Modernizarea
social-economică a Basarabiei interbelice între deziderat și constrângerile
epocii
Prof.
univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău
01
Septembrie 2024
La 1 decembrie 1918, la doi ani de la fuga lor din
București, înfrânți și disperați, regele Ferdinand I al României și regina
Maria, însoțiți de generalul Henri Berthelot, se întorceau triumfători,
încredințați, cum se exprima regina Maria, că au înfăptuit visul de veacuri,
visul de aur al României: „Ne întorseserăm ca Rege și Regină a tuturor
românilor”[1].
Printr-un concurs întreg de împrejurări favorabile,
sfârșitul Primului Război Mondial a adus modificări importante atât în privința
teritoriului, cât și a populației și economiei României, plasând-o într-un
nou context regional și european. Ca
urmare a unirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului, în 1918,
România și-a modificat statutul geopolitic în Europa, transformându-se dintr-o
țară mică în una de mărime medie[2]. Pe noua hartă politică a Europei,
teritoriul României Întregite reprezenta 2,52%, iar populația - 3,60%.
Însă Primul Război Mondial și desăvârșirea
constituirii statului național unitar român au adus nu numai creșteri în ce
privește teritoriul și populația țării, ci și în suprafața arabilă și în cea
acoperită cu păduri, în resursele subsolului și potențialul industrial, în
lungimea rețelelor de transport și de comunicații etc.
Materialul documentar și statistic analizat în
istoriografia recentă confirmă că problematica istoriei social-economice a
Basarabiei interbelice poate fi și trebuie abordată din perspective diferite:
în raport cu perioada precedentă, de 106 ani de aflare a ținutului în
componența Rusiei țariste, în raport cu starea de lucruri din stânga Nistrului,
din RASS Moldovenească între 1924-1940, în raport cu celelalte provincii
românești, care în 1918 au format România Întregită, pornind de la nivele
diferite de dezvoltare social-economică și aducând moșteniri și tradiții la fel
de diferite în noul organism social-economic etc.
În general, majoritatea analizelor pornesc de la
consecințele spectaculoase ale Marii Uniri[3]: creșterea suprafeței României de
la 137.000 km2 la 295.049 km2; creșterea populației de la 7,5 milioane
locuitori la peste 18 milioane locuitori în anul 1930; creșterea suprafeței
arabile de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha; creșterea forței motrice a
industriei cu peste 235 %; creșterea suprafețelor cu păduri de la 2,5 milioane
ha la 7,3 milioane ha; creșterea producției de petrol între anii 1921 și 1938 cu
564 %; creșterea bogățiilor subsolului etc. Se adaugă ritmul dezvoltării
economice, în special între anii 1934-1938, avântul culturii românești, rolul
activ al României Întregite în cadrul relațiilor internaționale ș.a.
Considerând juste toate constatările de acest fel, o
imagine cât mai apropiată de cea reală privind ritmul modernizării României în
ansamblu, cât și a provinciilor istorice din componența ei, respectiv, locul
României pe continentul european între cele două războaie mondiale poate fi
oferită, credem, doar printr-o abordare echilibrată, fără exagerări într-o
direcție sau alta și luându-se în calcul un număr cât mai mare de factori[4].
La modul general, fazele conjuncturale parcurse de
economia românească în cele două decenii interbelice au fost următoarele:
- perioada de refacere postbelică, situată între
sfârșitul războiului mondial și anii 1923-1924;
- perioada de avânt economic dintre 1924 și prima
jumătate a anului 1929;
- perioada marii crize economice, atât mondiale, cât
și românești, dintre 1929 și 1933;
- perioada de redresare și de nou avânt economic, dar
pe fundalul înrăutățirii treptate a situației internaționale, înscrisă în
intervalul 1934-1938.
Aceste faze, caracteristice atât economiei românești,
cât și mediului economic internațional, în special european, de care România
era strâns legată, și-au pus amprenta - cu tot ce aveau pozitiv și/sau negativ
- pe ramurile economiei românești, imprimându-i, totodată, și linia generală de
evoluție. În configurarea lor s-a inclus și particularitățile proprii ale
realității economico-sociale autohtone[5].
Analiza proceselor social-economice dintre cele două
războaie mondiale demonstrează că România Întregită, cu toate provinciile
istorice în componența ei, inclusiv Basarabia, a fost o țară conexată prin
toate „canalele” de comunicare la lumea europeană civilizată, încercând din
răsputeri și cu sacrificii dureroase, reducerea decalajelor față de
Occident[6]. În raport cu țările dezvoltate din Europa dar și din lume, România
devenise, la sfârșitul perioadei de referință, o țară cu dezvoltare economică
medie. În această privință, o amplă dezbatere intelectuală produsă cu mult până
la căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, având ca obiect originile
înapoierii în Europa de Răsărit, a confirmat pe deplin punctul de vedere al
specialiștilor care consideră că integrarea europeană reprezintă cea mai bună
și sigură cale pe care o pot urma societățile sărace din Est, pentru a
progresa[7].
Este anume calea urmată de România Întregită între
cele două războaie mondiale, probând adevărul confirmat inițial de societățile
occidentale că, în paralel cu unificarea națională și cu formarea de
state-națiuni, modernitatea se identifică în mod necesar cu generalizarea
economiei libere de piață și cu industrializarea sistemului de producție, iar
în plan social, cu procesul de urbanizare și cu formarea unui sistem unitar de
educație și de cultură[8]. În cadrul procesului respectiv, are loc formarea așa-numitei
„clase de mijloc” - un grup social important din punct de vedere numeric, al
cărui membri manifestă atitudini și comportamente omogene: gândesc, consumă, se
distrează sau votează într-un mod relativ asemănător și previzibil. Constituind
o adevărată aristocrație modernă, ale cărei drepturi nu se mai transmit prin
naștere, ci se dobândesc prin reușită, putere și influență, clasa de mijloc
este rezultanta unor mutații economice, tehnologice, culturale, de mentalitate
și comportament care apar pe parcursul timpului, producând o creștere
substanțială a sectoarelor terțiar (serviciile) și cuaternar (petrecerea
timpului liber), în dauna celui primar (agricultura) și secundar (industria) la
scara întregii economii naționale[9].
O particularitate esențială a procesului de
modernizare produs în Europa Occidentală a constat în faptul că statele
respective „au crescut sub vântul liberalismului” (G. Ciulpan): „toate acele
reforme liberale, care porneau întâi din Anglia, aveau influențe nemăsurate
asupra popoarelor. Spiritualitatea liberală a creat cu vremea anumite
principii, pe care omul de atunci, individualist, capătă locul lui. Iată
atmosfera prielnică individualismului printr-o politică liberă, când un individ
putea să se ridice deasupra altuia, când industria care deținea capitalurile,
putea să se ridice deasupra agriculturii, când orașele care dețineau și dețin
marea industrie, mica industrie, toate capitalurile, nu erau deloc împiedicate
ca să nu acopere și toată activitatea satelor”[10]. Ca o urmare firească a
„spiritualității liberale” ce a dominat în Europa Occidentală, liberalismul a
contribuit la afirmarea naturală a capitalismului, cu marile și micile
industrii caracteristice. La un moment dat, câmpul restrâns al orașelor a
devenit neîndestulător, căutându-se un spațiu mai larg pentru expansiunea
capitalismului. De obicei, materiile prime necesare se găseau în abundență în
mediul rural. În consecință, „într-un secol și mai bine cât au bătut vânturile
binefăcătoare ale capitalismului, industriile au cuprins și satele. Prin
urmare, electrificarea și modernizarea satelor, la popoarele din Europa
Occidentală, nu a fost decât un gol umplut, pentru ca industria și toată viața
economică să se poată desfășura în voie”[11].
Studiul nostru probează că fiind privată de avantajele
descoperirii, pas cu pas, a preceptelor de bază ale liberalismului occidental
și economiei științifice moderne, după care „bogăția națiunilor” se află în
strânsă dependență de dezvoltarea schimbului liber, de libera inițiativă, de
comerțul liber și de libera circulație a capitalurilor[12], - model economic
afirmat pretutindeni în Europa Occidentală și în America, la date și în ritmuri
diferite, începând din secolele XVII-XVIII și provocând invariabil creșteri
economice spectaculoase[13], - Moldova de Est, respectiv, Basarabia, așa cum a
fost botezată începând cu 1813 partea de Est a Principatului Moldovei, „asupra
căreia natura și-a răspândit atât de generos binefacerile” și „atât de bine
înzestrată în privința vânătorii, pescuitului, creșterii vitelor, cultivării
pământului și a viței de vie”[14], a fost nevoită, cu toate acestea, să bată
mai mult pasul pe loc, evoluând timp de 106 ani în cadrul sistemului imperial
al Rusiei țariste[15], în calitate de simplă gubernie a acesteia, cu o economie
de tip colonial și fără posibilitatea formării unor tradiții în sfera economiei
de piață[16]. „În 1812, - menționau în această privință cunoscuții autori C.
Filipescu și Eugeniu N. Giurgea, - Basarabia a fost ocupată de ruși, și din
acel timp zilele bune ale populațiunii băștinașe moldovenești au dispărut,
pentru ca să nu mai apară decât astăzi, după 106 ani de stăpânire rusească,
când Basarabia, conștientă de menirea ei, s-a reîntors iarăși la sânul
Moldovei”[17].
În această
ordine de idei, produsă la finele unei intense perioade de dezvoltare economică
(„La belle époque”, sau „vârsta de aur a lumii europene”, așa cum au fost
caracterizați primii ani ai secolului al XX-lea, cu modelul capitalismului
liberal și cel al regimului democrației liberale în plină ascensiune)[18],
prima conflagrație mondială, - „Marele Război”, cum a fost supranumit de
contemporanii săi războiul din 1914-1918[19], - respectiv, sistemul tratatelor
de pace care i-a urmat, au modificat profund geografia teritorială a Europei,
consacrând compartimentarea spațiului geopolitic european în unități statale
după criterii etnice, odată cu dispariția imperiilor țarist, austro-ungar,
german și otoman[20]. Pentru România Întregită, inclusiv pentru Basarabia, în
particular, Marea Unire produsă la încheierea Primului Război Mondial, i-a
deschis etapa de 22 de ani „pe calea regăsirii de sine și a progresului”, de
„reluare a adevăratei continuități etnice și ideale” pe orbita culturii și
civilizației europene, cu numeroase și diverse împliniri și realizări inclusiv
în procesul de modernizare economică.
Deși e vorba de doar puțin peste două decenii,
cuprinse între 27 martie / 9 aprilie 1918 și 26-28 iunie 1940, anii interbelici
constituie o perioadă distinctă în istoria contemporană a românilor, fiind
extrem de bogată în evenimente, procese social-economice, învățăminte istorice
și împliniri în cele mai diverse domenii de activitate.
Realizată prin libera voință a întregii populații,
reîncadrarea Basarabiei în unitatea românească din care fusese smulsă în mod
abuziv în 1812 a fost nu numai un act de dreptate națională, ci și unul de
echitate socială, economică și culturală atât pentru populația românească
majoritară, cât și pentru toate minoritățile etnice, lingvistice și
confesionale conlocuitoare.
Actul Unirii din 1918 a fost însoțit de elaborarea și
aplicarea unor măsuri democratice precum: egalitatea tuturor cetățenilor
indiferent de naționalitate, limbă vorbită sau religie, votul universal,
reforma agrară apreciată drept una din cele mai largi în Europa etc., incluse,
într-o formă sau alta, în Constituția României Întregite din 29 martie
1923[21]. Constituția garanta egalitatea în societate și în fața legilor fără
deosebire de clasă socială, origine etnică, limbă, credințe religioase și
confesiuni -, toate aceste prevederi având o semnificație deosebită, reflectând
cuceririle democratice ale societății românești și cerințele ei de viață din
perioada istorică ce a urmat. Pe lângă cele menționate, Constituția prevedea și
astfel de principii ca votul universal, libertatea organizării și a
întrunirilor, a presei. Nici o persoană nu putea fi urmărită sau
percheziționată decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Nimeni nu
putea fi deținut sau arestat numai în baza unui mandat judecătoresc motivat,
care trebuia să fie comunicat în momentul arestării sau cel mai târziu în 24 de
ore după detenție.
La o distanță istorică de 101 ani de la adoptare,
actualitatea Constituției României din 1923 constă în faptul de a fi consfințit
integrarea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei în cadrul statului național
unitar român. Cu toate că a funcționat doar până la 27 februarie 1938,
Constituția României Mari din 1923 i-a asigurat caracterul de stat național,
unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil, iar societății românești o
evoluție ascendentă în cadrul modelului democrației liberale, opus celui autoritar
și dictatorial. Reflectând mutațiile produse în viața politică,
social-economică și culturală, Constituția din 1923 a stabilit pentru Noua
Românie un cadru unitar de organizare a vieții de stat, răspunzând unui
deziderat național de cea mai mare importanță.
La fel ca în anii antebelici, - din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea și până la declanșarea Primului Război Mondial, - evoluția
social-economică a României Întregite în perioada interbelică a decurs în
cadrul unui efort prin care s-a încercat „arderea etapelor” parcurse pe drumul
modernizării de către statele occidentale [22].
În fapt, așa cum menționează prof. Gh. Iacob, dacă
realizăm o comparație între România de la 1914 cu România lui Alexandru Ioan
Cuza, între România de la 1938 cu cea a lui Carol I din preajma Primului Război
Mondial, vom constata realizarea unui salt spectaculos. Nu întâmplător,
observatorii străini supranumeau România, la începutul secolului al XX-lea,
„Belgia Orientului” sau „Japonia europeană”, iar la 1938 România se situa – din
perspectiva mai multor „repere” – în fruntea țărilor din sud-estul Europei. Firește,
este necesară o abordare echilibrată, care să nu exagereze împlinirile, dar
nici limitele. Sunt necesare comparații cu țările dezvoltate, dar și cu cele
situate în aceeași „zonă” a continentului, inclusiv cu vecinii. Întreaga
statistică economică demonstrează progresul înregistrat de România în toate
domeniile de activitate. În consecință, modernizarea României în perioada
1919-1939 a reprezentat - cu toate limitele, neîmplinirile și stagnările
provocate de crize - un indiscutabil succes. Declanșarea celui de-al Doilea
Război Mondial a întrerupt un proces care conducea România spre integrarea
reală și definitivă în Europa civilizată [23].
La o privire de ansamblu și dincolo de imperfecțiunile
și lipsurile inerente oricărei societăți vii, dinamice, dezvoltarea României în
cele două decenii de după Marea Unire din 1918, în bună parte și sub imboldul
stimulativ al acestui eveniment crucial din istoria contemporană a românilor, a
înregistrat succese cu adevărat impresionante și un mers ascendent, atingând în
1938 nivelul cel mai înalt în raport cu toate perioadele istorice anterioare.
Și dacă „timpul istoric” ce i-a stat la dispoziție ar fi fost mai lung, dacă
„intemperiile” politico-diplomatice din perioada următoare nu i-ar fi adus
grave sfâșieri și știrbiri politice, teritoriale, demografice, social-economice
și de altă natură - situate dincolo de forța și capacitatea ei de a le
contracara - România ar fi înregistrat, cu certitudine, rezultate și mai
grăitoare [24].
O opinie identică este împărtășită și de economiști de
specialitate, afirmând că numeroasele sinuozități de natură obiectivă și
subiectivă, generate sau numai favorizate de factori interni și de contextul
general european, nu au fost de natură să afecteze ori să împiedice mersul
ascendent al economiei și societății românești între cele două războaie
mondiale. „Privită în ansamblu, - menționează Maria Mureșan, - dezvoltarea
economiei românești, a forțelor ei productive, a înregistrat progrese
remarcabile și a determinat o serie de mutații importante în viața
economico-socială a țării” [25].
Instaurarea dictaturii regale, la începutul anului
1938, a pus capăt evoluției liberale a economiei și societății românești. Acea
„schimbare totală, radicală, în politica și în rolul statului”, așa cum
menționa G. Tașcă, se datora nu numai influenței germane, dar și noilor curente
sociale care favorizau, mai degrabă, „corporatismul și intervenționismul
statului în procesele social-economice, în detrimentul doctrinelor neoliberale,
țărăniste ori de altă natură” [26].
În același timp, principalul impediment obiectiv în
calea modernizării de tip occidental consta în faptul, așa cum considera G.
Ciulpan, că încă „n-avem o clasă avută” [27]. Mihai Eminescu spunea despre
țărănime că este „singura clasă pozitivă, pe al cărui spate rămân toți”, însă
își dădea seama cel dintâi de neagra sărăcie în care se zbăteau satele
românești. De netăgăduit, țărănimea rămânea și în anii interbelici „singura
clasă pozitivă”, nu însă și o clasă avută. „Istoria ei este scrisă cu trudă și
necazuri, - menționa G. Ciulpan, - și a o răsfoi, înseamnă a privi de-a lungul
trecutului acestei mase impunătoare, - trecut în care ea a îngenuncheat și s-a
ridicat. Drum întortocheat și plin de răscruci” [28].
Din aceste considerente, în pofida importantelor
realizări obținute pe multiple planuri de societatea românească în cele două
decenii interbelice, distanța ce o separa de societatea europeană occidentală
rămânea încă mare. Cu referire la sfera agrară, în special, numărul
muncitorilor agricoli pe hectarul cultivabil era în Danemarca de 16,4, timp în
care în România el se cifra la 41,1. Deși mult mai numeroase, persoanele
utilizate în agricultura României realizau recolte sub nivelul fertilității
solului, sau cel puțin sub standardele țărilor din vestul Europei. Astfel, în
Danemarca recolta de grâu pe hectar se ridica la 31,3 chintale, la producerea
ei contribuind 16,4 persoane, pe când în România cei 41,1 muncitori agricoli
realizau doar 9,1 chintale [29].
O discrepanță similară s-a menținut și în domeniul
activităților industriale. În februarie 1938, în România un muncitor urban
necalificat câștiga 7,50 lei pe oră. Comparativ cu acesta, care era luat
coeficient de bază, șoferii realizau 1,40, muncitorii din industria mobilei
1,58, cei din construcții 2,65, inginerii 2,10, pe când la muncitorii agricoli
se înregistra un coeficient de numai 0,61 lei pe oră[30].
Așadar, concomitent cu necesitatea culturalizării
marii mase a populației, atât din mediul rural, cât și din cel urban,
obiectivul fundamental al societății românești interbelice rămânea, în
continuare, „pregătirea, înzestrarea și înavuțirea”, prin toate mijloacele
posibile, a satelor românești, „adică acel confort, - așa cum afirma G.
Ciulpan, - care le lipsește se cere să-l creăm cu posibilități proprii”.
Același autor menționa că satele românești „s-au născut în timp și în istorie,
urmând întrucâtva o linie simbolică de creștere: de la comuniunea bordeielor
până la aceea a caselor acoperite cu stuf, iar astăzi cu țiglă și/sau olane.
Iată de unde am putea admite creșterea satului în civilizație. Însă această
creștere, în loc să urmeze drumul năzuințelor inițiale, parcă s-a oprit
dintr-odată din anumite motive și ca și când n-ar fi o cale spre a ieși din
impas. Istoricii vieții noastre sociale, când se vor dovedi mai vrednici
descriind aspectul adevărat al satelor, vor constata dacă punctul acesta, - al opririi
pe loc, - nu este acela de unde cu adevărat începe sărăcirea integrală a
satelor. Cu alte cuvinte, se ivesc de pe acum simptomele unei alte condiții de
viață pentru sat. Căci în astfel de condiții, - oricât am fi de optimiști, - o
civilizație acolo nu se poate împlini decât numai cu voința hotărâtoare a
câtorva generații viitoare.
A civiliza satele, nu înseamnă numaidecât, cum înțeleg
unii, a le industrializa, sau a le orășeniza, cum spun alții, ci a crea în ele
acea condiție de existență sub care comuniunea familiilor să nu se depărteze de
matca sufletului de până atunci, de tradiție, de culoarea păstrate din veac în
veac. Orășenizarea sau industrializarea satelor înseamnă, înainte de orice,
denaturarea ființei lor printr-o seamă de lucruri străine, ce nu-și pot găsi
loc, nici ecou, într-un suflet deprins să fie simplu, nu singuratic, dar liber
între cer și pământ. Să-i civilizăm, așadar, să le creăm, dacă se poate, o nouă
condiție omenească, dar să nu sfârșim prin a le ucide sufletul. După procesul
civilizării, se-nțelege, ar urma culturalizarea satelor, mai precis: ridicarea
țărănimii la o spiritualitate nouă de înțelegere a vieții”[31].
Obiectivul descris de G. Ciulpan, atât de complex pe
cât era și de corect și realizabil, a rămas, din nefericire, în domeniul
dezideratelor, dat fiind „anul de urgie și de cumplită umilință, 1940” (Gh. I.
Brătianu)[32], când granițele României au fost încălcate, iar trupul i-a fost
sfâșiat de Armata Roșie a lui I.V. Stalin. Așa cum menționau autorii unui volum
apărut în 1942 sub egida Guvernământului Basarabiei, ocupația sovietică din
iunie 1940 a fost „o experiență dureroasă, plină de jertfe și, poate, cea mai
grea din lungul șir de încercări, pe care a avut să le îndure poporul nostru
basarabean în cursul dramaticei lui dezvoltări istorice”[33]. Aceasta deoarece,
în timp ce în cei 22 de ani de administrație românească așezările tradiționale
ale populației Basarabiei au fost: Familia, Școala, Graiul, Biserica, Credința,
Proprietatea, cu instalarea regimului bolșevic sovietic „toate au rămas departe
de rosturile lor firești și au fost întrebuințate numai ca instrumente pentru
realizarea structurii comuniste a provinciei, dărâmând proprietatea și credința
și etatizând totul”[34].
În doar primul an de ocupație a Basarabiei, regimul
comunist sovietic îi va produce nu numai grave consecințe politice,
social-economice și spirituale, ci îi va afecta profund însăși ființa
acesteia[35]. Dar nu era numai atât. Toate acele dramatice evenimente, așa cum
afirma Gh. I. Brătianu[36], nu erau decât etape ale unei expansiuni mult mai
mari care nu se opreau nici în Basarabia, nici în Bucovina și nici în Moldova
și care trebuiau să se reverse peste întregul pământ românesc, peste toată
Europa, constituind astfel cea mai mare primejdie care s-ar fi abătut vreodată
în vremurile frământate ale istoriei noastre naționale.
Notă - Comunicare prezentată în cadrul
Congresului Național al Istoricilor Români, ediția a IV-a (Chișinău - Suceava,
27-31 august 2024).
------------------------------------------
[1] Glenn E. Torrey, România în Primul
Război Mondial. Traducere din limba engleză de Dan Criste, Editura Meteor
Publishing, București, 2014, p. 338-339.
[2] Sabin Manuilă și D.C. Georgescu,
Populația României, Imprimeria Națională, București, 1937, p. 9.
[3] Ioan Scurtu, Istoria României în anii
1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1996, p. 3, 10 și urm.; Ilie Puia, Justin
Tambozi, Istoria economiei naționale, Editura Fundației Andrei Șaguna,
Constanța, 1993, p. 183 și urm.
[4] Gh. Iacob, Economia României
(1859-1939). Fapte, legi, idei, Editura Fundației „Axis”, Iași, 1996, p.
124-125.
[5] Istoria Românilor. Vol. VIII: România
Întregită (1918-1940). Coord.: Ioan Scurtu, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 2003, p. 77.
[6] Ion Agrigoroaiei (coord.), Ovidiu
Buruiană, Gheorghe Iacob, Cătălin Turliuc, România interbelică în paradigmă
europeană. Studii, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2005, p.
5-11.
[7] Daniel Chirot (coord.), Originile
înapoierii în Europa de Est. Economie și politică din Evul Mediu până la
începutul secolului al XX-lea. Traducere: Victor Rizescu, Editura Corint,
București, 2004, p. 5-7.
[8] Vezi: Gheorghe Fulga, Societăți și
sisteme politice contemporane: doctrine și realități, Editura Economică,
București, 2004, p. 237-238.
[9] Oxford Dicționar de politică.
Coordonat de Iain McLean. Traducere și glosar de Leonard Gavriliu, Editura
Univers Enciclopedic, București, 2001, p. 73-74.
[10] George Ciulpan, Electrificarea
satelor. Cu o prefață de ing. N.G. Caranfil, Editura „Universul”, București,
1937, p. 29.
[11] Ibidem.
[12] Așa cum afirma întemeietorul
celebrului „sistem al libertății naturale și al dreptății desăvârșite”, Adam
Smith (1723-1790), expus în ale sale „Cercetări asupra naturii și cauzei
bogăției națiunilor” (1776), interesul privat reprezintă motorul economiei și
există o armonie deplină între interesele private și interesul general, din
momentul în care acționează, fără constrângerile exterioare ale Statului, legea
cererii și a ofertei (Jean-Louis Bodinier, Jean Breteau, Fundamentele culturale
ale lumii occidentale. Traducere de Bogdan Geangalău, Institutul European,
Iași, 2000, p. 68; Enciclopedia Blackwell a gândirii politice. Coordonator:
David Miller. Traducere din engleză de Dragan Stoianovici, Editura Humanitas,
București, 2000, p. 660).
[13] Philippe Nemo, Ce este Occidentul?
Traducere din franceză de Adrian Ciubotaru, Editura Cartier, Chișinău, 2008, p.
79-83.
[14] Antoine François Le Clerc, Memoriu
topografic și statistic asupra Basarabiei, Valahiei și Moldovei, provincii ale
Turciei din Europa. Ediție îngrijită, studiu introductiv, note și comentarii de
Ioan-Aurel Pop și Sorin Șipoș, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii
Transilvane, Cluj-Napoca, 2004, p. 45.
[15] În opinia cunoscutului istoric
american Richard Pipes, „inabilitatea Rusiei de a produce o burghezie largă și
viguroasă constituie cauza majoră a devierii ei de la făgașul politic al
Europei Occidentale și a faptului că ideile liberale nu influențează în mod
semnificativ instituțiile și practicile sale politice” (Cf. Marin Trăistaru,
Introducere în studiul societății civile, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1998, p. 33-34).
[16] Sergiu Ion Chircă, Sisteme economice
în timp și spațiu, Editura ARC, Chișinău, 2009, p. 135-137.
[17] C. Filipescu, Eugeniu N. Giurgea,
Basarabia. Considerațiuni generale agricole, economice și statistice,
Institutul de arte grafice „România Nouă”, Chișinău, 1919, p. 3-4.
[18] Istoria secolului XX. Vol. I:
Sfârșitul „lumii europene” (1900-1945). Sub redacția: Serge Berstein și Pierre
Milza. Traducere: Marius Ioan, Editura BIC ALL, București, 1998, p. 5-25.
[19] Jean-Marie Le Breton, Măreția și
destinul bătrânei Europe: 1492-2004. Eseu istoric. Traducere din franceză de
Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 2006, p. 152-153.
[20] I. Saizu, Al. Tacu, Europa economică
interbelică, Institutul European, Iași, 1997, p. 5, 21.
[21] Nicolae Enciu, O sută de ani de la
adoptarea Constituției României Mari, în ART-EMIS, anul XIII, nr. 24 (1.295), 1
aprilie 2023.
[22] Andrei Josan, Economia României
interbelice în context european, Editura Academiei de Studii Economice,
București, 2004, p. 139.
[23] Gh. Iacob, Procesul
modernizării/integrării în Europa. Etape și trăsături, în România interbelică
în paradigmă europeană. Stusii, Iași, 2005, p. 33-34.
[24] Istoria Românilor. Vol. VIII: România
Întregită (1918-1940). Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București,
2003, p. 77.
[25] Maria Mureșan, Istoria economiei.
Epoca modernă și contemporană, Editura Economică, București, 1995, p. 251.
[26] G. Tașcă, Liberalism, corporatism,
internaționalism, Tipografia „Bucovina”, București, 1938, p. 150.
[27] George Ciulpan, Electrificarea
satelor. Cu o prefață de ing. N.G. Caranfil, Editura „Universul”, București,
1937, p. 43.
[28] Ibidem, p. 44.
[29] Dumitru Șandru, Presiunea demografică
rurală și orașul românesc interbelic, în „Historia Urbana”, tomul I, nr. 1,
1993, p. 37-38.
[30] Ibidem, p. 42.
[31] George Ciulpan, Electrificarea
satelor. Cu o prefață de ing. N.G. Caranfil, Editura „Universul”, București,
1937, p. 10-12.
[32] Gheorghe I. Brătianu, Basarabia:
drepturi naționale și istorice. Ediție îngrijită, studiu introductiv de N.
Enciu, Editura Știința, Chișinău, 2023, p. 30.
[33] Basarabia: Un an de muncă românească,
Guvernământul Basarabiei, Chișinău, 1942, p. 43.
[34] Ibidem.
[35] Nicolae Enciu, Românii din Basarabia.
O perspectivă geoistorică asupra identității naționale a românilor din Moldova
de Est (de la inventarea termenului „Basarabia” până la crearea RSS
Moldovenești), în Cine sunt românii? Perspective asupra identității naționale.
Coordonator: Vasile Boari, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019, p.
102-130.
[36] Gheorghe I. Brătianu, Moldova.
Conferință în ciclul Universității Libere, 28 noiembrie 1941, în Gheorghe I.
Brătianu, Cuvinte către români. Zece conferințe și prelegeri. Ediție, studiu
introductiv, note și indice de Ion Toderașcu, Editura Universității „Al. I.
Cuza”, Iași, 1996, p. 127.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu