O rază lirică de Luceafăr – Veronica Micle
(partea I-a)
„Unde te-ai dus, o, duh al Frumuseții,
Ce dai culoare, și prin ea sfințești
Orișice gând și chipuri omenești?”
(Shelley, Laudă Frumuseții)
Micuța
rază de soare Ana, s-a pogorât sub
harul lui Dumnezeu, din sânul părinților Ana și Ilie Cîmpeanu, la 22 Aprilie 1850, în Năsăud. Ilie
Cîmpeanu, meseriaș și martir, a luptat cu însuflețire, voluntar în armata
Tribunului Avram Iancu, în 1848, în
Munții Apuseni. Vitejia năsăudeanului i-a fost curmată de două gloanțe
maghiare, oprite de pieptul său mare, valah.
Mama – Ana, o femeie frumoasă, virtuoasă,
credincioasă, harnică, văduvă, săracă și apoi prigonită, a rămas cu grijile
casei și a celor doi bujori de copilași. Anchetată de cotropitorii hasburgi
care ne-au profanat Moșia și Biserica, Ana și-a luat raza de soare în brațe și
pe Răducu de mână, trecând prin pasul Dornei în munții Moldovei, spre a se
salva. „La Iași avea cimotie pe juristul
Petru Cîmpeanu, profesor de drept natural.” (Augustin Z.N. Pop, Mărturii... Eminescu * Veronica Micle,
Chișinău, Agenția „Litera” - 1989, p.
13)
Ana Cîmpeanu și-a vândut casa de la Năsăud,
ajutată de confrații ardeleni refugiați în Moldova, a luat un împrumut de la
Iași și cu o brumă din câștigul muncii ziliere a cumpărat cu 100 de galbeni de
la Mănăstirea Neamț, în 10 August 1850, o căsuță în Târgu-Neamț, aproape de
Humuleștii lui Creangă, pe drumul către vestita Cetate Neamț. Actul de vânzare-cumpărare
a fost semnat de starețul Neonil Buzilă și Ana Cîmpeanu din Năsăud.
Căsuța cochetă, fostul mitoc al Mănăstirii
era situată în fața școlii Grigore Ghica Vodă și a spitalului din Târg,
mărginindu-se la miazănoapte cu Ulița Mare, iar la miazăzi cu râulețul Ozana.
Când micuța Vera, alintată Corina, avea 3 ani, peste drum, treceau
la școală Nică al lui Ștefan a Petrei, Vasile Conta și Nică Oșlobanu, ajuns
personaj al lui Creangă în Amintiri din
copilărie.
În 1852, Ana și copiii s-au mutat la Iași,
în vederea unui câștig din orice muncă prestată. Veronica a urmat ciclul primar
și gimnazial în Capitala Moldovei, absolvind Școala Centrală cu Diplomă de eminență, prin examenul public din
Iunie 1863. Comisia era compusă din V.A.-Urechia, T. Maiorescu, I. Pangrati,
Șt. Micle ș.a.
„Ștefan
Micle a apreciat nu numai răspunsurile absolventei, ci și fizicul și
comportarea ei, căci, peste un an de la absolvență, se căsătorește cu ea, la
Cluj (el se născuse la Feleac).
(ibid., p. 15) Căsătoria civilă s-a încheiat la 7 August 1864. După luna de miere de la Viena, Ana-Corina cu mama ei s-au trezit citate în procesul
intentat profesorului Maiorescu, cel care amirosea cu nesaț... petalele suave de fecioare-trandafiri
de la pensionul de fete Botoșani, constând din „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”.
Doamna Micle avea de partea ei tabăra
bărnuțienilor, iar marele Comandor..., profesor... era susținut de gloriile
baroului, colegi de-ai dumisale: P.P. Carp, V. Pogor, N. Mandrea, I. Negruzzi,
Pantazi Gghica. Justiția legată la ochi... a înclinat înspre Maiorescu, care-i
va purta viitoarei poete tot timpul o ură nobilă,
francmasonă, care se va răsfrânge și asupra Luceafărului EMIN.
Ana-Corina-Veronica
era o împletire de zori și un răsfrângere de azur, o mlădiere de salcie și un
susur de izvor, o legănare de codru și o catifelare de păpădie, o lucire de
auroră și o purpură de curcubeu, un madrigal matinal de păsărele și o mireasmă
prelungă îmbătătoare de trandafir.
Persoana viitoarei Lire a liricii emana o
ființă suavă, grațioasă, frumoasă cu o armonie bine chibzuită între frumusețea
naturală și morală, urcând sprinten înspre cea spirituală.
Frumusețea ei fizică deschidea uimirea. Nu
era o frumusețe comună. Avea acea calitate importantă, extraordinară, rară,
strălucitoare, miraculoasă, plină de o rafinată eleganță.
Nu întâmplător Luceafărul Emin s-a oglindit
în acea strălucitoare rază de soare.
În ființa ei firească și tainică se străduia
necontenit unirea virtuțiilor cu frumusețea primăvară ce tinde spre o scumpă
iubire, predestinată să ardă dogoritor ca flacără, văpaie și rug.
Întreaga ei înfățișare armonioasă însenina
frumos totul în jur, dar în mod deosebit sufletul!
Anul 1872
părea să fie Anul Eminescu,
spiritual și romantic, întrucât tânărul cu chip de Făt-frumos, audia cursurile
Facultății de Filosofie, iar viitoarea lui Muză lirică și fiică a Amorului,
tânăra doamnă Micle se afla la Viena pentru a urma un tratament de sănătate.
Soțul ei îl știa și-l aprecia pe viitorul mare Poet, astfel că l-a ales ca ghid pentru Veronica, în capitala
austriacă.
A fost momentul care va marca viețile celor
doi tineri, privind marea lor Iubire,
marea lor dramă, dar și elixirul liric al creației lor. Momentul
a devenit MONUMENT al destinelor lor.
„Când
te-am văzut, copilă, treceai așa frumoasă/ Cu ochii mari albaștri în bolți
întunecoase,/ Ca marmura de albă, și mâinile de ceară/ Urcau pe sânu-ți mândru
o mantie ușoară.” (Augustin Z.N.
Pop, Mărturii... Eminescu –
Veronica Micle, Ed. Litera, Chișinău, 1989)
Ștefan Micle, fiu de muncitori, născut în 1820,
a urcat prin propria muncă sus de tot. Fiul Feleacului s-a înrolat și el
voluntar sub flamura lui Simion Bărnuțiu, participând la bătăliile de la Cluj
și Someșfalău. După înfrângerea revoluției s-a refugiat la Rîmnicu-Vâlcea, apoi
la Turnu Severin. După amnistie a primit o bursă, urmând Politehnica la Viena.
Dobândind titlul de stat a ajuns profesor de fizică și chimie în Academia-Iași,
apoi răspunde prin mandatul dat de Domnul Cuza de întregul învățământ universitar
din Moldova. A realizat în anul 1860, Observatorul
meteorologic din Iași. La 4 August 1879 a urcat încununat de la pământul
vlah la Cerurile sacre.
„Eminescu
revelează în Veronica Micle prototipul ingenuității și trăiește prin ea și
pentru ea aspirațiile iubirii romantice.” (ibid., p. 30)
Îndrăgostitul vlah moldav, Prinț al Amorului
carpatin, aflat în al noulea cer, cântă: „Suflet,
amor, speranță și viață./ Frumusețe tu, ce gându-mi n-o încape. Luceafăr serii,
stea de dimineață.” În August 1874, Eminescu a intrat spășit în Patrie cu „conștiința efemerității strădaniilor de
studii din ultimii cinci ani, fără titlu de stat...” (ibid.)
Maiorescu nemulțumit de eșecul profesional al lui
Eminescu, nepunând însă în balanță enciclopedia
Poetului, a cărui sinteză de cultură nu avea corespondent între universitarii
și doctorii științelor acelei vremi, l-a susținut totuși pentru postul de
bibliotecar la Biblioteca Centrală. Mihail Eminescu a depus jurământul în fața
lui Ștefan Micle. Cu pași ușori și siguri s-a apropiat astfel de Veronica.Doi
ani mai târziu, raza lirică de Luceafăr îi dăruia un buchet de flori.
„Ziua de 4/ 16 fevr. 1876 a fost cea
mai fericită a vieții mele. Eu am ținut-o pe Veronica în brațe, strângând-o la
piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține minte în
toată viața mea.” (ibid, p. 38)
Îndrăgostitul de Poezie și de Femeie și-a
elogiat iubita prin multe alese și sublime alegorii.
„Un
luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de rază/ În viața-mi de-ntuneric a făcut
ca să se vază./ Eu privind acea lumină ca din visuri mă deștept/ Și cu
brațele-amândouă către dânsa mă îndrept./ Ca o zână din poveste ea e naltă și
ușoară,/ E subțire și gingașă și din ochi revarsă pară,/ Iar la față e bălaie,
părul galben cade-n creț,/ Trandafiri are pe față și-i cu zâmbetul isteț.” (ibid.,
p. 39)
Luceafărul Emin o venera pe raza lui-Venera ruptă
din el ca pe o strălucire pogorâtă ce plutește printre aștri, părând o lumină
serafică ce trece din floare în floare, răsfrântă de adierea vântului ce-și
risipește razele cernute ce-aprind întreaga zare, topindu-se, răsfrântă-n El.
„Privindu-ți
fața de farmece plină,/ Luci o rază în al meu sin;/ Crudă fu însă a ei lumină,/
Din peptu-mi scoasă un lung suspin!// Dară suspinul ca nălucire/ Zbură cu
vântul ce-au adiat;/ N-a zburat însă și-acea simțire/ Ce-adânc în suflet l-a
deșteptat.// Și-acum mă-ntrb: simțirea adâncă/ Cum de se naște pentr-un
portret?/ Căci nu văzusem ochii tăi încă,/ Știam atâta că ești poet!” (Veronica, ibid., 29-30)
Lirica rază de soare a scăpărat fulgerător dincolo de
turma norilor albi, tolăniți pe cerul albastru, ca suspinul unui Cânt, ca
zvâcnirea unui Dor, ca înfiorarea unui Amor, vrăjind iubirea.
Luceafărul
în toată măreția splendorii sale boreale o sorbea pe strălucitoarea lui Veneră. „Precum corăbii negre se leagănă de vânt/
Cu pânzele-atârnate departe de pământ,/ Cum între cer și mare trec păsările
stol,/ Trec gândurile mele a sufletului gol,/ Întind ale lor aripi spre negre
depărtări.../ Tu nu mai ești în visu-mi luceafărul pe mări.”(ibid., p. 30)
Venera liricii noastre romantice era o
apropiere de foc ce se depărta ca valul mării, o depărtare de astru
apropiindu-se cu acordurile fluviului lăuntric pe țărmul celestelor vise unde
destinul navighează printre stelele bolții albastre ale cugetului, dorului,
cântării și simțirii.
„Dar
să pot la vremi trecute să te duc în zbor cu mine,/ Și-ntorcându-ne la ele,
privind bolțile senine/ Să-ți repet câte-mi spuneai,/ Când prin stelele din
ceruri, și prin florile din lume,/ Visător și cu iubire căutai un dulce nume/
Care mie să mi-l dai.// Și întocmai ca atuncea tu privindu-mă pe mine/ Să-mi
spui visurile tale de iubire și de bine/ Ca un vers de dulce cânt;/ Ce-ai
simțit să mai simți încă, dragă ție să-ți fiu iară,/ Fericiți cum n-au fost
nime, cum am fost odinioară/ să mai fim pe-acest pământ!” (Veronica, ibid., p.40)
Atracția magnetică a Luceafărului către
Venera lui nu a fost întâmplătoare.
A fost predestinată de Sus frumuseții lor celești.
A fost predestinată Aștrilor care prin
fascinația lor, prin trăirea lor cosmică, uneori și pământeană, a influențat și
natura noastră a celor iubitori de frumos și de dragoste.
Apollo
al nostru valah își dezmierda Afrodita
sufletului în gând, în cuvânt, în rimă, în slovă, în har, în dor, în
mireasmă suavă de liană, de floare albastră, de
floare albă de cireș...
Totul
era Frumusețe și Miracol!
Totul era Poezie
și Cânt!
Totul era
Dragoste și Poezie!
Totul era unire
și îndumnezeire!
Totul
era Poezia IUBIRII!
Totul
era Iubirea POEZIEI!
FRUMOASĂ,
SFÂNTĂ POEZIE
„Frumoasă,
sfântă poezie/ Ce-ai fost unicu-mi Dumnezeu,/ Pe dulce ta zădărnicie/ Cât preț
a pus sufletul meu.// Cât îmi părea că sunt de mare/ Că idol eu mi te-am ales,/
Cu ce avânt și adorare/ Prinos ausu-ți-am ade.// Adânca mea cucernicie/ De
mitul tău când s-a legat,/ Pe dulce ta zădărnicie/ Sufletu-mi jertfă ți l-a
dat.” (Veronica,
ibid., p. 171)
Nu mai era teamă.
Nu mai era frică. Nu mai erau obstacole. Nu mai erau piedici. Nu mai erau decât
ei. Ei și bucuria lor. Ei și făgăduințele lor. Ei și jurămitele lor de iubire.
Totul de acum era cerul lor. El era al ei. Ea era a lui. El era ea. Ea era el.
Viață, dragoste și poezie. Nici un tărâm de pe pământ nu a trăit o astfel de
DRAGOSTE, brodată cu frumusețe, cu poezie și cu iubire!
Îndrăgostiții valahi păreau a fi ființele
antice, tracice ale lui Amor: Acontius
și Cydippe. În vremea sărbătorilor
Dianei*, Acontius era un sărac din Ceos, insulă din Marea Egee, dar de o rară
frumusețe. Parcă eminesciană. El se afla pe insula Delos, când a văzut acea
apariție de meteor ce se numea Cydippe, fiica unui cetățean bogat din Atena.
S-a îndrăgostit fulgerător de ea și a câștigat-o printr-un vicleșug. A luat un
măr și a scris pe el: „Jur pe Diana că nu
voi fi niciodată, Acontius, decât a ta!” Apoi l-a azvârlit la picioarele
ei. Cydippe l-a citit și nu mai putea fi respins după legile templului. Astfel
s-au legat pentru totdeauna cu iubirea lor.
ÎN
CENUȘĂ...
„În cenușă stă
ascunsă/ Foarte adesea o scântee/ Și-o iubire nepătrunsă/ Într-un suflet de
femee.// Și de patimă e arsă/ Inima ce ți-am dat ție,/ Dar iubirea-n ea
neștearsă/ A rămas pentru vecie.” (Veronica, ibid., p. 171)
Numele
lor, Emin și Veronica, iubirea lor de foc, poezia lor sublimă nu vor mocni însă
niciodată în cenușă, ci vor arde Rug aprins, pretutindeni în Dacia,
pretutindeni în omenire.
„Și noi vom fi împreună cântați pretutindeni
pe lume/ Și totdeauna-mi va fi
numele-alături de-al tău.” (Ovidiu, Arta
iubirii, Ed. Minerva, București-1977, p. X)
Numele și iubirea lor cântă splendorile
sfinte, privind înainte mai presus de toate. Natura întreagă se îmbracă în
odăjdii slăvite. Dumbrăvile liturghisesc soarele și iarba, codrul și râurile,
munții și zările.Simfonia chemărilor, cuminecarea întâlnirii pare o litanie
sfântă, ce binecuvântă! „Dreaptă mi-e
ruga: copila ce inima mea stăpânește/ Să mă iubească ori eu dragă de-a pururi
s-o am./ O! E prea mult ce doresc: s-o iubesc să-mi îngăduie doară.”
(Ovidiu, op. cit., p. 98)
CÂND ÎMI PLEC...
„Când îmi plec
fruntea pe mână/ Fuge gândul meu pribeag,/ Și mă cred că-ți sunt stăpână/ Ție,
vecinic mie drag.// Și mai cred, ca altă dată,/ Că tu mie te închini,/ Și cu
inima-ntristată/ Greu de dorul meu suspini.// Atunci câte sunt în lună./Câte-n
stele și povești/ Trec prin mintea mea nebună/ Socotind că mă iubești.// Dar
tresar... și de pe mână/ Ridicând fruntea încet,/ Eu din visu-mi de stăpână/
Tristă roabă mă deștept.” (Veronica, ibid., p. 172)
Cu fruntea pătată de gândul la El, sufletul
Venerei nu-i este frânt. Inima i se înfiripă în cânt știind că chemarea lor pe
pământ e alegerea lor în ceruri. Plutesc melodios în slovă și rimă ca într-o
îmbrățișare sublimă. Ca într-o utrenie cucernică de culori și splendori.
Îmbujorarea lor e o simplitate țesută din raze și tină cu revărsări de lumină.
Iubirea lor e cununie de humă și cer. Ei sunt taină și mister, alegorie de
soare cu maramă de ninsoare în cupolă neprihănită de floare...
DE-AI
ȘTI...
„De-ai ști, iubite, cât de mult/ Mi-i dor ca glasul tău
s-ascult,/ Ai veni pe-aripi de vânt/ Și mi-ai spune un cuvânt.// Vorba fie rea
sau bună,/ Am vorbi-o împreună,/ M-ai vedea, eu te-aș privi,/ Vorbele s-ar
înmulți.// Tu mi-ai spune una mie,/ Eu ți-aș spune multe ție/ Făr-de rost și
chibzuire,/ Însă toate de iubire.// Vino dar pe-aripi de vânt,/ Vin de-mi spune
un cuvânt,/ Că mi-i dor atât de mult/ Glasul tău să-l mai ascult.” (Veronica,p. 172)
Știm că
Emin și Veronica cele două Doruri mari, cele două mari Iubiri,
rămân pururea Icoană a Neamului nostru binecuvântat de Dumnezeu întru har,
rugă, frumusețe, dragoste și poezie!
Eseul este dedicat amicului George Roca și tuturor iubitorilor de
Frumos și Lirică romantică valahă.
GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
6 Februarie 2024
+ Sf. Fotie – Patriarhul
Constantinopolului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu