Așa-zisul
popor „evreu” nu a existat (2)
Colonel
(rtg) Vasile Zarnescu
26
Noiembrie 2023
Ultima carte din Tora, cartea a cincea din Vechiul
Testament, a fost prezentată ca „un manuscris din străbuni” descoperit de către
leviţi. Cele două cărţi care-i preced, Leviticul şi Numerii, au pretenţia că
conţin instrucţiunile pe care i le-a dat Iehova lui Moise şi acesta le-a
transmis leviţilor.
Prima şi cea mai importantă obligaţie este să practici
ura de rasă şi ura religioasă. Dacă mai persistă unele fragmente şi resturi din
tradiţiile folclorice pre-levitice care îndeamnă la iubire, toleranţă, cinste
în relaţiile cu toţi ceilalţi oameni, ele sunt contracarate de legea levitică
care spune clar: „copiii popoarelor de alt neam care locuiesc aici… sunt
proprietatea voastră… ei vor fi robii voştri pe vecie… dar pe fraţii voştri
izraeliți să nu-i înrobiţi cu străşnicie” (Leviticul, 25 45). În Deuteronomul
(22, 25-27), în caz de viol, cel care violează este pedepsit cu moartea, nu
victima violului; în Leviticul (19, 20-22), dacă un bărbat violează o sclavă,
victima nevinovată, sclava, este pedepsită cu biciuirea, iar bărbatului „i se
iartă păcatul” (22).
„Numerii”, a patra carte din Tora/Vechiul Testament a
fost scrisă ultima şi conţine şi cea mai puternică expresie a crezului politic
levitic. Aici leviţii s-au debarasat de privilegiul de a înjunghia pe altarul
lui Iehova pe primul copil al fiecărei femei din trib, care nu le era de prea
mare folos, după cum se vede din profeţi şi din toate poveştile despre răscoale
ca aceea a lui Core. Ei pun în gura lui Iehova decizia de a accepta clasa
leviţilor în loc de sacrificiul primului născut, ca substitut: şi pentru că
erau 273 mai mulţi primi-născuți decât leviţi în momentul acela, excesul de
primi-născuţi au fost răscumpărat cu bani de la moartea pe altar şi anume cu
100 de oboli de fiecare, bani pe care i-a luat Moise (Numeri, 3, 40-49).
Leviţii au continuat să stăpânească în mod absolut
prin teroare, chiar dacă nu mai înjunghiau pe altar fiecare prim-născut al
fiecărei femei; aveau putere să otrăvească femeile acuzate de soţi geloşi (5,
12-31), într-o ceremonie de tipul celor practicate de vracii triburilor
primitive din Africa.
O mare parte din populaţia Canaanului îl venerau pe
Baal, în timp ce iudeii îl venerau pe Iehova, ceea ce micşora influenţa
leviţilor. Aceştia au instaurat ura religioasă, instigând la masacrul şi
genocidul tuturor celor care nu li se închinau lor şi zeului lor, Iehova.
Astfel, conducătorii celor care nu se închinau lui Iehova au fost spânzuraţi
(Numerii, 25, 4); şi credincioşii lui Baal au fost masacraţi (25, 5).
La ura religioasă s-a adăugat imediat şi ura de rasă:
madianiţii trebuie masacraţi pentru că sunt din alt trib: Fineas levitul a
înjunghiat femeia madianită (cu multă plăcere relatează scribii: „în organele
genitale“) pentru simplul fapt că era madianită. Imediat după acest act plăcut
lui Iehova, mânia acestuia a încetat - dar nu înainte de a porunci neamului
ales să masacreze populaţia madianită (Numerii, 26, 7-8,17).
Ultima faptă pământească a lui Moise a fost să
dirijeze masacrarea madianiţilor, pe care i-au ucis şi jefuit şi ale căror
soţii şi copii i-au luat sclavi (31, 7-14). Când s-au întors încărcaţi de
pradă, Moise i-a certat pentru că au cruțat femeile şi copiii şi a ordonat să
fie ucişi dintre prizonieri toţi copiii de sex masculin şi toate femeile care
nu mai sunt virgine, permițând să fie lăsate în viaţă fetiţele şi fetele
virgine care să satisfacă poftele sexuale ale soldaţilor (31;17-18).
Astfel se încheie scrierea „legii” de către o sectă
puţin numeroasă de leviţi cu câteva mii de adepţi fanatici care a domnit în
Babilon în ghetourile construite de ei sub oblăduirea tolerantului guvern
babilonian. O sectă mică, dar a cărei activitate are urmări de proporţii
universale; căci această sectă ațâță instinctele de agresiune şi jaf şi promite
răsplată materială, promovând, astfel, ceea ce este mai universal în oameni şi
mai uşor de a ațâța - în timp ce imboldul bunătăţii, generozităţii, toleranţei,
este mult mai greu de inspirat şi mult mai puţin prezent în marile mase de
oameni.
Spre deosebire de teologii care-şi zic creştini de
după Conciliul din Trent, erudiţii iudei nu pretind că Tora este de autoritate
divină. Dr. Joseph Kastein zice că este „opera unui compilator anonim“, care a
produs „un fel de istorie pragmatică“, pusă în slujba unei lupte politice de a
impune tirania unei secte, a leviţilor, prin ura religioasă, ura de rasă şi
şovinism fanatic. Ultimii care s-au pronunţat împotriva acestei politici au
fost profeţii Isaia şi Ieremia, care au predicat în epoca în care leviţii
compilau primele cărţi din Vechiul Testament.
Şi în textele lor leviţii au introdus interpolări care
să le aducă „pe linie“. Falsificarea textelor este mai evidentă în cazul lui
Isaia, unde interpolările (15 capitole) au fost făcute de cineva care a trăit
în Babilon în „captivitate” - câtă vreme Isaia a trăit cu 200 de ani înainte de
acea captivitate. Dar scribul care a falsificat textul lui Isaia a omis să
şteargă o propoziție care nu este deloc pe linie: „Am să te fac lumina pentru
celelalte naţiuni“ (Isaia, 42; 6-7), text care deviază în mod evident de la
tonul pe care îl regăsim în pasajele tipic levitice: „Şi copiii lor o să fie
sfărâmaţi în faţa lor şi casele lor vor fi jefuite şi soțiile lor violate… toţi
cei găsiți acolo vor fi ucişi” (13; 15-16 etc.).
Cartea lui Ieremia începe cu interpolările leviţilor:
„Te-am înălţat deasupra celorlalte naţiuni şi deasupra regatelor, ca să le
smulgi din rădăcini şi să le dărâmi şi să le devastezi şi să le distrugi” (1;
10). Dar şi în textul corupt de leviţi şi scribi mai răzbate, încă, protestul
lui Ieremia împotriva leviţilor, împotriva incantaţiilor rituale („Nu vă
încredeţi în minciuni, spunând: templul domnului, templul domnului, templul
domnului…”), împotriva sacrificiilor şi masacrelor („Şi nu mai vărsaţi sânge nevinovat
aici”), împotriva practicilor la care obliga „legea” („Şi nu mai asupri pe cel
de alt neam şi văduva şi orfanul”), împotriva absolvirii de orice crimă prin
sacrificarea victimelor pe altarul lui Iehova („Voi aţi furat, aţi asasinat,
aţi comis adulter, aţi jurat strâmb… Şi, apoi, aţi venit aici… Şi-aţi spus,
suntem absolviţi, căci am comis toate aceste abominaţii [de sacrificii de
sânge] (7; 6-10)… căci eu nu le-am cerut strămoşilor voștri jertfe să ardă pe
altar şi sacrificii” (7; 22).
Douglas Reed consideră, citând textele biblice, că
încă pe timpul lui Ieremia iudeii ardeau copiii pe altare. Ieremia spune: „Şi
au ridicat altare în Tofet… să-şi ardă fiii şi fiicele, în foc; ceea ce eu
[Dumnezeu] nu le-am poruncit şi nici nu mi-a stat gândul acesta în cuget” (7;
31).
Ieremia acuză aceste practici pline de ticăloşie şi
cruzime şi prezice că iudeii vor avea de pătimit din cauza lor. Leviţii au
folosit protestul lui Ieremia pervertindu-l total şi invocând un viitor
ameninţător pentru iudei tocmai pentru că nu comit destule crime de felul celor
pe care le condamna Ieremia. Interpelând leviţii, Ieremia zice: „Cum pretindeţi
voi: noi suntem înţelepţi şi noi deţinem legea Domnului? Căci pana mincinoasă a
scribilor a făurit minciuni“ (8; 8), într-un pasaj a cărui supravieţuire s-ar
putea datora aroganţei şi cinismului leviţilor atotputernici şi batjocoritori.
După toate indiciile, Ieremia a fost ucis prin
lapidare de către cei pe care-i critica. În timp ce alte religii propovăduiau
iubire şi toleranţă, în timp ce Buddha, prințul Sidhatta Gautama, căuta să
inducă binele şi iubirea, ca un protest împotriva brahmanismului crud şi a
hinduismului a cărui împărțire tiranică în caste seamănă aşa de bine cu „legea“
iudaică, religia leviţilor i-a dus pe iudei înapoi la o religie a urii şi a
distrugerii, la o religie tribală a masacrelor, a jafului şi a vărsării de sânge,
cu care s-au întors iudeii din Babilon în 538 î.Hr.
Căderea Babilonului
Acest eveniment pare o anticipare a evenimentelor care
au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial. Acum, la începutul epocii
postbelice, ca şi atunci, în 538 î. Hr., guvernele erau manipulate de aceleaşi
forţe supuse „legii iudaice“. Scena de teatru este identică: pe de o parte, un
potentat care i-a oprimat pe iudei: „Regele Belsatar”, ţarul Rusiei, Hitler; de
partea cealaltă, ceilalți potentați, „eliberatorii“: Regele Cirus al Persiei,
Balfour, președintele Truman. Între cei doi, profetul lui Iehova, Daniel în
Babilon, dr. Chaim Weizmann în secolul XX.
Deznodământul: Iehova îi distruge pe „păgâni” şi
iudeilor li se „restituie” totul. Scriptura zice ca Belsatar a fost ucis în
aceeași noapte în care Daniil i-a prezis răzbunarea lui Iehova. Iudeii care
l-au asasinat pe ţarul Rusiei, pe soţia şi copii lui mici, au scris pe peretele
camerei în care i-au masacrat două versuri despre Regele Belsatar cu sângele
victimelor lor, deşi nici Regele Belsatar şi nici profetul Daniil n-au existat
vreodată. Ceea ce există, însă, este sângeroasa „răzbunare” iudaică; ofiţerii
nazişti au fost spânzuraţi de sărbătoarea pocăinţei iudaice. „Enciclopedia
Iudaică” (The Jewish Encyclopaedia) arată că n-a existat nici un Rege Belsatar
vreodată în Babilon şi că Nabucodonosor n-a avut nici un fiu numit Belsatar; la
fel, nici Daniil n-a existat şi „Enciclopedia Iudică” conchide simplu că
„persoana care a compilat cartea profetului Daniil n-a avut date corecte pe
care să se bazeze”. Acest inexistent profet Daniil este favoritul sioniştilor
fervenţi de azi, căci el contracarează profeţii izraeliți anteriori cu „iubirea
lor faţă de omenire“ şi aduce legea mozaică pe făgaşul vărsării de sânge.
Probabil că în războiul dintre persani şi babilonieni trupele se luptau pentru
altceva, dar Vechiul Testament (şi istoria aşa cum e ea rescrisă astăzi)
vorbeşte, aşa cum s-a întâmplat și în cele două războaie mondiale ale acestui
secol, doar de răzbunarea lui Iehova și de triumful iudaic.
Deși Iehova i-a făcut pe iudei captivi în Babilon ca
să-i pedepsească pentru neascultare, tot Regele Belsatar și babilonienii sunt
de vină și au trebuit să fie masacrați. La fel Regele Cirus, alt instrument al
lui Iehova, va fi distrus la rândul său. Acest rege, care a fondat un imperiu
ce-a cuprins tot vestul Asiei, era foarte tolerant și permitea toate
libertățile supușilor săi, inclusiv cea religioasă și culturală.
Legenda robiei iudeilor în Babilonia este cel puțin 60
la sută mincinoasă. Cartea care povestește căderea Babilonului a fost scrisă cu
secole mai în urmă şi atribuită unuia „Daniil“, despre care povestea zice că
ocupa un loc de frunte la curtea regelui (Nabucodonosor), ale cărui vise le
ştia interpreta (Daniil, 5).
„Belsatar, fiul lui Nabucodonosor”, i-a insultat după
moartea tatălui său pe leviți, folosind vasele de aur luate din Ierusalim la un
banchet, ocazie cu care o mâna a scris „Mane, Tekel, Phares” pe perete, cuvinte
interpretate de Daniil drept o profeție că Mezii și Persii își vor împărți
posesiunile Babiloniei. Drept urmare, regele l-a umplut pe Daniil de avere și
onoruri făcându-l al treilea potentat al imperiului și a fost, apoi, asasinat
în aceeași noapte, după care Regele Darius al mezilor a ocupat, zice povestea,
regatul și l-a confirmat pe Daniil ca al treilea potentat în noul regim.
Regele Cirus este singurul care a existat cu adevărat
în tot basmul ăsta; și faptul că a dus câteva mii de iudei înapoi la Ierusalim
- de bună voie sau cu forţa – este singurul fapt real din basmul profetului
Daniil. Aici a avut botezul focului instrumentul politic de bază a leviţilor şi
anume captarea potentaţilor, întâi infestând și, apoi, dirijând guvernele
popoarelor. Sub călcâiul acestui supra-guvern, care a ajuns mondial în zilele
noastre, guvernele statelor naționale și popoarele lor sunt manipulate să lupte
în orice fel de război și să comită absolut orice fel de acte, în slujba
scopurilor ascunse ale sectei dominante.
Regele Cirus a fost primul care s-a lăsat manipulat de
leviți; fără sprijinul lui, aceștia n-ar fi putut face nimic. Istoricul iudeu
Eduard Meyer zice: „Iudaismul s-a născut în numele regelui Persiei și în
virtutea autorității imperiului său și, astfel, imperiul alchemenizilor are o
importanță mai mare decât orice în istorie aproape, până în secolul nostru”.
Primele cinci cărți din Vechiul Testament încă nu erau
complet scrise când a cucerit Cirus Babilonul și iudeii nu știau încă de
obligația lor de a practica ura de rasă, deși știau, deja, că sunt obligați să
practice ura religioasă. În acel moment a început „controversa Sionului”, în
momentul în care, în 458 î. Hr., leviții au terminat de scris cele cinci cărți
ale „legii“ și le-au aplicat tribului iudaic sub patronajul Regelui Cirus.
Atunci au pus ei bazele duşmăniei pe care iudeii
trebuie s-o poarte întregii omeniri.
Oamenii au plâns
În 538 î.Hr., samaritenii i-au primit cu multă
prietenie pe iudeii reîntorși la Ierusalim și s-au oferit să-i ajute la
reconstruirea templului lui Iehova, distrus de babilonieni cu 58 de ani
înainte, dar aceștia, instigați de leviți, i-au refuzat în mod insultător și
reconstrucția templului a fost amânată cu 18 ani. Atunci a început dușmănia
nejustificată a iudeilor contra samaritenilor, care-a durat 25 de secole și mai
durează și azi, când mai există doar câteva zeci de samariteni în viață.
„Legea” aceasta a urii și vărsării de sânge nu era cunoscută nici unui popor
din Asia Mica și nici iudeilor în totalitatea lor; leviții erau tocmai în curs
de a o scrie în Babilon când iudeii au început persecutarea samaritenilor.
Samaritenii, dintr-un trib israelit autentic, care se închinau și ei lui
Iehova, nu erau sub stăpânirea leviților și aceștia se temeau că, tolerându-i,
vor scăpa frâiele din mâini.
Orice legătură cu adevărații izraeliți, cu
samaritenii, a fost interzisă. Ierusalimul era o ruină, iudeii reîntorși acolo
numărau cel mult 40.000, cam 10 la sută dintre toţi cei care s-au împrăştiat de
bună voie prin lume, în căutare de locuri favorabile pentru comerț.
Reîntoarcerea la Ierusalim a fost un triumf politic al sionismului, dar o
reîntoarcere nefericită pentru popor, exact ca în 1903, 1929, 1953, când, în
marea lor majoritate, iudeii n-au dorit să se „reîntoarcă“ în „pământul
făgăduinței“. Nici conducătorii lor cei mai mari nu doreau să trăiască în
Ierusalim; ca și azi, când preferă să stea la New York, ei au preferat să stea
în Babilon. S-a întâmplat și atunci, cum s-a întâmplat în 1946, cu „statul
Israel“: doar o mână de suprazeloși erau dispuși să se ducă acolo și
nefericiții care erau prea săraci ca să-și permită libertatea, au fost obligați
să-i urmeze. Cei bogați, care au preferat să rămână în Babilon conduși de
propriul lor prinț, exilarhul, au fost supuși la contribuție bănească pentru
Ierusalim - exact ca „evreii” bogați din America astăzi. Profesorul Wellhausen
arată clar că „națiunea nu s-a reîntors din exilul babilonian, doar o sectă
religioasa s-a reîntors“.
„Evreii” erau definitiv împrăștiați prin lume. Dar
„reîntoarcerea la Ierusalim” avea valoare politică, deoarece demonstra
validitatea „legii”, care prevede pentru iudei destinul de a distruge, masacra,
înrobi, jefui și domina celelalte popoare.
Poporul de rând a văzut cum leviții au construit - cu
ajutorul guvernului babilonian - ghetoul și sinagoga, unde erau strâns uniți ca
un stat în stat în mâna leviților, care le citeau „legea”, pentru că Iehova nu
era voie să fie adorat decât în templul lui din Ierusalim.
Dr. Joseph Kastein, erudit sionist, descrie unitatea
iudaică ca „acel regim sever și inexorabil impus de obligația de a asculta
orbește regulamentul ritualului“, care era și este în mâna nucleului politic.
Cum poate o sectă stăpânitoare să impună această ascultare orbească unor oameni
împrăștiați prin toată lumea? Prin terorism și spaima de acte teroriste. Una
dintre armele lor este frica de blestem și excomunicare; o probă din blestem o
putem citi în Deuteronomul, iar frica de blestem este la fel de mare în
ghetouri ca și a africanilor cărora le e teamă de blestemul vraciului, sau a
negrilor americani cărora le e frică de voodoo. A te despărți de comunitate era
o faptă care atrăgea pedeapsa severă.
Talmudul-Tora este unica lege căreia i se supun
habotnicii. Acea lege învestește clasa preoților leviți cu puteri justițiare
depline. Litera „legii” cere adesea pedeapsa cu moartea, iar în comunitățile
iudaice ea a fost de multe ori aplicată.
Iudeii reîntorși din Babilon, săraci fiind, au început
să trăiască în bună vecinătate și să se căsătorească cu localnicii, neștiind că
n-au voie. Legendele Israelului vorbeau despre Solomon cu sutele lui de soții
din toate neamurile și despre soția madianită a lui Moise. Dar scribii și
leviții care rămăseseră în Babilon rescriau legendele izraeliţilor și-l făceau
pe Moise conducătorul oștirii care avea să masacreze pe madianiții a căror
unică crimă era că existau. Astfel, timp de vreo 80 de ani, iudeii s-au
comportat normal. Până la vremea lui Iezechiel, descendent din familia marelui
preot și arhitectul „legii mozaice”, când s-au terminat de scris cele cinci
cărți ale legii; Iezechiel a fost patronul fundării politicii de intoleranță,
ură de rasă, masacrare și distrugere în numele lui Dumnezeu.
Cartea lui Iezechiel este cea mai importantă carte din
Vechiul Testament, căci din ea au izvorât primele cinci cărți și un cititor
atent găsește sursa urii și setei de sânge care caracterizează interpolările
levitice. Astfel, cititorul care, dezgustat de blestemele din Deuteronomul 28,
are îndoieli cu privire la natura unui Dumnezeu care poate promulga astfel de
orori, găsește răspunsul în Iezechiel, 20, 25-26: „De aceea le-am dat legi care
nu erau bune și judecata care să nu-i lase să trăiască. Și am spurcat darurile
lor, când mi-au sacrificat primii născuți, ca să le iert păcatele; căci ei
trebuie să știe că eu sunt Domnul Dumnezeul lor”.Deci, zic leviții prin gura
lui Iezechiel, indiferent dacă „legea” pare bună sau rea, indiferent cât de
crude, primitive, josnice și sângeroase sunt actele pe care le impune „legea“,
Iehova le cere și ele trebuie executate.
Dumnezeul lui Ieremia zice: „Nu v-am cerut să vă
înjunghiați copiii pe altarele mele”; Dumnezeul lui Iezechiel zice: „Ba da,
v-am cerut să vă înjunghiați copiii pe altarele mele și o veți face, indiferent
de ce părere aveți, căci eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Căci voi domni peste
voi cu mână de fier, cu brațul tare, cu furie deplină, pe viața mea, zice
Domnul Dumnezeu” (Iezechiel, 20, 33; 20, 2).
Iezechiel a fost martor ocular la transmutarea
iudeilor în Babilon, astfel că există o parte veridică în scrierea lui. Partea
mitică reflectă obsesiile demoniace ale acestui fondator al „legii” iudaismului
literal. Unele părți din Iezechiel, observă Douglas Reed, n-ar putea fi
publicate dacă n-ar fi parte din Biblie, atâta sunt de ultragioase. „Domnul” îi
poruncește lui Iezechiel să mănânce excrement de om (Iezechiel, 4, 12); la
protestele lui că el a mâncat toată viața kosher, după cum prescrie „legea“, îi
dă voie să mănânce balegă de vită (4, 15). [Probabil de aici s-a inspirat,
plagiind textul, Matatias Carp - sau, mai degrabă, Ilya Ehrenburg - când a
scris în Cartea neagră că jidanii din lagărele din Transnistria mâncau fecale
(d-l Coja scrie neacademic, dar frust, realist, deci științific: „mâncau
căcat”) ca să supraviețuiască: se conformau îndemnului lui Iehova - n.n.,
V.I.Z.]. Apoi „Domnul” îi arată lui Iezechiel cum iudeii îşi vor mânca proprii
copii şi copiii îşi vor mânca părinţii; o treime dintre ei vor fi ucişi prin
foamete şi ciumă; o treime vor fi ucişi de sabie; şi treimea care a rămas va fi
împrăştiată în cele patru vânturi, fugind urmăriţi de frica de măcelărire (5,
10-12); şi toate astea pentru că nu au aplicat „legea“ întocmai.
Capitol după capitol, verset după verset, cartea lui
Iezechiel e plină de cele mai sângeroase, mai abominabile şi mai revoltătoare
masacre pe care „Domnul” le dezlănțuie împotriva „copiilor lui Israel” (care nu
mai aveau de mult nimic de-a face cu iudeii şi cu clasa lor conducătoare de
leviţi, dar al căror nume este în mod impropriu folosit de 2.500 de ani până în
prezent, chiar şi în numele statului Israel) (Iezechiel, 5, 6, 7, 8). În 8,
3-11, un scrib („unul încins cu călimara scribului”) primeşte ordinul lui
„Iehova să însemne cu un «T» fruntea celor care vociferează şi se lamentează cu
voce tare de păcate”; şi astfel toţi leviţii şi cei care strigă cu glas tare
litaniile prescrise au fost însemnaţi; şi toţi ceilalţi au fost masacrați, cu
mic cu mare. De atunci, poporul a învăţat că este bine să te aliniezi şi să
strigi cu voce tare textul prescris – aşa cum generaţiile care au trăit sub
comunism au învăţat prima regulă a supravieţuirii: să te aliniezi şi să
scandezi lozincile oficiale. Dar dacă iudeii aplică „legea“ întocmai, îi zice
Domnul lui Iezechiel, atunci el va întoarce acele nenorociri împotriva
celorlalte popoare. Iehova îi spune lui Iezechiel: „Şi cheamă toate păsările şi
toate animalele şi spune-le: veniţi, veniţi degrabă, adunaţi-vă de peste tot la
victimele mele, pe care le ucid pentru voi, un mare masacru în munții
Israelului; veniți să mâncaţi carne şi să beţi sânge. Veţi mânca carnea celor
puternici, veţi bea sângele principilor acestui pământ,… veţi mânca carne grasă
pe săturate şi veţi bea sânge până vă veţi îmbăta de sângele victimelor pe care
eu le voi ucide pentru voi… zice Domnul Dumnezeu” (Iezechiel, 39, 17-19).
[Asemenea versete macabre l-au inspirat, în mod evident, inclusiv pe Wieslaw
Kielar când, după trei decenii de la
evenimente, şi-a confecţionat mizeria sa „Anus mundi” (Wydawnitwo Literackie,
Krakow, 1972), tipărită în româneşte, în aprilie 1984, sub titlul „Cinci ani la
Auschwitz” - n.n., V.I.Z.].
În timp ce scribii din şcoala fondată de Iezechiel în
Babilon consemnau în scris „legea” de mai sus, iudeii întorşi în Ierusalim
trăiau normal ca toţi oamenii, căsătorindu-se cu cine le plăcea, rugându-se la
cine li se părea potrivit, pentru ploaie, pentru recoltă bună, pentru turme
prospere, uneori lui Iehova. Dar în 458 î.Hr. „legea“ era gata şi regele
Persiei era gata să-i ajute pe leviţi s-o aplice. Atunci au reuşit leviţii să
realizeze miracolul pe care se bazează puterea lor de atunci încoace: „lobby-ul“
lor a determinat un potentat de alt neam să-și pună armata și bugetul țării la
dispoziția leviților, care să-și realizeze propriile lor scopuri politice cu
aceste mijloace. Cărțile lui Ezra și Neemia povestesc cum emisarii leviților
din Babilon au trimis pe un mare preot, Ezra, cu 1.500 de acoliți, cu soldați
persani și cu aur persan, de la Babilon la Ierusalim, în numele regelui
Artaxerxes - exact ca dr. Chaim Weizmann în 1917, care a sosit în Palestina cu
armata britanică și cu aurul britanic; sau în 1947, susținut de guvernul și
aurul american.
Din punct de vedere legal Ezra era un trimis al
regelui Persiei; după cum din punct de vedere legal, dr. Chaim Weizmann, un
hazar născut în Rusia, era un emisar al guvernului britanic. Nu se știe cum
l-au forţat leviții pe Artaxerxes să devină marioneta lor. Curioșii n-au decât
să observe marionetele contemporane care ocupă pozițiile cele mai înalte în
guvernele marilor puteri. Ezra a adus cu sine din Babilon legea urii de rasă.
N-a permis nimănui să facă parte din partidul lui care n-a dovedit puritate rasială,
adică descendența din așa-zisul trib al lui Levi. Când a sosit la Ierusalim,
zice dr. Kastein, „a văzut cu oroare și cu groază” că iudeii aveau legături de
rudenie cu alte populații, că „tolerau căsătoriile mixte și aveau relații
pașnice cu populațiile învecinate bazate pe legături de familie”.
Dr. Kastein, care cu multe secole mai târziu, a
observat cu aceeași oroare și groază cum o parte din iudeii zilelor noastre au
relații normale de bună vecinătate cu cei în mijlocul cărora trăiesc și
prosperă, explică cum că iudeii din vremea aceea „își respectau tradiția așa
cum o înțelegeau ei la vremea aceea” și nu călcau în picioare cu bună știință
nici o lege cunoscută de ei. Ezra a adus din Babilon „noua lege”, care a
înlocuit tradiția mozaică de până atunci. Ca reprezentant al Regelui Persiei,
i-a convocat pe iudei și le-a făcut cunoscut că nu se admit căsătorii mixte și
a instituit o comisie de „mai mari” care au început să dizolve căsătoriile
mixte, să despartă familiile și să distrugă relațiile de bună vecinătate. De
acum încolo „străinii” nu mai erau tolerați. Dr. Kastein admite că „măsura lui
Ezra era, fără îndoială, reacționară; conferă rangul și demnitatea de lege unui
decret care la vremea aceea încă nu fusese inclus în Tora”, pe care leviții din
Babilon încă nu o terminaseră de scris. Dr. Kastein scria aceste cuvinte pe
vremea când Hitler declara la Berlin că nu se admit căsătoriile mixte.
Decretul lui Hitler a fost declarat „infam” de către
sioniști și toate puterile Vestului s-au aliat ca să-l distrugă pe autorul lui.
Dar legea identică promulgată de leviți cu 24 de secole înainte sioniștii n-o
declară infamă și toate puterile occidentale o respectă și o susțin. Atât în
458 î.Hr., cât și în 1917, popoarele vecine trupelor leviților au fost alarmate
de acest val de ură și au atacat Ierusalimul care-i amenința cu distrugerea
(vezi mai sus, Iezechiel) și i-au dărâmat zidul. Ezra însă, ca orice sionist
din secolul nostru, se întorsese din Ierusalim și era din nou în locuința lui
din diaspora, în Babilon; și cei din Ierusalim au început, iarăși, să aibă
relații bune cu localnicii.
După 13 ani, în 445 î.Hr., Neemia, ataşat tronului
Persiei (așa cum astăzi „consilierul izraelian” este tot timpul alături de
primul ministru britanic sau președintele american), a venit din nou din
Babilon la Ierusalim, cu armata persană și cu bani din tezaurul Persiei și a
reconstruit zidurile Ierusalimului, care, astfel, a devenit primul ghetou
adevărat. Ca să-și populeze ghetoul, Neemia a ordonat ca 10 la sută dintre
iudei să se mute în Ierusalim. Au fost respinși „cu oroare” (zice dr. Kastein)
cei care n-au putut dovedi „puritatea rasei“ lor, descendența pură din tribul
lui Iuda, Veniamin sau Levi.
Decretul lui Hitler cu bunica ariană, care a
scandalizat așa de rău lumea, era mult mai îngăduitor. În 444 î.Hr. Neemia l-a
făcut pe Ezra să încorporeze în Tora interzicerea căsătoriilor mixte, ceea ce
îi exclude, deci, pe David și Solomon din „neamul ales”; în Leviticul s-a
introdus o nouă clauză, care-i pune în gura lui Iehova cuvintele „V-am separat
total de toți străinii” (13; 30). Capii clanurilor și familiilor au fost
convocați și li s-a pus în vedere că nu mai este permisă căsătoria cu o femeie
de alt neam sub pedeapsa cu moartea (Ezra, 2, 13-27). „Străinii” nu mai aveau
voie nici să intre în oraș.
Cele două cărți ale lui Ezra (Ezra şi Neemia) sunt
scrise de martori oculari, Neemia fiind chiar potentatul executor. „Și toți au
plâns, când au auzit textele legii”, zice Neemia (Ezra, 2, 8-9). Plângând au
intrat în ghetoul spiritual care-i ține strâns în clește de atunci încoace pe
toți cei ce-și zic „iudei”, împinși cu forța armelor de sionistul fanatic
Neemia cu ajutorul armatei persane. După 12 ani Neemia s-a întors la Babilon și
imediat regimul opresiv pe care-l instaurase a început să se dezintegreze și
din nou au apărut căsătorii mixte și relații de bună vecinătate. Din nou „le-a
dizolvat cu forța“ și a impus pedepse grele pentru ele. A cercetat atent
dosarele de cadre și registrele nașterilor și a expulzat chiar și dintre
membrii familiilor marelui preot Aaron dacă vedea că au sânge mixt. Apoi a
epurat fără milă din comunitate pe toți cei care nu erau strict pe linie și-a
cerut întregului popor să se lege din nou cu „contractul cel nou“ (legea
leviților din Deuteronomul fusese „cea de-a doua lege” mozaică). Fiecare bărbat
din Ierusalim a trebuit să iscălească „contractul“ individual, sub ordinul
leviților și forțat de soldații persani. Apoi, zice dr. Kastein, Neemia s-a
întors la el acasă în Babilon, după ce „și-a îndeplinit misiunea de a-i izola”
pe iudei și le-a prescris și organizat viața în cele mai mici amănunte sub cel
mai strict control.
Trecuseră 400 de ani de la despărțirea izraeliților de
iudei și 300 de ani de la cucerirea Israelului de către asirieni. În acest
interval casta leviților a reușit să pervertească tradiția mozaică, să
consemneze în scris o lege a urii rasiale și religioase și să-i încătușeze pe
iudei în lanțurile acestei legi într-o mică provincie a imperiului persan
numită Iudeea. De atunci încoace, timp de peste 24 de secole, un grup de
oameni, al căror sânge și a căror rasă s-au schimbat total, dar care au fost
permanent încătușați spiritual în izolarea și în ura dictată de „legea“ lor, au
parcurs istoria demonstrând paradoxul că deși lanțurile le-au fost făurite de
leviți, forța unei armate străine i-a înlănțuit; de atunci până în prezent,
banii și armatele celorlalte națiuni le-a menținut „legea“ și i-a ținut
subjugați ei.
- Va urma –
--------------------------------------------
[5] Eodem loco.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu