.
[2]
Ilariu Dobridor, Decăderea dogmelor. Cum au dizolvat evreii cultura europeană.
Editura FRONDE, Alba Iulia-Paris, 1999.
[3]
Douglas Reed, op. cit., pag. 6.
[4]
Ibidem, pag. 11.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu