La
Monumentul lui IOSIF VULCAN
(Dedicată Școlii
Normale “IOSIF VULCAN” din Oradea)
~*~
Argintoase
haine luna pune zării necuprinse,
Iar
al sălciilor umbre peste ape stau întinse,
Numai
stelele puzderii, atârnând de-al razei fir,
Legănau
a lor lucire pe al undelor creț șir!
Din
a Crișului străfunduri turn mediaval răsare,
Clătinând
zidirea-i veche pe al valului mișcare,
Iar
din mijlocul acestei zugrăviri de-etern Crișan,
Peste
turn se-nalță umba bardului Iosif Vulcan.
El
e strămoșescul geniu, laur dat posterității,
Însemnând
pe malul verde locul sfânt Românității!
De
pe soclu-i Monumentul viu privirea și-o ridică,
Iar
pe arbori frunze tineri cresc, când cele galbeni pică!
Astfel
generații tineri nasc în strămoșeasca glie,
Urmând
flacăra luminii lui Vulcan ca o făclie,
Cuprinzând
cu-a lor simțire, munte, ape, șes și deal,
Crescând
veșnic a lor dulce rădăcină din Ardeal!
Prin
cununi de raze albe, privind fruntea-i gânditoare,
Îmi
părea că văd-nainte-mi Nația nemuritoare,
A
ei doruri și suspine într-un suflet adunate,
Ce-mpietriră-n
veșnicie ca simbol istoric date!
Crișul
e muzeu de taină sub altar de cer si stele,
Eu,
privind, pluteam cu gândul pe sub bolta Țării mele!
Ce
ferice-mi fu viața, când pe malul din cea parte,
L-am
văzut pe Eminescu, valul numai ce-i desparte!
Ah,
ce urieși ni-s moșii, mandrii suntem de stramoși,
Nu
mă-nclin si nici port teama cât or fi de colțuroși
Cei
ce jinduiesc la Crișuri, ori l-a Lotusulu floare,
Căci
Istoria e tunet, fulger lung peste popoare!
~*~
Ioan
Miclau Gepianu
Australia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu