Cântecul păsării Phoenix – Nicu Covaci
„Legendele
niciodată nu mor.
Ele
sunt sufletul nemuritor al Neamului !”
(Valahiel Monahul)
Cântecul
străbun geto-dac, cântecul românesc de evidentă noblețe artistică este ca o
ploaie mănoasă de primăvară, ce se lasă ca pe o strună de liră, de vioară, de
cobză ori de chitară peste brocartul pădurii întinse, peste catifeaua ierbii
dese, înmiresmată de iile florilor suave, peste câmpurile doldora de grâne,
peste pomii încărcați de rod, peste casele bunilor gospodari...
Tradiția pelasgă ne spune că în Vatra
străbună hărăzită de Dumnezeu Tatăl, spre Înomenirea Fiului Său, la „plinirea vremii”, unde Cuvântul devine
Pâinea împărtășirii și graiul se preface în Vinul cuminecării, Cântecul susură
în muzica sa serafică, divină, ca un izvor miraculos de viață.
Toate ”țările” Patriei noastre hărăzită și
binecuvântată de Dumnezeu – Atotcreatorul, ca Dacia nemuritoare a neamului
primordial din tulpina căreia au odrăslit Fiii cerești, au zămislit neîntrerupt
Artele divine: Poezia, Muzica și Filosofia de cea mai înaltă noblețe tracă, de
obârșie cerească.
O dovadă grăitoare în acest sens este și
prințesa noastră genială Iulia Hașdeu, prima Femeie-Fecioară a lumii, ajunsă Doctor
în Filosofie, la 17 ani, a cărei Teză s-a numit: „Filosofia populară a românilor.” (Calendar 1988, Ed. politică, „Casa
Scânteii”, București-1987)
De
aceste Daruri cerești nemuritoare s-au bucurat și Țara Orheiului, precum și
Țara Banatului.
Zorii
civilizației pelasgo-traco-dacice s-au revărsat peste Țara dintre Pyretus
(Prut) și Tyras (Nistru), viitoarea Basarabie, încă din mileniul VIII î.Hr., „când oamenii locului au pus bazele unui
complex cultural matriarhal agro-pastoral cu o identitate proprie, o tehnică
constructivă perfect adaptată mediului înconjurător și o artă decorativă
deosebit de rafinată.” (Maria Bâtcă, Dimensiunile
spirituale ale Basarabiei, Fundația Culturală Libra, București, 1998)
Țara Orheiului
Cetatea Orhei,
aflată în Vatra anticei Bessarabia, care a dăinuit în nord –
vestul Mării Albastre, între Pyretus și
Tyras la gurile Istrului, „ca o guvernare
teocratică” (Constantin Olariu Arimin, Adevăruri
Ascunse, vol. I, p. 219) și-a viitoarei Basarabia (legată de faima
dinastiei basarabilor valahi), vegheată
la Răsărit de fluviul Nistru, a fost înnobilată și apărată de temerarii
tyrasgeți – geții Nistrului, de neînfricații sciți ai faimoasei
Regine-războinice Tomyris, de regele Gnurus, care ne-a dăruit pe unul dintre
cei 7 înțelepți traco-geți, ai lumii antice, Anacharsis (sec. VI î.Hr.) și de
preoții sarabi: sar+abi, populație
getică de la gurile Istrului amintită în Iliada
marelui trac Homer, urmași ai Patriarhului biblic Enoh, inițiatorul
Ordinului Frăția Celui Ales, proto
sacerdoții viitorilor preoți creștini – besii. (ibid.p, 219)
Marele prinț Anacharsis, ajuns faimos preot
zamolxian, apoi inventatorul ancorei și al roatei olarului a scris o serie de
Epistole (din care s-au mai păstrat doar 9) și un poem de 800 de versuri cu
referire expresă la obiceiurile și legile războinicilor neînfricaților sciți.
Fiind în pelerinaj la Cetatea tracică Atena
pentru a-și cunoaște confratele înțelept Solon (640-560 î.Hr.), un atenian l-a
întrebat ironic dacă nu-l deranjează faptul că e scit. Înțeleptul i-a răspuns
însă mândru și imperios: „Țara mea nu
este o rușine pentru mine, dar tu ești o rușine pentru țara ta.” (Constantin
Olariu Arimin, Adevăruri Ascunse,
vol.I-II, p.339,235, Iași, 2016)
Vorba de aur a profetului nostru, dacul
nemuritor Mihail Eminescu, care grăiește: „Sau
țara aceasta să fie în adevăr românească (adică traco-scito-dacică n.a.) sau nici nu merită să fie...”
Cetatea
Orhei, i-a uimit și pe diaconul Paul de Alep, ex-Bulos ibn az-Za-im
(1627-1669), înțeleptul arab (sirian), sfetnic al patriarhului Macarie al
Antiohiei, în călătoria acestuia prin Țările Române conform ”Impresii”-lor
scrise ori pe prințul cărturar Dimitrie Cantemir. Așezată pe râul Răut,
Cantemir o considera, „deosebită în felul
ei și având din belșug toate cele de trebuință pentru traiul omenesc.” (Dimitrie
Cantemir, Descrierea Moldovei, București,
Ed. Academiei R.S.R., 1973)
Țara Orheiului, Fiică a Basarabiei se
mândrea cu aura voievozilor, vechimea mazililor, dârzenia răzeșilor, cu codrii
seculari de fag, stejar, carpen, livezi întinse, fascinantele mănăstiri
ortodoxe ce încântă sufletul curat al plaiului legănat, cântat de legendă și de
basm.
„E o
regiune frământată și sălbatică această parte a Orheiului. E o rămășiță din
vechiul Codru al cronicei, cu stâncoase poteci de zimbri, cu pâraie trainice
iezite de castori. E sălașul acelor codreni
care săreau cei dintâi pe cai sirepi la năvala tătarilor și care se ridicau
de multe ori cu sabia împotriva împilărilor domniei...
Cel ce se simte
al Moldovei e ca un arbore care suge seva pământului și lumina soarelui.” (Mihail Sadoveanu, Drumuri
basarabene, Ed. Saeculum, 1921, p. 78, 92)
Mazilii
sunt foștii dregători care erau nobili neplătitori de bir și aveau dreptul de
a-și alege căpitanii,împuterniciți să
rezolve toate problemele obștiilor mazililor. (Buletinul Institutului Social Român din Basarabia, tom I, Chișinău,
1937, p. 200)
Unul dintre cei mai mari mazili ai Basarabiei a fost renumitul
istoric Alexandru Papadopol – Calimah
(1883-1898), membru al Academiei Române, nepotul Domnului Moldovei și al Țării
Românești, Scarlat Callimachi. Alexandru Papadopol-Calimah era fiul Eufrosinei
Callimachi și al căpitanului de vas, Nichifor Papadopol. Familia Callimachi își
trăgea rădăcinile din mazilul basarabean Vasile Călmașul. Numele familiei a
fost grecizat, sub forma de Callimachi, de Ioan Teodor Călmașul, care a domnit
peste Moldova între anii 1758-1761.
Prințul
Alexandru Papadopol – Calimah a rămas însă nemuritor în istoria
noastră prin întreaga sa viață de cercetare, prin care a rețesut firele a peste
300 de scriitori/ istorici, care au abordat subiectul civilizației
traco-geto-dace ce au fost distruse ori
pierdute. În opera sa „Scrieri vechi
pierdute atingătoare de Dacia”, a indentificat pe toți acei autori și
operele lor.
Ex-episcopul scriitor Gala Galaction era
realmente impresionat de spiritul înalt al Țării dintre Prut și Nistru,
venerând-o ca pe, „un candelabru de
spiritualitate și afirmare națională.”
Marele poet get al Tebei, Pindar (518-438 î.Hr.) în lucrarea sa favorită Olimpicele, numea Patria sciților, cu care se înrudea dealtfel,
după numele marelui fluviu Istru, „Țară
istriană.” (Cornel Bîrsan, Istorie
Furată – Cronică Româneacă de Istorie Veche, Librex, București-2017)
Dumnezeu
ne-a mai hărăzit o faimoasă fiică valahă, prințesa Elena Ghica, prima femeia alpinistă a Europei, cucerind vârful
Moench - 4.105m, în Alpii elvețieni, dar rămânând nemuritoare atât prin numele
ei DORA D-ISTRIA, mare cât Dunărea,
cât și prin cele 8 volume având ca temă: România
și nația română. (Calendar 1988,
Ed. Politică, Casa Scânteii, Buc.1987)
Basarabie
scumpă!... Scumpă prin șirul tău de dealuri cu amintiri voievodale! Scumpă prin
codrii tăi, cu care îți încingi mijlocul! Scumpă prin bărăganele tale, împinse
spre miazăzi, până spre Ialpug și Catalpug! Scumpă prin cetățile și mănăstirile
tale, paznici lângă Nistru! Scumpă prin tihna temeliilor tale, fericit ascunse
în noianul pădurilor de sălcii și în împărăția Dunării albastre.” (Gala Galaction, Zile
basarabene, Chișinău, Ed. Știința, 1933)
În această Țară a Orheiului, cu răzeși ce
posedau hrisoave de la Marii Domni ai Moldovei, Ștefan cel Mare, Petru Rareș,
Vasile Lupu ori Duca-Vodă etc, ca o recunoaștere a vitejiei lor în luptele
purtate pentru apărarea Gliei strămoșești, Răzeși care l-au încântat pe
istoricul Iorga:
„Cei
ce locuiesc în aceste sate-cetăți sunt niște oameni înalți, chipeși, blânzi la
față și dulci la grai, niște oameni miloși, compătimitori pentru orice durere,
simțitori pentru orice suferință, supuși Cârmuirii... Au veșminte albe învoalte
și poartă căciuli de viteji pe lungile lor plete, întocmai ca țăranii
României...” (Nicolae Iorga, Pagini
despre Basarabia de astăzi, Vălenii de Munte, Ed. Tipografiei Neamul
Românesc, 1912)
Țara
Banatului
Țara Banatului, odinioară în vremurile dintâi, faimoasă
prin magnifica Cetate Cornești (Timiș), cca 1500 î.Hr., cu o suprafață de cca
1500 ha.(Arhivele de la Viena, hărți topografice, cf. Cornel Bârsan, Codex Geto-Dacorum – Istoria de 1000 de ani
a Geto-Dacilor, Ed. Librex, Buc. 2018),
botezată și prin cronica dăltuită în piatră – Inscripția de la Denta, care atestă antica Cetate Malva în vatra teritoriului Dacia Malvensis.(I.I. Russu, Inscriptiones Daciae Romanae –IDR, III/
1, București 1977)
Țara Banatului dacic, regală cu celebrele ei
triburi de războini neînfricați: biefii/
biesii în zona râului Tibiscus-Timiș;
albocensii (numele dat de vechea cetate Alboca); scordisicii (Margus/ Morava).
(Ptolomeu, Geografia, III, 8,3; Geto-Dacii, sec. VI î.Hr., cf. Mircea
Mușat, Ion Ardeleanu, De la Statul
Geto-Dac la Statul Român Unitar, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București-1983) Țara Banatului, renumită și prin vitejia, autoritatea marelui
ei erou-martir, Voievodul Glad-Ahtum, care stăpânea și Țara Almașului.
Țara Banatului românesc îmbrățișată la nord
de fluviul Marisus (Mureș), la sud de mărețul Istros/ Danubius/ Dunărea, la est
de Țara Hațegului și Banatul de Severin, iar la vest de Moravia. În Banatul
românesc s-a declanșat cea mai aprigă rezistență anticomunistă a veacului XX,
în Munții Banatului, zona de foc Domașnea-Teregova.
(Rezistență anticomunistă din Munții Banatului, Zona Domașnea-Teregova, coord. Miodrag Milin,
Ed. Marineasa, Timișoara,1998)
TIMIȘOARA
Cetatea metropolă și capitală a Banatului valah, cel mai mare
oraș din vestul Dacoromâniei, cu atestare din vremea marilor daci, primind
numele de botez de la anticul râu Tibiscus – Timiș. Așezată pe canalul Bega,
s-a renăscut prin sec. XIII (1212 d.Hr.), având un rol destul de semnificativ
în istoria neamului privind cultura și civilizația. A fost primul oraș din
Europa electrificat între anii 1892-1894 și cel din care Francmasoneria mondială
prin slugile lor odioase din țară a aprins pârjolul loviturii de stat în însângeratul
Decembrie 1989.
Am purces la acest ocol – periplu istoric ca un sacru omagiu
adus în primul rând părinților marelui Artist de etno-rock Nicu Covaci, Tamara, fiică a Orheiului, martiră,
ucisă bestial în 1990, atunci când Catapeteasma României suverane și suzerane a
fost sfâșiată de hienele Ocultei mondiale, mama, ciopârțită în zeci de bucăți
de slugoi demonici și tatăl său, fiu al Banatului, erou-luptător pentru Neam și
Dumnezeu, întemnițat religios peste un deceniu la Canalul Morții.
În Țara Orheiului, în plaiul
Pripiceni-Răzeși s-a născut Tamara, Mama viitorului Jimi Hendrix al României. Tamara
în limba pelasgo-kaoino-aramaică înseamnă palmier,
simbol al regenerării, ascensiunii, victoriei, nemuririi. Palmierul era creanga
troianului Eneas, Părintele fondator al romanilor. După înfrângerea Cetății
pelasge Troia, „grupul de supraviețuitori
conduși de Enea ajung în Italia (probabil
Roma n.a.), cerând sprijinul și ajutorul
lui Latinus și al latinilor, altă comunitate pelasgă.” (Cornel Bîrsan, Istorie Furată..., op. cit., p. 204)
Palmierul era sigla Templului Marelui Orfeu
– Misterele de la Eleusis, celebra școală a sybilelor traco-gete, care
propăvăduiau cultul ancestral al Familiei. Cetatea Eleusis situată în Atica,
Grecia tracă, serba cinstirea zeiței Demetra, ce simboliza viața de familie
fertilă și armonioasă, dar și a fiicei ei Persefona, simbol al anotimpurilor vii și adormite, răpită de Hades în infern.
Distanța de la Atena la Eleusis Atica este
de 22 km și se numea Via sacra – Drumul
sfânt.
Tradiția
cinstirii Familiei armonioase în cadrul Templului de la Eleusis s-a continuat apoi
la modul suprem-absolut în Cultul Fecioarei Maria-Vlaherna-Eleusa.
Legenda păsării Phoenix
Numele de Phoenix
l-a primit de la cuvântul pelasg phoinix,
care înseamnă purpuriu, violet, sânge, jertfă conform Constantin Olariu Armin,
”Adevăruri ascunse ”vol. II, Iași, 2016.
Legenda spune că pasărea de mărimea unui
condor a apărut dintr-un ou de aur ce plutea pe apele oceanului primordial.
Este denumită și pasărea focului, deoarece prin soarta ei moare după o mie de
ani arzând, pentru a-și împlini destinul de a renaște din propria cenușă.
Tracii și rudele lor, egiptenii și grecii,
au descris Pasărea miraculoasă ca pe un simbol al culturii, religiei și
civilizației omenirii din toate timpurile. Ea este prin excelență simbolul națiunii
primordiale pelasge, ce a renăscut în istorie sub forma tracilor, sciților,
geto-dacilor și mai târziu, românilor.
Pasărea focului trăia solar în deșerturile
Arabiei (Etiopia) și în Egipt, fiind efigia marilor faraoni. Avea un renumit
templu la Heliopolis – Orașul Soarelui
în delta Nilului Egiptului antic. Helios în limba protodacă înseamnă Zeul
Soarelui. La Heliopolis se afla centrul religios al faraonului zeu Ra. „Era reprezentat ca un om cu cap de șoim, cu
un disc solar deasupra capului.” (George Lăzărescu, Dicționar de Mitologie, Ed. Odeon, București – 1992.
Ca simbol al vieții eterne, Pasăre Phoenix prefigura
pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a Renăscut, a Înviat prin propria
Jertfă de pe Cruce la Viața veșnică. De asemenea simbolizează pe Fecioara Maria
– Vlaherna – Carpatina – Eleusa, Cea Care prin puritatea Ei pururea de
Femeie-Fecioară-Mamă este un Rug Aprins ce arde continuu pentru omenire fără a
se putea mistui.
În Țara Banatului, în vestita cetate a
Timișoarei, în zorii zilei de 19 Aprilie 1947, în ajunul cinstirii Sf. Ier.
Teotim I, episcopul Tomisului – prima Mitropolie ortodoxă a Daciei în Europa,
instituită de împăratul get Iustinian cel Mare (527-565), vede lumina ca pe un
acord de sunet celest, cel hărăzit să devină o Legendă a muzicii Etno-rock, Nicolae
Covaci, în familia mamei Tamara, o basarabeancă frumoasă, evlavioasă, cu
sânge de răzeș și a dârzului bănățean, care avea să devină un zelos creștin
naționalist, a cărui jetfă pentru Dumnezeu și Neam, avea să fie încununată cu o
întemnițare religioasă de peste un deceniu de suferință la Canalul morții.
Tatăl marelui chitarist era înzestrat cu un talent înnăscut
la desen și sculptură, din zestrea căruia va primi și fiul său Nicolae, o cotă
destul de substanțială. După ce tatăl a fost întemnițat religios pentru iubirea
de Neam și dragostea de Dumnezeu, a convenit cu soția Tamara să divorțeze,
pentru a nu le pricinui ei și fiului suferințe ulterioare.
Nicu a învățat să scrie și să citească pe la
vârsta de 4-5 ani, iar prin unchiul Stelian Gheorghe, un repurtat artist al
Timișoarei s-a apropiat de scenă, ispitit de coregrafie. Au urmat înotul,
canotajul, atletismul, boxul, karatele, scufundatul sportiv, motocicleta și
întru totul Muzica. Alături de lecțiile de pian și acordeon s-a propiat de
muzicuță, de chitară și de limbile maghiară, franceză, engleză, germană.
Muzica și sportul l-au însoțit permanent, dar
tot timpul a rămas un rebel – un om liber ce nu s-a lăsat nici o clipă
îngenuncheat de normele societății respective. După absolvirea liceului, a
urmat și a absolvit Institutul de Arte Plastice-Timișoara. Așadar, Nicu era un
artist plastic, dar pasiunea și zelul său pentru muzica rock, l-a urcat pe
culmile celebrității demne de Păsărea Phenix.
Și-a încropit o formație care a fost
predestinată cu numele de legendă al nemuritoarei Păsări solare, de foc.
Debutul de mare succes al formației s-a datorat stilului nonconformist al
membrilor ei, îndeosebi a liderului, privind portul, mentalitatea, aspirația
spre vest și a pieselor după The Beatles, The Shandows ș.a., urcând rapid din
culme în culme.
Când Nicolae Ceaușescu s-a întors dintr-o
vizită din Coreea de Nord, în 1971, a interzis formațiile care imită muzica
Occidentului ori pe cea din SUA. Inspirat Nicu Covaci a botezat rock-ul cu apa vie a folclorului
nostru, creând astfel un gen inedit,
îndrăgit de popor, etno-rock. Celebrele melodii compuse de Nicu Covaci: Mugur de fluier, Canta fabule, Hei tramvai,
Fată verde, Andri Popa, Zori de zi și multe altele, au electrizat tineretul țării de la un capăt
la altul.
Colaborarea cu Cenaclul Flacăra al poetului
Adrian Păunescu a fost inițial reciproc benefică, dar ulterior mărturisea Nicu
Covaci într-un interviu televizat: „Cenaclul
Flacăra a existat ani de zile prin formația Phoenix și a aparaturii sale de
excepție... A fost o vreme când Phoenix era vedeta, nu Cenaclul Flacăra, nu
Adrian Păunescu.” (interviu cu Dan Diaconescu...)
Prin 1976 toamna, presiunile securității
s-au întețit. Interogatoriile lui Nicu Covaci au atins circa 3 săptămâni de
tortură psihică, fapt care l-a revoltat renunțând la cetățenia română.
Securitatea l-a ajutat și contra sumei de 1000 de lei a primit un pașaport roz,
valabil 30 de zile. Și-a sunat prietena din Olanda care a venit în țara noastră
și s-a căsătorit cu ea, apoi a plecat la Amsterdam unde a stat 2 ani și 6 luni.
1977 a
fost pentru Republica Socialistă Română, Anul cutremurului devastator. Nicu
Covaci a profitat de cutremur, încropindu-și planul de fugă al membilor
formației sale. A cumpărat un camion, condus de un cetățean german, l-a umplut
cu ajutoare pentru o parte din sinistrații români. La intrarea în țară Covaci,
care căpătase cetățenie germană a declarat că vrea să-și recupereze aparatura de
top care era personală, luată pe bani forte din Occident.
Mama Tamara, era o croitoreasă
profesionistă, de excepție. A lucrat pentru Teatrul Național din Timișoara și pentru
o parte a Elitei Metropolei de pe Bega. Ea i-a cusut de mână învelitoarea
pentru boxe, în care și-a ascuns membri formației sale: Moni Bordeianu, Josef
Kappl, Ovidiu Lipan, Bela Kamocsa, Pilu Ștefanovici, Claudiu Rotaru și o
cetățeană germană gravidă în luna a opta, în locul lui Mircea Baniciu care a
refuzat să plece.
Odiseea plecării a fost demnă de curajul
unui mare nebun sau un aventurier temerar ori a unui haiduc carpatin. La miezul
acelei nopți de toamnă, 26-27 Octombrie, sărbătorile Sf. M. Mc. Dimitrie – Sf.
Dimitrie cel Nou - 1977, camionul gemea cu Nicu Covaci, aparatura, bunătățile bănățene
din preparate de carne, brânză, soiuri alese de vin, tărie, palincă, wisky,
țigări Kent, Dunhill și grijile apăsătoare, au ajuns la Porțile de Fier, la
granița româno – sârbă.
După o jumătate de noapte albă, neagră,
roșie, turcoaz, de control, discuții aprinse, amenințări, apoi slăbite ulterior
prin îndulcirea grănicerilor mari și
mici cu oferte ispititoare, au ajuns la granița sârbă a cărei trecere a fost un
fleac față de cea română. Emoțiile de la sârbi și hopul din Austria i-a dus
teferi în Gemania liberă. Odiseea trecerii graniței este povestită pe larg de
Nicu Covaci în Phoenix Giudecata înțelepților,
prin celebrele capitole: Bluff-ul și
Odiseea.
Pasărea Phoenix – Nicu Covaci s-a stabilit
pe rând în Olanda, Germania și Spania la Moraira. Pentru compozițiile sale Nicu Covaci nu a fost admis
în Uniunea Compozitorilor români... I-au fost folosite doar piesele fără a fi
recompensat, obligându-l la inițierea
unor procese, între care s-a numărat și cel împotriva regizorului arhi-mândru
Sergiu Nicolaescu sau cele vizând diferite case de discuri...
Nicu Covaci, precum Dacia sau România,
păstrând evident proporțile, a fost o Pasăre PHOENIX!
Nicu Covaci a fost și a rămas o LEGENDĂ în
muzica etno-rock.
Nicu Covaci a fost și o sabie ascuțită împotriva
năvălirii tâlharilor din afară și a împilărilor domniei din lăuntru.
Fiind un îndrăgostit de muzica regalilor
Beatles, de Jimi Hendrix, de marile formații ale lumii, dar îndeosebi de
folclorul nostru imperial, l-am admirat pe Nicu Covaci și Pasărea sa sonoră.
Încă de când Omul se afla în fașa croită de
Dumnezeu, a fost logodit cu muzica.
Nun fiindu-i Cuvântul, iar Nună, Poezia.
Până a găsi Cale înspre Dumnezeu, omenirea
credea că Muzica a fost dăruită de Cer pentru ca oamenii să cunoască voia
Zeilor. Patria noastră a fost hărăzită din pruncia Creației cu un astfel de Dar
ceresc. Străbunii încă din Zorii îmbujorați ai Creației divine întrupau muzica pentru
viață, pentru terapie, pentru umor, pentru soartă, pentru destin.
Nu întâmplător marele Profet Zamolxe ne-a
lăsat testamentar principiile înțelepciunii sale morale, cavalerești și sacre,
astfel că sacerdoții lui erau neîntrecuți în medicină, dar tămăduiau bolile
fizice ori suferințele psihice ale poporul său monoteist, prin muzică. Ulterior
prințul Orfeu devine regele Muzicii și Mare Preot al Traciei, care a instituit
pentru veșnicie MELOTERAPIA.
Muzica rafinată este un răsărit în zori de zi,
un tril în cerdacul chindiei, un azur în Mugur de fluier, o Fată verde în
Codrul de brocart, o Pasăre Phoenix ce cântă frumuseți de nestemate în pieptul
ei de foc, de jar, de jad, de cenușă și de divin!
Nicu Covaci a fost o jumătate de secol o
poveste frumoasă cu o viață tumultoasă, în care a odrăslit un destin de Artist
al muzicii etno-rock, un destin de foc ca un mare psalm al răzvrătirii!
Un
vechi proverb traco-get spune că orice Ales al Domnului își are locul în Ceata
hărăzită lui!
Este evident că și Nicu Covaci-Pasărea
Phoenix și-a întâlnit Privighetorile milostivirii Cerului.
Tuturor Românilor iubitori de muzică, de
frumos, de poezie, de armonie, de daco-românism.
4 Septembrie 2024
GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu