GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - MAICA Domnului și Sfântul Prunc (partea a II-a)

 

MAICA Domnului și Sfântul Prunc

(partea a II-a)

 

                       „Maica Domnului este FEMEIA-FECIOARĂ

                       Care a deschis porțile fericirii, libertății și

                       veșniciei în lume.” (Ava Arsenie Papacioc)

 

 

 

MAICA DOMNULUI este paradigma sacră a evlaviei feminine!

 

  Lacrima inimii și sărutul sufletului conviețuiesc în Rugul rugăciunii!

  Pulberea de stele netezește Calea Magilor.

  Susurul apelor primenesc cerdacul peșterii.

  Cutremurul pământului transmite viu ecoul Nașterii.

  Soarele lăcrimează, iar o stea căzătoare binevestește marea Minune.

  Toate din Cer și de pe pământ se îmbrățișează în dumnezeiasca Sărbătoare a Nașterii Domnului!  

   Marele poet-scriitor ortodox Traian Dorz ne amintește și de al patrulea Mag, getul regal Artaban, care fiind mult mai bogat, avea cele mai multe cămile și cele mai multe daruri. Convoiul lui fiind mare a întâmpinat de-a lungul călătoriei o mare de oameni bătrâni, săraci, invalizi, suferinzi, astfel că a împărțit tuturor pungile și sacii, care se goleau de zor.

   „Când nu mai rămânea decât puțin, el îi dădea săracului și punga. Când nu mai era decât pe fundul sacului, îi lăsa și sacul. Când nu-i mai rămânea ce să ducă, dăruia și cămila. Ajuns la hotarele Palestinei Sfinte, Artaban nu mai avea nimic, nici bani, nici saci, nici cămile.” (Traian Dorz, Leagănul de Aur, Ed. „Oastea Domnului”- Sibiu, 1999, p. 21)

   Sfâșiat de durere că nu mai avea daruri pentru Sfântul Prunc, s-a despărțit de cei trei confrați, ațâpind sub poala unui măslin bătrân. N-a închis bine ochii, că o lumină strălucitoare i-a deschis. „Pruncul Iisus i se arată venind spre el, înconjurat de toată slava dumnezeieștii Sale Împărății: -Fiul Meu Artaban, fii binecuvântat pe vecii vecilor!

   Tu Mi-ai adus Mie cele mai scumpe daruri și mai plăcute. Tot ce ai împărțit tu, dăruind săracilor, Mie Mi-ai făcut. Și nimic nu Mi-ar fi făcut o mai mare bucurie și plăcere ca aceste fapte de milostenie pe care le-a făcut inima și mâna ta cea bună în numele Meu.

   Iată acum, răsplata Mea: tu ești cel dintâi care vezi Fața Mea și slava Împărăției Mele.” (ibid.,p. 22)

   Fecioara Maria a participat astfel la Întruparea, la Înomenirea Logosului divin, fiindcă în inima Ei, mare cât Cerul înstelat, precum în Bunul Dumnezeu, sălășluiește IUBIREA! „Dumnezeu – singura ființă pe care și-o dorește inima!” (N. Cabasila, cf. M.Lot-Borodine, La grace deifiante, p. 330)

   INIMA – organul divin este consemnat de 739 de ori în Vechiul Testament și de 169 în Noul Testament. Toate existențele pleacă din inimă, toate vin spre inimă, toate trec prin inimă și toate există în inimă! „Domnul cercetează toate inimile și cunoaște toată mișcarea gândurilor.” (Paralipomena 28,9)

   Pentru aflarea adevărului, inima se desprinde de trup și poate fi de față la orice întâmplare. Iar profetul Elisei i-a zis: „Au doară inima mea nu te-a întovărășit...? (IV Regi, 5,26) Schimbarea destinului omului poate însemna schimbarea inimii sale: ... „îi dădu Dumnezeu altă inimă și s-au împlinit cu el toate acele.” (ibid.)

   Toate acele cuvinte sublime, sfințitoare, înfloritoare, roditoare primite erau ca o cuminecare divină în sufletul Fecioarei Maria. „Iar Maria păstra toate aceste cuvinte , punându-le în inima sa.” (Luca 2,19) Pentru Fecioara Maria, slujirea Ei de FEMEIE divină începe în momentul Bunei-Vestiri. „Dându-și trupul său lui Hristos, Maica este de un sânge cu El.” (N. Cabasila, Viața în Iisus Hristos, cf. Vladimir Lossky, în „Essai sur la Theologie mystique de l-Eglise orientale”, Paris, Aubier, 1944)  

   „Inima iubește, în mod firesc așa cum lumina luminează în mod firesc. Or, omul nu poate să nu iubească, iată prima și cea mai categorică intuiție. Măreției inimii și a iubirii, din veci existentă, nu-i poate răspunde decât dimensiunea nemuririi. Dumnezeu a aprins flacăra iubirii în inima omului și nu va putea să o stingă niciodată fiindcă ea este îndreptată spre EL și se descoperă a fi de o fire cu a Lui. Taina inimii omenești este argumentul cel mai puternic, este argumentul zdrobitor în favoarea existenței Celui necesar și nemuritor.” (Paul Evdokimov, op. cit., p.210)

   Rugăciunea inimii – este liturghia iubirii săvârșită în altarul sufletului pur!

 ” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ma pe mine păcătosul”.

   Așa grăiește și imnul-acatist al Rugului Aprins, „inima este liturghisitorul cel adevărat.” Așadar, fiecare dintre creștinii hristofori, îndeosebi valahi poate săvârși neîntrerupt o liturghie lăuntrică.

   Înțelepciunea geto-dacă ne grăiește că există o memorie a inimii sădită dintru început de Dumnezeu în om, pentru ca făptura după Chipul Său, să se îndrepte pururea spre Creator, așa precum radioasa Floare a Soarelui se îndreaptă permanent spre Soarele ei.

   Inima trebuie să fie permanent altarul dragostei divine și catapeteasma iubirii de neam!

   „Inima este adâncul cel mai adânc, cel mai profund din toate organele noastre pe care le avem. Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta și El în ea... Inima este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de conștiință. Poartă în adâncul și în profunzimea ei acel punct extraordinar, pe care l-a făcut Dumnezeu, chip și asemănare, acolo unde spune Mântuitorul: „Vom veni cu Tatăl și lăcaș la el ne vom face!” (Ioan 14,23) Mintea este un subordonat al inimii.” (Ava Arsenie Papacioc, op. cit., p. 160)

   Sângele trupului – inimii primește cununa de martir prin jertfa curată a sufletului creștin!

   Sufletul omului e Rugul aprins al trupului, căruia îi dă viață, lumină, adevăr, libertate și iubire! „El a fost comparat cu un diamant ceresc de mare preț. Dacă privim prin el făpturile și lucrurile lumii, toate strălucesc cu o frumusețe care întrece toate frumusețile acestei lumi.

   Dacă privim prin el mormintele, ele se deschid și morții se văd ca și viii. Dacă privim prin el Cerul, cu lumea duhurilor înțelegătoare, toate luminează și vedem plinătatea împărăției vieții.” (Părintele Sofian Boghiu, Smerenia și Dragostea însușirile trăirii ortodoxe, Fundația Tradiția Românescă – Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români, Iași, p. 32)

   „FEMEIA este extraordinară în creația lui Dumnezeu! Dați-vă seama, mărturisește marele Duhovnic, întemnițat religios, arhimandritul Ava Arsenie Papacioc, că destinul întregii omeniri depinde de cuvântul Fecioarei Maria, libere: Fie mie după cuvântul Tău!” (Luca 1,15) Și s-a schimbat destinul întregii omeniri, și chiar al lui Dumnezeu în lume.” (Ava Arsenie Papacioc, Despre Viața de Familie și diverse probleme ale lumii contemporane, p. 60, Constanța – 2011)

  Tot miracolul Născătoarei de Dumnezeu constă în împreună lucrarea în care Dumnezeu – Sfânta Treime și oamenii, și în mod expres Dumnezeu-Omul se află în Taina zămislirii.

   „Dumnezeu trece prin durerile propriei Sale nașteri. Mielul jertfit de la întemeierea lumii este imaginea omenească a veșnicei nașteri divine în iubire... Fecioara este om deplin. Manifestare predestinată a Sofiei, Ea este „ușa Raiului”, Scara lui Iacov desfășurată, Ea schimbă cerul și pământul. Ea zămislește forma dumnezeiască pe pământ și forma omenească în ceruri – Împărăteasa cerului și a pământului.” (Paul Evdokimov, op. cit., p. 213)

   FEMEIE în limba pelasgă, kaoino-aramaică ne arată predestinarea ei cerească de Crăiasă dăruitoare a vieții. Inspirat a fost profetul nostru Mihail Eminescu, numind-o pe Fecioara Maria: Crăiasa cerului și a pământului!, în icoana sa lirică Rugăciune.

 După Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Împăratul Cosmosului, împăratul geto-dac creștin Constantin cel Mare, i-a redat demnitatea ei de FEMEIE, de MAMĂ, de REGINĂ și de ÎMPĂRĂTEASĂ, prin Edictul de la Mediolan din anul 313 d.Hr.

   FEMEIA-FECIOARĂ-MAICĂ a Domnului nostru Iisus Hristos reprezintă neamul omenesc! „Femeile teofore nasc, ele renasc, ele simt cu orice chip duhul acesta de relație cu Dumnezeu, în sfârșit cu viața! FEMEIA... Femeia are o putere de a iubi extraordinară, o putere de răbdare extraordinară! ...

   Maica Domnului ne iubește mult. Ea vede în noi prețul morții lui Iisus Hristos. Maica Domnului ne dorește lucruri mai mari decât ne dorim noi înșine... Aș vrea să am toate inimile sfinților și ale îngerilor pentru a o iubi pe Maica Domnului.” (Ava Arsenie Papacioc, op. cit., p. 85,157)

   Maica Domnului – Maria  a adunat, a îndurat toate suferințele Fiilor, Fiicelor întemnițați, întemnițate religios în Gulagul valah, de fiarele apocaliptice ale veacului XX. Deseori Preamilosârda a coborât în celulele de gheață, în penitenciarele comuniste, încremenite de ură, spre a-și alina sacerdoții suferinței și-ai iubirii, miile de eroi, martiri și sfinți ai neamului nostru.

   „Inițiatul prin suferința detenției descoperă cu uimire că în situațiile-limită, sub acțiunea concentrării spiritului (care se mai numește și rugăciune), posibilitățile lui fizice depășesc în mod stupefiant limitele omului obișnuit – omologate până atunci de normalitate – atingând niveluri care frizează uneori chiar miracolul.” (Părintele Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea – însușirile trăirii ortodoxe. Multiprint-Iași)

   Într-o astfel de simfonie a suferinței tămăduitoare, când se pogoara azurul peste sufletul însetat de iubire și demnitate creștină, filosoful-poet isihast, apoi martirul Constantin Oprișan, a surprins vesperal în Icoana amurgului, a înserării, Chipul dumnezeiesc al Fecioarei Maria.

                                      VESPERALĂ

   „ Cânta singuratecul flaut,/ Pe vânt alerga elegia./ Cu vântul, cu cântul te caut,/ MARIA, MARIA, MARIA!// Și frunza cânta în dumbravă,/ Și-n freamăt pierea armonia./ Și inima-mi cântă, bolnavă,/ MARIA, MARIA, MARIA!// Și vântul, și cântul, și inima-mi frântă,/ Și toamna, și frunza-și trăiau agonia./ Tăcere... Un flaut mai cântă:/ MARIA, MARIA, MARIA!” (Constantin Oprișan, Cărțile Spiritului și alte poezii, Ed. Christiana, București-2009)

   Fecioara Maria fusese pregătită de mult în sânul neamului pelasg ales, ca rod al făgăduinței și al rugăciunii permanente a părinților ei. „Fecioara Maria poartă smerit această castitate perfectă a trupului și a sufletului, înainte și după naștere. „Cine este aceasta care se ivește ca zorile?” (Cântarea Cântărilor VI, 10); castitate ivită ca o auroră, în întunericul de patimi omenești; castitate matinală, care vestea o nouă „DIMINEAȚĂ” a creației prin întruparea și învierea Domnului.” (Părintele Galeriu, Jertfă și Răscumpărare, Ed. Harisma, București-1991)

   Marele scriitor, poet isihast, martir Sandu Tudor – Ieroschimonahul Daniil, ne-a binevestit  în zorii îmbujorați, „Dimineață la ceasul rugăciunii,/ când pe ramuri sta încă proaspătă roua/ am auzit lângă mine/ cântecul păsării unice... Era harul care l-a inspirat să scrie unul dintre cele mai frumoase imne ortodoxe, Imn-Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu:

   „Cine este Aceasta, ca zorile de albă și curată?/ E Împărăteasa rugăciunii, e Rugăciunea întrupată./ Stăpână Porfirogenetă și Doamnă a Dimineții!/ Logodnica Mângâietorului, Preschimbător al vieții,/ spre Tine, noi alergăm, arși, mistuiți de dor!/ Ia-ne și pre noi părtași ai sfântului munte Tabor.” (Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău – Sandu Tudor, 2. Sfințita-Rugăciune, Ed. Christiana, București-2000)

   Taina Bisericii Apostolice Universale este întrupată în cele două Persoane desăvârșite: persoana divină a Mântuitorului Hristos și persoana umană a Maicii Sale.

      Împreună să cântăm Imnul marial al Bisericii Ortodoxe Universale a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

      „Să cântăm, credincioșilor, Slava lumii, Poarta Cerului, pe Fecioara Maria, Floare a neamului omenesc și Născătoare de Dumnezeu, pe cea care este Cerul și Biserica Dumnezeirii, pe cea care a răsturnat hotarele păcatului, pe cea care este întărirea credinței noastre. Domnul Care S-a născut dintr-însa luptă pentru noi. Fii plin de îndrăzneală, O, popor creștin al lui Dumnezeu, căci El a biruit pe vrăjmași, El, Cel ce este Atotputernic!” (Dogmatica glasului I – octoih)  

   O aură strălucitoare Te învăluie și parcă din ceruri e urzit chipul Tău!

   De pe țărmul privirii toate ivirile de sus și de jos ți se apleacă Ție!

   Toate gândurile Tale sunt un flux și-un reflux de aurore!

   De pe piscul de Munte chemarea Ta se pogoară în valurile Mării Albastre!

    Alegerea Ta se prelinge peste mireasma florilor încrustate pe Iia românească!

    Zumzetul albinelor se îngână suav cu trilul păsărelelor în cosițele Tale de soare!

    Soarta pământeană devine un Destin ceresc!

   Dogoritoare adorare Maicii Domnului și Pruncului Ei!

   Cinstire tuturor purtătorilor sfântului NUME, Fiilor și Fiicelor României Tainice.

                          GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

8 septembrie 2024 – Nașterea Maicii Domnului