CU
FRUNTEA LA CER
~*~
Cu
fruntea la Cer
Și
pașii pe Pământ,
Eu
sunt un microunivers
Cu
propriul meu cânt!
De-ar
fi…, al meu și cântul,
Și
de-ar mai fi al meu
Și
scrisul și cuvântul…,
Dar
nu-s…, doar îmi răsar mereu
Din
inima-mi în care trăiește Dumnezeu
Și
nu-mi îngăduie cuvintele profane,
Ci
îmi alege doar ceea ce crede EL,
A
fi izvor de cântec și a iubirii cale!
Iar
când îmi deschid ochii luminile cerești,
Citesc,
ș-apoi observ o altă lume-n zare,
Spații
imense ce dau locuri ființelor lumești,
Creațiilor
Sale sfințite și pururi ne-mortale!
Dar,
faptul că prin mine vin
Dumnezeiești
imagini,
Înseamnă
că eu scriu divin
Din
harul Său ummplut-am mii de pagini.
Grădina
mea – ce e deasemenea a Lui
E
plină de-averi și bogății,
Iar
lumea asta-așa cum este, bună, rea,
Creiată
este a trăi, pe munte, pe vale, pe câmpii.
E
spatiul și timpul infinit, ajunge,
Privește
câmpul, râul și pădurea
Unde
alergi tu, om al zilei, și nu plânge!
Fii
fericit, le îngrijește, și vei găsi ce e iubirea.
Fii
acel din vie de la-nceputurile tale,
Și-ai
să găsești viața pe cea mai bună cale!
~*~
Ioan
Miclau-Gepianu
10
Septembrie, 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu