Mircea Dorin Istrate - Eminescului mărire (10 episoade-n,10 zile-n,10 poezii)

 

Mircea Dorin Istrate

10 episoade-n,10 zile-n,10 poezii

Eminescului mărire

 

 

 

~*~

 

  Icoană-i limba noastră românească

 

Mă-NCHIN la tine, LIMBĂ ROMÂNEASCĂ,

Ca la ICOANA cea dumnezeiască,

La care muritorii veac de veac

Cerutu-mi-au IERTĂRI și au SPERAT

C-o să le de-a PUTERI și BIRUINȚĂ,

Ce-or izvorâ din slaba lor CREDINȚĂ.

 

Că-n chipul zugrăvit de-un om cu har

Cu tine-i Iertătorul nostru chiar,

Iar tu, cu boaba ta de PREASMERIT

Sub UMBRA Lui ești veșnic, OCROTIT.

*

Așa-i și limba noastră, ROMÂNEASCĂ,

Ce dată ni-i de pronia cerească.

Cu VORBA ei ne-am spus tot ce-am SIMȚI

Și câte-n astă lumea-am PĂTIMIT.

ISTORIA ce înc-am FĂURIT-o

Cu VREREA noastră ceia ce-am GÂNDIT-o.

Tot ce-am IUBIT pe lume și-am SPERAT;

Și cât CERESCUL încă ne-a mai dat;

Cum am urcat pe CRUCE RĂSTIGNIȚI;

Și cum de alții fost-am UMILIȚI.

Și tot în ea DURERILE le-am PLÂNS

Și-MBUCURAȚI așișdelea am RÂS.

Cum ARȘI PE RUG și-n ȘTREANGURI înălțați

Ne-am DESPĂRȚIT de-atâtea ori de FRAȚI,

Ce stau și-acuma-n alte HĂRȚI STRĂINE,

În locuri ce-s a noastre, da-s VECINE.

**

Ca Tine Doamne și ea, LIMBA NOASTRĂ,

E INȚELEAPTĂ, VIE și MĂIASTRĂ,

Ne STÂMPĂRĂ, nevoile avute;

Și cele GRIJI de noi numi știute.

Și-n zi de zi la Tine înălțate

Iertări noi cerem multelor PĂCATE,

Ce tot le facem, și-apoi ne căim,

Că ispitiți de gânduri, le dorim.

***

Ne IARTĂ dară Tu, cel IERTĂTOR

Că oameni suntem, clipelor datori.

Da nu ne dă iertare de UITĂM

Ca limba românească s-o PURTĂM

În CINSTE și-n ONOARE cât trăim,

Oriunde SOARTA va dori să fim.

La temelia ei îmi SAPĂ mulți din umbră,

Vrând VREMURI VECHI din urmă să ne-ajungă.

****

 

Voi, trăitori în limba cea română,

Aveți în minte vorba cea străbună,

Că ȚARA asta veșnic se va ține

De ne CINSTIM așa cum se cuvine,

STRĂBUNII, LIMBA, NEAMUL, SÂRGUINȚA,

DRAPELUL țării, IMNUL și CREDINȚA.

 

***

 

 

 

Rugă pentru Limba Română

 

Motto :

Trecător prin ceruri ninse /cu luceferii în roi,

   Însfinţesc cu-a mele vise, /urma carului cu boi

 

Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste

Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,

Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte

Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.

 

Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană

Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,

Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă

Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.

 

Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus

Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,

Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns

Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.

 

Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul

Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul Eminesc?

Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul

Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.

 

N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele

Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?

Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele

Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?

**

De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,

Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,

Şi e veche ca Adamii din grădina Ta lumească

Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri, până-n veci

 

***

 

 

 

A noastră limbă românească

 

Cum sună limba românească, urechii care o ascultă,

V-ați întrebat măcar odată, așa, din pură întâmplare?

E lină, dulce și doinită, de toți ce-o simt, ușor vorbită,

Iar pentru suflete și inimi, alintător-vindecătoare.

 

În  ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,

Divinul ce-i într-o iubire și visul ’nălțător spre stele,

Iertări smerite la greșeală, cerute-n rugă, cu sfială,

Și dorul pus în bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.

 

E șoapta mută care spune mai mult de câte sunt de spus,

Cuvântul iertător greșelii și-nălțătoarea mulțumire,

Durerea ceea fără margini din bocetul la cela dus

Și în lungimea unui vers, la toate astea, lecuire.

 

Și-apoi la noi și cucul cântă în dulce graiul românesc

Iar ciocârlia-n tril se-avântă ne spuie cântul ei divin,

În limba noastră și izvorul și vânturile îmi șoptesc

Și-o strună-n cântul ei ne-adună, în jurul unei căni cu vin.

 

A noastră limbă-i limbă veche, lăsată-n rând de la strămoși,

Vorbită de Adamii noștri în caldul ăstui cuib de lume,

Voi moștenire-n rând lăsați-o, avere pentru norocoși,

Ce-n veci de veci să mi-o păstreze, că-i veche taină și minune

 

 

***

 

 

 

Ce e Limba Românească?

 

Ce e limba românească?

FRUMUSEȚI ce stau să nască

Din CUVINTE măestre,

Ca muşcate la ferestre,

DOR nestins şi alinare,

Vechi BLESTEM şi îndurare,

LEAC la inima răpusă,

Cea SPERANȚĂ-n Maica pusă,

PILDĂ şi PROVERB ce spune

Nesfârşita-NȚELEPCIUNE,

CHIUITUL de la nuntă,

TAINĂ veche, neştiută,

DOINA plânsă în caval,

CLIPOCITUL unui val,

TOLBA plină cu poveşti

Şi IUBIRI dumnezeieşti,

DRAGOSTEA de neam şi ţară

LACRIMA din ochi de mamă,

Nălţătoarea cea IUBIRE,

Nostalgii din AMINTIRE,

Bucurii prinse-n VISARE,

BOCET trist de-nmormântare,

VIAȚA scursă-n veşnicie,

Tot ce-a fost şi ce-o să fie,

HARUL pus în Eminesc

Din DIVINUL cel ceresc

LEAC la suflet, ALINARE,

Nesfârştă ÎNCÂNTARE.

 

***

 

 

 

De citesc a tale versuri

Lui, Eminescu, Luceafărul limbii române.

 

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

 

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

 

Mai apoi,  în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

 

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

 

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă usca-vei fierbinţeala unui dor.

 

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare  şi virtute.

 

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

 

***

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

 

***

 

 

 

Dascălilor noștri

 

Voi ce-aveţi în grai dulceaţa rostuitelor cuvinte

Ce le puneţi ca plămadă într-un suflet de copil,

Din al vostru gând, seminţe azi le faceţi pentru minte

Să rodească înmiite, pentru vremuri care vin.

 

Ca o flacără vă ardeţi ca să puneţi în fiinţă

Şi-n a tainiţelor inimi sfinte boabe de lumină,

Iar fântâna vieţii voastre apă vie însfinţită

Următorilor le deie, că sunt cruzi şi fără vină.

 

La puţini statui va face viaţa asta hăituită

Ce-n nevoi şi suferinţă vă va arde ca pe-o iască,

Voi, crescuţi în demnitate într-o lume prea grăbită,

Sunteţi oastea cea modestă, osândită să trăiască.

 

Eu v-aseamăn, de-mi daţi voie, cu o candelă aprinsă

Care arde tremurată sus pe tâmple de altare,

Să-nsfinţească darul vieţii şi-ntr-o lacrimă prelinsă

Să adune bucuria, că pe mulţi făcut-aţi oameni.

 

Când plecaţi din astă lume înspre cerurile nalte

Să vă faceţi roi de stele, împăcaţi şi fericiţi,

Toţi veţi fi trecuţi de-a pururi în a vieţii lungă carte

Şi-n a noastre inimi unde, veţi rămâne veşniciţi.

 

***

 

 

 

Dor și Doină

Motto: 

Eu ,,DORUL”  l-am găsit în, ,,FOAIE  VERDE”

Pe unde veșnicia mi se pierde.

 

Cuvântul DOR  și DOINĂ, doar tu îl înțelegi,

Române ce-n trăire ai ale tale legi,

De suflet și de minte, de inimă dictate,

Rotundul lor să-l simtă tot neamul ce ți-e frate.

 

În alte limbi, la alții, al vorbei înțeles,

În minte și în suflet nu dau nicicum un ghes,

Doar noi pe astă humă ades ne-nfiorăm

Când spunem  ,,Dor și Doină” și-n suflete vibrăm.

 

Cuvântul DOR cuprinde simțirea noastră toată,

Când încă ne-nfioară privirea cea de fată,

Când duși suntem departe de țara noastră dragă

Și gândul ni-i la dânsa, mai toată ziua-ntreagă.

 

Când moși bătrâni întoarcem viața noastră-n gând

Și stăm postăți de timpuri acolo, rând la rând,

Când am dori ca ceia ce-acuma-s duși în moarte

Cu noi să fie-aicea și nu în ceea parte.

*

Când DOINĂ zicem încă, în suflet fiecare

Îmi simte o durere în picurări de jale,

O ducere cu gândul la cel de-acum e dus,

Speranța ce din caier s-a tors demult pe fus.

 

E mai întotdeauna durere și suspin,

Nostalgică visare în chinga unui chin,

O pierdere ce încă ți-aduce întristare,

O clipă nepierită ce nu se vrea-n uitare.

**

Să știți că până încă avem în noi un DOR

Și-o DOINĂ să le ducem cu noi în viitor,

Avem în noi simțire lăuntrică, curată

Și-om fi români de-apururi, cu tot ce-am fost odată.

***

Când spui: ,,Mi-e Dor de tine” și-o boabă lăcrimată

Va umezii o geană la fel ca altădată,

Cuvântul cela vine din suflet și simțire,

Din inimă și minte, te umple de iubire.

 

***

 

 

 

Țineți limba nepierită

 

Moșii noștri, înțelepții, pusu-ne-au în gând povață,

Să-nvățăm că doar credința și cea limbă țin în viață

Neamul nostru din-ceputuri, până-n ziua de apoi,

Ca să fim pe huma noastră și în bine și-n nevoi.

 

Că doar limba și credința dau speranță și putere

C-al nost neam, ce-i vechi cât lumea, niciodată nu va piere,

Iar de-om ține între graniți pe acei care vorbesc

Limba noastră strămoșească, vom ajunge în ceresc.

 

Numai limba românească are-n ea cuvântul DOR,

Ce doar noi îl înțelegem, îl simțim, ne poartă-n zbor,

Ne ridică în tăria cerului cel însfințit,

Ne alintă, ne mângâie în smerit și-n fericit.

 

Și-apoi câte mii cuvinte cu-alte mii de înțelesuri

Dau în  rând din fiecare minunate alte sensuri,

Ce fac limba noastră vie, dulce ca o primăvară,

Ce de-oalinți în al tău suflet, ții în tine o comoară.

 

MAICĂ, DOINĂ, NEAMUL, ȚARA, HUMA, toate-s lăcrimate

Și cu viața noastră-ntr-una din vechime-s apărate,

De-asta marile cuvinte au în ele cea putere

Ce ne fac eroii zile, când ea, patria, ne-o cere.

 

Țineți limba nepierită, țineți datina străbună,

Țineți sfinte obiceiuri de din vremea cea bătrână,

Și păstrați dulceața limbii, ceea veche, din-ceput,

Ca să știm că suntem umbra timpului pe-aici trecut.

*

Limba noastră românească e un figure de miere,

Dați-i sfântă-nchinăciune să își ia din noi putere,

Că de-o ținem în onoare, în curat și în cinstire,

Fi-vom ici, pe huma asta, timp lungit, spre veșnicire.

 

***

 

 

 

Dovezi de viețuire

 

Istoria străveche, aceea adevărată,

Stă-n limba cea vorbită de bunii mei moșneni,

În semne încifrate în lut sau pe vreo piatră,

La sfânta Tărtăria, Dârjov, ori Cucuteni.

 

Pe-atunci, în vechea lume, cuvântul era lege

Și în puține semne puneai un  legâmănt,

Vreo vrajă,imn de slavă, ori fapta unui rege,

Blesteme ce dușmanii să-i bage în mormânt.

 

În datini și-obiceiuri stau zile însemnate

Anume dară puse să ținem bine minte,

Ne fie de-o schimbare, de-un hram, de sănătate,

Să știm ce-a fost în urmă și cum o fi ‘nainte.

 

Așa era viața  pe-atunci, în cele timpuri,

Un semn, erau cuvinte spunând ceva anume,

Porecla ta și locul erau însemn de neamuri,

Iar fapte mari făcute, te încinsteau c-un nume.

 

Ascunse în legende, în mituri, în povești,

În vechile balade se tăiniuesc  adânc

Eroi din cele timpuri din spițele-omenești,

Ce în al lor pomelnic, bucăți de vremuri strâng.

 

Citește-le cu grijă, că ele îți vor spune

Cum  fost-a a lor viață, în timpul cela scurs,

Eroii și-a lor fapte din vremile bătrâne

Ce-n fila de poveste, e adevăr ascuns.

 

Învață și păstreaz[ în țandără de minte

Minunile acestea, istorii curgătore,

Ele-s dovadă vie, de ce a fost ‘nainte,

De cum prin astă lume, trecut-am în urcare.

 

***

 

 

 

Vorba veche, bătrânescă

 

Mi-e dor de-o vorbă veche, bătrânească

Ce are-n ea atâtea înțelesuri,

Rămasă din cea limba strămoșească

Cu tâlcul ei vrăjit, plin de eresuri.

 

În ceea vorbă-i multă-nțelepciune

Ce-au adunat-o-n veacuri de gândire

Strămoșii făcători de fapte bune

Ce au acum în ceruri izbăvire.

 

Nici nu gândim ce-avere ne lăsară

Și ce comoară-n grai e tăinuită,

Că vorba cea bătrână-i floare rară,

Ea înstelând cea  limbă ce-i vorbită.

 

 

Prin ea legăm trecutul de departe

Cu mersul zilei cele-i de acum,

De-o mai vorbim nimic nu ne desparte

De-al nostru început, pe-acesta  drum.

 

 

Bătrâna limbă fie-ne ca moaște-n

Biserica vorbirii românești,

Prin ea oricine-n lume recunoaște

C-aici am fost din timpuri strămoșești.

 

Că VATRA-i vatra noastră din-ceputuri,

Că MOȘUL CEL BĂTRÂN e Dumnezeu,

Că DORUL nostru-i numa-n aste luturi,

Că STRUNGA și RĂBOJUL am doar eu.

 

Că aceia TROACĂ, fosta-mi scăldătoarea

Și-n COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM,

Că MUMA e atoateștiutoarea

Și-n fața lui IO, eu doar mă-nchin.

 

Țineți la limbă, HASNĂ să vă fie

Când mi-o GRĂIȚI, că bine îmi alegeți,

Că-n rai de-ajungeți, ca să-mi fiți vecie,

Cu ăi bătrâni puteți să vă-nțelegeți.

 

***

Va urma

 

 

COMENTARII:

Bună seara!

Mulțumiri pentru excelentul grupaj de poezii dedicate limbii române, lui Eminescu...Cu acordul dvs. doresc ca, la Gala Premiilor Bogdania din acest an, o doamnă actriță să recite poemul ,,Icoană-i limba noastră românească". Pe data de 19 iunie 2024 am o surpriză și pentru Domnia Voastră. Felicitări și îmbrățișări din țara Vrancei,

Ionel MARIN