România
a intrat în Al Doilea Război Mondial cu o armată făcută praf de corupția și
incompetența elitelor politice ale țării
Matei
Udrea
01
Septembrie 2024
„Cu românii nu se poate face nimic. Armata română nici
nu poate fi apreciată ca armată”.
La 12 februarie 1941, într-o ședința ținută la
Cartierul General al armatei germane pe tema capacității de lupta a aliaților
în perspectiva războiului cu Uniunea Sovietică, participanții la discuții
concluzionau că armata română „nici nu poate fi apreciată că armata“. La câteva
săptămâni distanță, într-o altă conferință cu comandanții săi, Hitler aprecia
că nu trebuie făcute „iluzii în privința aliaților” (Germaniei - n. r.) pentru
că, oricum, „cu românii nu se poate face nimic”. Și totuși, doar trei luni mai
târziu, pe 22 iunie 1941, această armata care nici măcar nu putea fi
considerată armata avea să fie aruncată în luptă, primind cea mai grea misiune
din istorie: să câștige, alături de Germania, războiul împotriva Uniunii
Sovietice, Statelor Unite și Marii Britanii.
Cum a fost posibil așa ceva?
Vineri, 30 august 2024, s-au împlinit 80 de ani de la
intrarea Armatei Roșii în București, moment care marchează începutul ocupației
sovietice și al impunerii regimului comunist. Impactul asupra țării a fost unul
devastator. România și-a curmat brusc drumul spre modernizare și europenizare,
elitele intelectuale i-au fost exterminate, iar noul model de societate a
schimbat profund sistemul de valori al întregului popor. La sfârșitul perioadei
comuniste, după 45 de ani de pace, România ajunsese la 32% din PIB-ul mediu al
Europei, după ce în 1938 plecase de la 51%. În articolul de față vom vorbi
despre starea armatei române în iunie 1941, când generalul Ion Antonescu a dat
celebrul ordin rămas în istorie: „Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”.
Elitele politice ale României au jefuit bugetul
destinat armatei până în ultima clipă. Există convingerea că ne vor apară
aliații occidentali dacă suntem atacați de cineva (găsiți cumva vreo asemănare
cu anul 2024? Au trecut 83 de ani, dar situația României este mai dezastruoasă
decât atunci. Azi, nici armata aia care „nu putea fi numită armată” nu mai
există! – n.n.I.M).
Felul în care a intrat România în Al Doilea Război
Mondial, la 22 iunie 1941, poate fi socotit o tragedie din toate punctele de
vedere. Acest exemplu zguduitor despre ce poate face corupția din capacitatea
de apărare a unei țări ar trebui să fie studiat și aprofundat de istoricii
militari, iar concluziile să le fie predate ofițerilor în Academia Militară și
politicienilor la cursurile Colegiului Național de Apărare. Cu toate acestea,
tema este evitată ori înghesuită în notele de subsol ale lucrărilor.
Țintă a jafului și corupției politicienilor și
înalților ofițeri în perioada interbelică, armata română era într-o stare
absolut catastrofală la începutul anului 1941. Deși norii grei ai războiului se
strânseseră progresiv încă de pe la mijlocul anilor 1930, regele Carol al
II-lea, camarila sa, politicienii perindați la guvernare și ofițerii superiori
își văzuseră de afaceri, delapidand bugetul pentru înzestrarea armatei și
neglijând complet pregătirea.
„România a făcut războiul împotriva Uniunii Sovietice
cu niște tunulețe de la 1877”, își amintea acum un deceniu istoricul și
diplomatul Neagu Djuvara, prezent și el pe front în 1941. Este o mărturie care
sintetizează foarte bine situația în care s-a găsit armata română la startul
celui mai devastator război din istorie.
Regele Carol al II-lea a jucat un rol major în
jefuirea bugetului destinat armatei. Suveranul a patronat personal rețelele de
corupție, pe care le-a încurajat și protejat. După crearea României Mari, în
1918-1919, convingerea era că garanțiile primite de Aliații învingători în
Primul Război Mondial vor fi suficiente pentru a păstra granițele țării. Deși
România era înconjurată în bună măsură de vecini care pierduseră războiul și
teritorii și care spuneau deschis că vor revizuirea frontierelor (Uniunea Sovietică,
Ungaria, Bulgaria), în România decidenții politici credereau că Franța și Marea
Britanie vor avea grijă că tratatele să fie menținute și că, dacă se va ivi
vreodată vreo amenințare, marile puteri vor interveni pentru a restabili
lucrurile. (Aceeași Mărie din 1941, dar cu altă pălărie în 2024 - n.n.I.M).
Valul afacerilor de corupție din jurul înzestrării
armatei. Cazurile „Armstrong-Fokker” și „Skoda”. Cum s-au deturnat banii pentru
avioane și tunuri
Pe acest fundal, elitele politice ale României și-au
văzut de propriile interese, delapidarea bugetului destinat înzestrării armatei
fiind una din preocupările preferate. Tonul l-a dat însuși Carol pe vremea când
era principe, în 1924. Pus în fruntea autorității care urmă să se ocupe de
înzestrarea armatei cu o aviație modernă, prințul moștenitor a intrat în
combinații dubioase și, sprijinit de ofițeri români, a angajat contracte cu
firmele „Armstrong” și „Fokker” pentru modele de avioane care încă nu existau
sau nu fuseseră testate (Povestea acelor F-16 la mâna a treia care nu se pot
ridica de la sol la 1 Decembrie și afacerea „Patriot” au acelașii „miros” de
jaf la drumul mare; atunci erau afacerile lui Carol al II-lea, acum, ale
guvernelor postdecembriste, mai cu seamă ale „guvernelor lui Iohannis” -
n.n.I.M.)
A ieșit un dezastru, iar când reprezentantul statului
român la Londra a cerut firmei „Armstrong” că avioanele să respecte parametrii
menționați în contract, prințul Carol, însoțit de prințul George al Greciei, a
descins furtunos în Marea Britanie, umilindu-l pe funcționarul român de față de
reprezentanții companiei. Prezent la scenă, colonelul Ion Antonescu (viitorul
mareșal), care era atasatul militar al României în Marea Britanie, a intervenit
personal pentru a pune capăt ieșirii necontrolate a lui Carol.
Modelele netestate cumpărate de statul român s-au
dovedit nefuncționale. (Ce coincidență cu armamentul occidental furnizat de
S.U.A. & Co.! – n.n.I.M.). Un aparat s-a dezmembrat în aer în timpul
testelor, iar pilotul român și-a pierdut viață. În cele din urmă, în față
evidențelor, s-a acceptat că „Armstrong” și „Fokker” nu pot livra ce au promis,
dar banii fuseseră deja dați, așa că România a acceptat să primească în schimb
furnituri și diverse materiale, în loc de avioane (vi se pare cunoscut ? - n.n.
I.M.).
Mai este, desigur, și afacerea „Skoda”, angajată de
guvernul Iuliu Maniu în 1930, prin care România a plătit la suprapret armament
de proastă calitate livrat de cehi. Contractul în valoare de 1,25 miliarde lei
a fost semnat de ministrul de Război, generalul Henri Cihoski, de acești bani
„Uzinele Skoda” angajându-se să livreze tunuri de câmp de calibrul 75 mm,
tunuri antiaeriene de același calibru, obuziere moderne model 1928 de 100 mm și
de 150 mm, precum și peste 180.000 de obuze.
Când următorul ministru de Război a cerut anchetă,
arătând că tunurile nu corespund parametrilor ceruți, cehii au acuzat România
că sabotează contractul. În 1933, după căderea guvernului Maniu (la 13 ianuarie
1933), o percheziție făcută la sediul firmei lui Bruno Seletzky, reprezentantul
„Skoda” la București, scoteala iveală liste cu comisioane de circa 25 de
milioane de lei ajunse în buzunarele unor oficiali români trecuți pe foaie cu
nume de cod. Anchetă a fost stopată subit însă din înalt ordin, iar sediul
firmei lăsat nepăzit, ceea ce i-a permis reprezentantului „Skoda” să revină
noaptea și să distrugă documentele care duceau la vârful statului.
„Conform informațiilor Misiunii militare germane din
România pentru armata de uscat, forțele armatei române nu sunt, în majoritate,
indicate pentru misiuni de lupta independente!”
Acestea sunt doar două din numeroasele afaceri de
corupție care au subminat capacitatea de lupta a armatei române în perioada
interbelică, astfel că, atunci când a fost nevoie efectiv că țară să fie
apărată - în iunie 1940, la ultimatumul sovietic –, șeful Statului Major
General i-a răspuns regelui Carol că trupele au muniție pentru doar 5 zile!
Venit la putere în septembrie 1940, Ion Antonescu a
încercat să crească puterea de lupta a armatei, dar era prea târziu. Trei
divizii au intrat într-un program de pregătire cu instructori germani, însă nu
era suficient. Armata română era aproape în incapacitate de luptă. Goana după
șpăgi făcuse că oficialii români să angajeze, în perioada interbelică, foarte
multe contracte cu furnizori diverși, din numeroase țări. Spre exemplu, pe
aeroporturi existau avioane din Franța, Italia, Germania, Polonia și de producție
autohtonă, românească. Fiind de la companii diferite, fiecare necesită alt rând
de piese de schimb, alt tip de întreținere etc, făcând logistică extrem de
dificilă. Din acest motiv și nu numai, evaluările făcute de proaspeții aliați
germani capacității militare a României au fost teribile. Practic, Berlinul
consideră că de la români are nevoie strict de materii prime (petrol, grâne,
lemn în principal).
Istoricul britanic Dennis Deletant arată, în volumul
„România 1916-1941, o istorie politică“: „Contribuția armatei române la
Operațiunea Barbarossa urmă să fie
stabilită (de către germani – s. r.) după evaluarea capacității de reacție și a
eficienței, iar în cadrul Înaltului Comandament German opiniile erau
împărțite”.
La ședința din 12 februarie 1941, când cei prezenți la
Cartierul General al armatei germane au concluzionat că armata română „nici nu
putea fi apreciată că armată”, s-a luat decizia de a vedea cum ar putea,
totuși, românii să contribuie la „Operațiunea Barbarossa”. Colonelul Arthur
Hauffe, șeful Statului Major al Misiunii Militare germane din România, a primit
ordin să facă un raport pe această temă.
Concluziile ajungeau pe 24 februarie 1941 la
feldmareșalul Gerd von Rundstedt, șeful Grupului de Armate Sud, cel care avea
să comande trupele care au intrat în Ucraina și Moldova.
Raportul este zguduitor: „Conform informațiilor
Misiunii militare germane din România pentru armata de uscat, forțele armatei
române nu sunt, în majoritate, indicate pentru misiuni de lupta independente.
Trei divizii de infanterie (divizii de elită) vor putea fi folosite, probabil,
pentru misiuni de atac mai ușoare în condiții favorabile. Folosirea diviziei
motomecanizate în cadrul forțelor germane la flancul stâng pare posibilă pentru
misiuni mai ușoare. În afară de această, pentru moment, nu se poate stabili cu
precizie pe ce forțe se mai poate conta. Că efectiv maxim, pot fi luate în
considerație pentru misiuni de apărare opt divizii de infanterie, patru brigăzi
de munte și șase brigăzi de cavalerie”.
România a intrat în Al Doilea Război Mondial cu o
singură brigada blindată, echipată cu tancuri ușoare de producție cehă.
Germanii apreciau că unitatea poate suportă doar misiuni ușoare și numai dacă e
sprijinită de unități germane „Poate că, în spatele unui obstacol foarte
puternic (fluviul), românii ar putea asigura apărarea acolo unde nu se atacă.
Antonescu și-a mărit armata, în loc s-o reducă și s-o îmbunătățească. Soarta
unor mari unități germane nu trebuie să fie dependență de rezistență unităților
românești“
Armata română era într-o stare atât de proastă, încât
Hitler a fost pur și simplu nevoit să ceară schimbarea modului în care erau
așezate unitățile armatei germane din Grupul de Armate Sud. S-a renunțat la
ideea unei lovituri majore din Moldova, Hitler cerându-le feldmaresalului
Brauchitsch și generalului Halder, șefii armatei germane de uscat, că peste
Prut să treacă numai forțele „necesare pentru imobilizarea inamicului“. La
finalul lunii martie, Hitler a anunțat că dăduse dispoziții Armatei a 11-a „să
acorde trupelor românești sprijinul de care aveau nevoie”, dar că nu trebuie să
se facă „iluzii în privința aliaților”. Concluzia dictatorului german, după
discuțiile cu generalii săi, a fost: „Cu românii nu se poate face nimic. Poate
că în spatele unui obstacol foarte puternic (fluviul), ei ar putea asigura
apărarea acolo unde nu se atacă. Antonescu și-a mărit armata, în loc s-o reducă
și s-o îmbunătățească. Soarta unor mari unități germane nu trebuie să fie
dependență de rezistență unităților românești”.
Această frază avea să fie premonitorie, pentru că un
an și jumătate mai târziu, la asediul Stalingradului, lipsa de efective i-a
împins pe germani să comită tocmai această greșeală. Armatele 3 și 4 române,
prost echipate, instruite și conduse, cu efective insuficiente și cu moralul la
pământ, au fost puse să asigure flancurile Armatei a 6-a germane care lupta
pentru a cuceri Stalingradul. Rușii au atacat în sectoarele aparate de români,
au străpuns liniile și au încercuit Armata a 6-a, ducând la înfrângerea care a
schimbat cursul războiului pentru Germania. Scena avea să se repete în 20
august 1944, când Armata a 6-a germană, reconstituită după Stalingrad, a fost
încercuită în Moldova după ce sovieticii au atacat și au străpuns din nou
flancurile păzite de Armatele a 3-a și a 4-a române (la ordinul Regelui Mihai I
cu concursul generalului Racoviță, pe timpul „operațiunii” supranumite „Poarta
Iașilor”, - n.n. I.M.).
Fără mijloace de transport, românii au mers pe jos de
la Prut până la Stalingrad și retur.
Campania din Basarabia și Bucovina de Nord: România a
fost în situația „unui stat care acceptase conducerea trupelor sale de către
alt stat pentru a elibera teritoriul propriu” (reamintesc ordinul actualului
Șef al Statului Major al Armatei – Vlad Gheorghiță care a cedat comanda Armatei
Române (aia care mai este) „aliaților”-N.A.T.O. - n.n.I.M.).
Revenind la primăvară lui 1941, istoricul britanic
Dennis Deletant notează că, tocmai din cauza că armatele aliaților estici ai
Germaniei erau în stare proastă, Hitler decisese să nu le comunice acestora
planurile sale privind atacul asupra Uniunii Sovietice. Precauțiile au luat
sfârșit cu mai puțin de două săptămâni înaintea declanșării „Operațiunii
Barbarossa”. La 12 iunie, în întrevederea de la München pe care Hitler a avut-o
cu aliații săi, Antonescu a fost primul dintre aceștia înștiințat despre intenția
de a invada U.R.S.S. Bineînțeles că Antonescu, militar de meserie și fost șef
al Statului Major General al armatei române, intuise acest lucru, așa că nu a
fost luat prin surprindere.
Deși dispozitivul de atac urmă să cuprindă 15 divizii
românești și doar 7 germane, capacitatea de lupta foarte redusă a românilor a
făcut că șeful de facto al frontului din Moldova să fie generalul german Eugen
von Schobert, comandantul Armatei a 11-a. Cele două armate române (3 și 4)
urmau să îi fie subordonate acestuia. Pentru a păstra aparențele și a-i salva
obrazul dictatorului român în față conaționalilor, Hitler i-a transmis lui
Antonescu că intenționează „să-l lase să apară în față poporului român drept
comandant suprem în acest spațiu”. De aceea, grupul de armate din Moldova (a
11-a germană, a 3-a și a 4-a română) s-au numit „Grupul de Armate General
Antonescu”. Era însă doar o formulă goală, pe teren germanii au condus
operațiunile. Istoricul Alex Mihai Stoenescu punctează că România era în
situația „unui stat care acceptase conducerea trupelor sale de către alt stat
pentru a elibera teritoriul propriu”.
Consecințele trimiterii pe front a unei armate
neechipate și neinstruite, roasă de corupție și incompetența: sute de mii de
oameni pierduți și înfrângeri catastrofale
În final, intrarea României în război cu o armata
total nepregătită a dus la catastrofe și pierderi de vieți din ce în ce mai
mari pe măsură ce frontul se îndepărta de granița. Lipsită de capacitate
logistică, armata română depindea în totalitate de germani pentru fluxul de
hrană, armament, muniție, carburant, echipamente etc. Iar germanii, în mod
logic, favorizau în primul rând aprovizionarea propriilor trupe.
Ofensiva pentru recuperarea Basarabiei și Bucovinei de
Nord, încheiată cu succes la 27 iulie 1941, a fost plătită cu 4.112 militari
morți, 12.120 răniți și 5.506 dispăruți.
Controversată decizie a lui Antonescu, la 26 iulie
1941, că armata română să treacă Nistrul și să continue ofensivă în adâncul
Uniunii Sovietice a fost plătită apoi din ce în ce mai scump. Doar operațiunile
de după trecerea Nistrului, cu asediul Odessei (unde Antonescu a refuzat
ajutorul german), au costat armata română încă 98.000 de pierderi (19.000 de
morți, 68.000 de răniți, 11.000 de dispăruți). Încă și mai îngrozitoare s-au
dovedit pierderile de la Stalingrad, unde Armatele a 3-a și a 4-a au fost literalmente
spulberate. România a pierdut acolo alți aproape 160.000 de oameni - morți,
răniți și dispăruți.
Forțele române au intrat în război foarte prost
echipate și cu puține mijloace motorizate
Intrată în război prost echipată, instruită și
condusă, armata română nu și-a ameliorat problemele pe parcurs, încheindu-l,
practic, în același fel. În toamna lui 1942, când frontul ajunsese deja la
Stalingrad, iar 260.000 de români apărau flancurile Armatei a 6-a germane,
lucrurile arătau sinistru în armata română. Istoricul britanic Antony Beevor
menționează, în memorabilă să carte „Stalingrad“, opinia germanilor despre
aliații lor: „Generalii germani împărtășeau părerea feldmaresalului Gerd von
Rundstedt cu privire la această «armata a Societății Națiunilor» care cuprindea
români ai căror ofițeri și subofițeri erau, după părerea lui, «dincolo de orice
descriere», italieni («ingrozitori oameni») și unguri («nu doreau decât să
plece repede acasă»)”.
Beevor face referire mai ales la forțele române:
„Militarii germani de toate gradele care veneau în contact cu aliații lor erau
adesea înspăimântați de comportamentul ofițerilor români față de subordonații
lor. Aveau o atitudine de «stăpân față de vasal». Un conte austriac,
locotenentul Stolberg, raporta: «Înainte de toate, ofițerii nu erau buni de
nimic […], nu-i interesau oamenii lor». Un caporal de geniu din Divizia 305
infanterie a observat că bucătăriile de campanie românești pregăteau trei
meniuri|: «unul pentru ofițeri, altul pentru subofițeri și un al treilea pentru
soldați, ale căror rații erau foarte mici»”.
Soldații români au făcut Al Doilea Război Mondial
lipsiți de armament modern și tratați mizerabil de ofițerii lor
Sigur că au existat și câteva excepții. Între
unitățile aliate prețuite de germani erau slovacii („excelenți, foarte
modești“) și diviziile române de vânători de munte. Dar, cu această excepție a
corpului vânătorilor de munte, în ceea ce privește armata trimisă de Antonescu
până la Cotul Donului, rămâne valabilă descrierea nemților: „Prost echipați și
înarmați, neinstruiti și total nepregătiți pentru un război pe Frontul de
Răsărit”.
--------------------------------------
Sursa -
https://www.aktual24.ro/cu-romanii-nu-se-poate-face-nimic-armata-romana-nici-nu-poate-fi-apreciata-ca-armata-cum-a-intrat-romania-in-al-doilea-razboi-mondial-cu-o-armata-facuta-praf-de-coruptia-si-incompetenta-elitelor/
- 29 august 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu