Mircea Dorin Istrate - Poezii amestecate

 

 Mircea Dorin Istrate

 Poezii amestecate

*

Anotimpurile vârstnicilor

 

Suntem adunători de toamne,

Și-așteptători de primăveri,

De ierni tot îngroziți, o Doamne!

Și doritori numai de veri.

 

Ce-a toamnă-i doar o amânare

Spre iarna care va să vină,

E scurtul fir de lumânare

Ce se topește-n a sa vină.

 

Sperăm s-ajungem primăvara

Și să răzbit mai înc-un an

Și cu noroc să prindem vara

Și-apoi ce-o fi, habar nu am.

 

Ne uită Domne-n astă iarnă

Și-aduți aminte-n primăvară,

Atunci îți fă cu noi pomană

Și uită-ne-tr-o lungă vară.

 

Șontâc-șontâc, așa vom trece

Mai înc-un an în rău ori bine,

Iar de-om mai prinde încă zece,

Mai încă unul poate vine.

*

Așa visez, în prag de toamnă

Eu doritor de primăveri,

Gândind cum să-mbunez cea Doamnă,

Pe mine uită-mă, în veri.

 

***

 

 

 

Lumea copilăriei

 

Peste gândurile mele mângâiate în alint,

Cad în noapte ploi de stele, ca-n visare să mă simt

Iar copil în neastâmpăr dup-o ploaie repezită

Frământând  desculţ pe uliţi, tina lumii, însfinţită.

Mai apoi, cu alţi de-o seamă, în ştiutul loc umbrit

Dulci frăguţe-nmiresmate căutam prin Continit

Şi-n amiaza însorită, arzătoare ca o boală

În cea vale lenevită, ne scăldam, în pielea goală.

 

Indulcit în joaca zilei timpul ne trecea clipită

Şi-n uitări punea de-o parte vremea ceea miruită,

Iară noi, fără păcate, puri ca roua-nlăcrimată

Risipeam din punga vremii, viaţă tânără, curată.

 

Seara, ciurda încornată mirosind a câmpuri coapte

O-mpărţeam din poartă-n poartă să ne sature de lapte,

Iar când cina aşteptată stâmpăra  a noastră foame

Preaspăşiţi şi-n rugăciune, ne-nchinam pe la icoane.

 

Când luceferii din noapte înhămaţi la Carul Mare

Ne purtau prin cer de stele îndulciţi într-o visare,

Luna, felinarul lumii şi a nopţilor dădacă,

Ne-mbia la somn că mâine, lungă ziuă-i pentru joacă.

 

***

Vreme scursă-n amintire, tăinuită-n dulce gând

Vii din umbră de uitare ca un vis înfiorând,

Răscolindu-mi anii care, stau de-acum în cumpănire

Mergători spre mal de viaţă , ce ca mâine e, vecie.

 

***

 

 

 

Pierduta lume

(Mereu de-aducere aminte)

 

Fost-am şi eu odată, cândva, demult, într-un timp de aur pe care gândul meu cel obosit începe de-acum să-l scape tot mai des în ceaţa uitării, un copil neastâmpărat şi zburdalnic care, înmuia în miezul verilor ce se topeau la căldura soarelui, clipa veşniciei.  Eram pe-atunci nimicul cela fără de griji, pus mereu pe furat clipe de adâncă frumuseţe şi neplătite plăceri din neasemuitul rai al copilăriei. Ale mele erau atunci toate roadele pe care Domnul le-a dat pe pământ: strugurii îmbietori ai viilor de pe dealurile care străjuiau satul meu, cuprinzându-l ca într-un cuibar de linişte şi pace, nucii cei bătrâni de pe Coastă,  pomiştea popii cu merii cei văratici şi perele zemoase şi dulci ca un sărut de fetişcană, care cu parfumul lor îmbietor mă îndemnau la păcatul furăciunii, frăguţele din vechiul Continit ce-şi împleteau aroma lor suavă, vaporoasă, cu cea a cimbrişorului veşnic verde,  toată mura cea neagră odihnind în soare pe malurile de la Vale, pepenii burduhănoşi din grădinile vecinilor, iar la sfârşit de an, pruna şi gutuia îmbrumatelor toamne de care eu, nesătulul lumii, nu m-am săturat niciodată.

Şi aşa se face că, de la o vreme mă văd din ce în ce mai des în oglinda cea făcătoare de tainice minuni ale timpului, ducându-mă tot mai grăbit şi nerăbdător înspre vremea copilăriei mele, ca să fiu alături de ceilalţi de-o seamă cu mine, nebunaticii aceia păcătoşi, curaţi şi sfielnici cu care am împărţit toate bucuriile lumii de-atunci.

În moliciunea dogoritoarelor verii, noi, o mână de copii, leneveam uitaţi de timp pe malul molcomei Târnave la vechiul gat, în umbra unor sălcii plângătoare, ori pe mal, lăsând fierbinţeala nisipului să ne mângâie trupurile toropite de căldură. Acolo era raiul nostru cel de mare taină care ne atrăgea pe toţi ca un magnet, acolo timpul trecea pe neobservate, acolo se legau şi se dezlegau în taină primele iubiri nerostite ce înmugureau frumos şi firesc, acolo era lumea aceea pe care încă de-atunci am ascuns-o cu grijă în ţandăra unui gând curat din mintea şi inima fiecăruia dintre noi, sprea alte vremi care vor să vină.

Şi când fierbinţeala voluptoasei veri se mai stâmpăra un pic, venea la rînd, în necurmata scurgere a vremii, toamna, cea care, în tremurul pomilor dezgoliţi de vântul vagabond care cutreiera zile şi nopţi la rând peste noi şi lume, aducea cu ea mult prea zgribulita tristeţe. Atunci sufletul nostru se răcea şi se sleia la fel ca şi cuibul brumelor de pe vânturatul Continit, iar când la urmă de tot, după ce treceau prin margine de sat toate turmele coborâtoare de la munte, după ce neaua se aşternea peste pământul îngheţat, atunci venea din nou vremea noastră. Un an întreg să fi ţinut iarna şi tot nu ne-am fi săturat de săniuş, de însfinţitele colinzi cu miros de tămâie, de colacii cu gust de miere, de cârnaţi cei rumeni şi sarmalele aburinde, de şezătorile tihnite cele păstrătoare de vechi şi  înţelepte înţelesuri, de aerul proaspăt, rece şi curat care ne punea roşeaţa lui sănătoasă în obrajii noştri de copilandri înţărcaţi deja de tot rostul lumii.

Apoi, după un timp, de nimeni ştiut şi de niciunde, venea pe cărări ascunse un vânticel aproape nebăgat în seamă, uşor şi călduţ ca un surâs, ca o speranţă înmugurită în mintea unui lacom. Începeau atunci a plânge streşinile caselor, a se înmuia şi topi zăpezile ogoarelor dezgolind urma brazdelor groase rămase încă din toamnă. Mirosea a ceva nou, jilav, îmbietor şi aşteptat de oameni şi animale deopotrivă. Mi se porneau atunci toţi şi toate spre o nouă viaţă, cu grabă, cu nerăbdare, cu bucurie, iar când plesneau mugurii pomilor, îmbrăcându-se în cămeşi  de floare, când ghioceii, viorelele şi lăcrămioarele ne ademeneau cu frumuseţea şi parfumul lor, în crângul și cel draginimilor noastre, atunci ştiam că nimeni şi nimic nu va mai putea opri natura şi omul din mersul lor mereu repetat spre renaşterea vieţii.

Şi-atunci venea iară la rând o nouă lume, renăscută parcă din caierul vremii, o lume fără seamăm care era numai şi numai a nostră. Hălăduiam atunci, în pierduta ceea vreme, cât era ziua de lungă prin Bercul cela mirosind a reavăn, a viorele şi lăcrămioare, a acăţi înfloriţi şi înmiresmați, ce se asemănau parcă cu candelabrele catedralelor din cărţile noastre de poveşti. Cunoşteam aici fiecare copac, fiecare cuib de pasăre, fiecare scorbură, fiecare cărăruie ce şerpuia până-n inima crângului celuia de copaci semeţiţi cu capul spre cer şi având la picioare covoare de flori. Poate că aici era locul ascunsului izvor din fericita noastră copilărie care a umplut cu preaplinul său însetata fântână a sufletelor noastre. Cu siguranţă că aici, în Bercul copilăriei mele, pe Continit, la bătrânele stâne cele deodată cu timpul, în îndulcitele vii de pe Coasta Mare, ori acolo sus, pe Dâlmă, prin covorul adormitor de cimbrişor şi colilii, am ascuns fiecare din noi câte o fărâmă din copilărie.

Poate că tocmai de aceea acum, în toamna vieţii, lăcrimatul nostru suflet mai picură din când în când pe tremurata-i geană, o boabă de aducere aminte pentru locul în care, cândva,  demult, am trăit un timp îndulcit şi norocos al vieţii noastre. Şi poate că tocmai de aceea, în taina unui gând ascuns şi curat, mulţi dintre noi şi-ar dorit să fie din nou alături de neamul şi de leatul lor acolo, în ţintirimul din deal, pentru a petrece veşnicia printre cei care ne-au dat viaţă, printre cei cu care am trăit cea mai frumoasă  parte a vieţii noastre, printre cei neîntinaţi de păcatele lumii de ieri şi de azi. Acolo mi-aş dori să veşnicesc şi eu sub umbra unui prun tomnatic, în miros de dulce şi îmbietor cimbrişor, alături de leatul meu cu care am trecut lumea într-o vreme în care furam îndulcite clipe din raiul cel neasemuit al copilăriei.

 

&

 

 

 

Ale tinereții valuri

 

Mulțumescu-ți Ție, Doamne, în fiecare zi a vieții mele, că m-ai lăsat și pe mine, nimicul acestei lumi, să împărățesc di-mpreună cu alții pentr-o bună postate  de timp, lumea  cea plină de splendori și frumuseți a copilăriei, locul în care să am mereu unde a mă reîntoarce atuncea când, împovărat de ani și griji,  aș vrea să-mi odihnesc și numai pentru o clipă, sufletu-mi  întristat, în Raiul cel lumesc din vremea cea de-atunci. Pentru că, colo am îngropat într-o tainiță de gând pentru totdeauna, neprețuita comoară de vremi și vremuri, a timpului cel curat și adevărat, ne-ntinat încă de toate păcatele lumești, cel care mi-a însorit ori mi-a înnourat  din când în când fiecare clipă a vieții mele de copil.

Pentru că acolo și numai acolo, timpul s-a oprit și s-a topit pentru totdeauna într-o scurtă clipă de veșnicie, pentru a mă-mbia pe mine și pe tot leatul meu cu trăiri și frumuseți ce să ne facă să vrem să mergem mai departe pe calea vieții, spre a cunoaște și a ne înfrupta cu nesaț dintr-un alt  timp ce va să vină în curând, cel al nebădăioasei tinereți, care înmugurea încă de pe-atunci în inimle și sufletele noastre de copii nevinovați.

Și-apoi Mărite Doamne, nu știu cum va să fie în Raiurile Tale din cel ceresc, dar din Raiul cel neasemuit al Tinereții lumești, eu am gustat din plin, săturându-mă îndelung cu toate bunătățile sale. La început am ucenicit îndelung privind cu nesaț câte un chip gingaș de codană, îmbujorându-mă și sfiindu-mă ca nimeni altul, iar mai apoi o ținere de mână a fost cea care m-a fâsticit, mi-a încurcat gândurile, m-a făcut să trăiesc ceva ce n-am mai trăit pănă atunci. Și, așa cum era firesc să fie a venit și vremea îndelungilor îmbrățișări și a primului sărut, pornit la îndemnul simțurilor și al dorințelor cele de nestăvilit. Atunci au urmat acele lungi nopți neadormite, speranțe, vise și trăiri nebune, dorința nebună de a fi mereu împreună până la sfârșitul lumii, alături de  mugurelul acela de copilă atât de gingașă și atât de doritoare de a nu mai pleca niciodată din  îmbrățișarea cea de vis și de visare.

Atuncea cred cu tărie că a fost singura clipă, cea adevărată a iubirii, nepervetită de nici un gând ascuns, născută din dorița, din pornirea, din îndemnul și din vrerea inimilor noastre, deopotrivă. Tocmai de aceea această clipă nu se va uita niciodată și nici nu  se va mai repeat cândva, pentru că ea nu va mai fi aceeași ca atunci, nu va mai  avea aceeași simțire, aceeași trăire, aceeași visare sinceră și curată.

Așa că nu știu dacă Tu, Mărite Doamne, ai în nesfârșitele Tale Raiuri ceva mai frumos, mai bun, mai înălțător decât iubirea cea lumească, care să merite a ne face să-ți dorim ceresc-Ți Rai și să preschimbăm până la urmă  iubirea tinereții noastre, din întinatul cel lumesc, cu altceva, neștiut, dar mereu și mereu  promis încă de la-nceputul lumii.

Și poate că tocmai de aceea, noi, păcătoșii desfrânatei lumi, atunci când ne gândim la ceva bun, frumos și adevărat din viața noastră, ne reîntoarcem cu gândul mereu și mereu în dulcea și amăgitoare cea visare, care ne va duce în neasemuitul Rai al tinereții. Acolo sunt toate cele pentru care merită să trăim și să răbdăm cu stoicism nevolniciile  vremilor care vor veni, doar pentru a putea spume la sfârșit, că am fost și noi, chiar și numai pentru o clipă, în  Adamicul nostru Raiul  pământesc, cel care a fost aici la începutul lumii.

 

&

 

Fragmente din volumul ,,Cocorii sufletului” cap. ,,Tinereațea  mea”

 

 

 

Cronicarii vremilor trecute

 

Închis-am peste satul meu, ceaslovul vremilor trecute,

El, care-i cronica bătrână a vremilor de-acum pierdute

Cu  neamul ce-i cuprins în dânsul, cel ce-a avut în el virtute,

Și dorul nesecat de viață, de însfințita libertate,

De muncă pentru sfânta gură și pentru veșnica dreptate.

 

În filele-i îngălbenite, ei, moșii mei ce-s cronicarii

La vremile de ei trăite, la toate fostu-mi-au zidarii,

Și făcători de obiceiuri, de datini încă, sărbători,

Înscrise-n călindarul vieții, vecie fie-n viitor.

 

Ei, rânduit-au ce se face la mort, la nuntă, la născare,

Când îmi începe arătura, săpatul și vremea e de secerare,

Când vine turma spre iernare, la nunți în iernuri cât îi darul,

Cum se plărește popa nostru, țârcovnicul și clopotarul.

 

Și-apoi când joc în an se face, cât se tocmesc mai pe sâmbrie

Băndașii ce-s din satul nostru, la bal, la nunți, la cumetrie,

Când fi-va zi de târg de țară și sărbători de peste an,

Când mi se curăță pășunea, ciurdarul cât primește-n an.

 

Și câte altele mai încă, orânduială bună fie

La bal, la nunți, la-ngropăciune, juvăt pe sat cine-o să-mi fie,

Pândar la vie-n lunga toamnă, ales de toți ca om cinstit,

Pe cine oare să mi-l pună, nu-i iasă vorbe și hulit.

 

Ei dat-au numele la toate, la dealuri, câmpuri și pășune,

Fântâni în câmp pe un’ s-or face, cât lemn se taie din  pădure,

Cine o fi primar, morarul, și-ncă bătrânul înțelept,

Ce-o judeca pricini la oameni și-o da pedepse după drept.

*

Așa era în vremi trecute, orânduitul într-un sat,

Respectul care-i se cuvine, la om sărac și la bogat,

Așa că mers-au ca pe roate, mai toate cele cumpănite,

Din vremi în vremi mereu lăsate, să fie ținere de minte.

 

Acum, e haos cât cuprinde, de lege nimeni n-are teamă

Se-njură, fură fiecare că n-are tată, n-are mamă,

Nu-i mai respec, smerit, iertare, nu-i drag  de nean, de sfânta țară,

De muncă încă niciatâta, că nimănui nu-i este dragă.

 

Murit-a satul, care-odată, cezut-am că îmi e vecie,

Acum e frate cu păcatul, ajuns în cruntă sărăcie,

Uitat-a datini, obiceiuri și nu mai are-n el credință,

Se zbate de o lungă vreme în griji, necazuri, neputință.

 

Așa-i când ai uitat trecutul și pe-nțeleții moșii tăi,

Ce au trăit în greul muncii, în anii tulburi, lungi și răi,

Dar și-au iubit ca nimeni alții, moșia, neamul, astă țară,

Și-aici au stat sub umbra crucii, știind c-așa nu or să piară.

 

Voi azi, nebunilor, îmi vindeți pe doi crețari sfânta moșie,

Cu moși-n ea și cu istorii ce-au fost cândva, jertfelnicie,

De-ceea viața ce o duceți îmi e de-acum blestemul lor,

Că ați uitat de ei o clipă și-acum de ei nu vi-i mai dor.,

 

Voi,  ați uitat trăirea sfântă de Paști, de Sărbători, Crăciun,

Nu mai aveți în voi respectul, ce trebe dat la omul bun,

Nici vorbă nu-i de-o șezătoare, de-o clacă-ntr-u-ajutorare,

Respect n-aveți de morții voștri, ce veșnicesc în cea uitare.

 

Ce-o fi cu noi, cu satul nostru, mi-e frică să gândesc și-a spune,

Acuma când trăim cu toții, în aste vremi ce mi-s nebune,

De nu ne-ntoarcem la ce fost-a, orânduiala între noi,

El, satul nostru va a junge, un sat cu oameni triști și goi.

 

***

 

 

 

Trăirile din dulcile-amintiri

 

Mai pentru tot ce-a fost și n-o mai fi să fie,

Închin acelei vremi o poezie,

Să preamăresc cel timp al tinereții

Când datu-am din plin clipitei vieții,

Frumosul și-adevărul preacurat

Ce gust de rai avea-ntr-un sărutat,

Și când robit de ochii cei albaștri,

Zburam visând prin cerul plin de aștri.

 

Ce vremi au fost atunci, nici n-am cuvinte

Să le rostesc în gându-mi și în minte,

Iar când le scot din tainiță de gând

Și-n picurate lacrimi le sărut pe rând,

Mă înfior, că cele dulcile iubiri

Cu gust dumnezeiesc de amintiri,

Mereu au fost aunci adevărate,

De noi dorite, sincere, curate.

*

Îți las Mărite, tot ce am pe lume

De vrei ‘napoi în timpul cel mă pune,

Și-acol’mă uită Doamne lungi vecii

Cu fata cea pe care Tu mi-o știi.

Nicicând  în lumea asta nu mă-ntoarce,

Că n-o să am pe-aicea ce a face,

Așa că fă-mă clipă de vecie

Și-n ea mă ține timpuri ce-or să vie.

**

Eu știu că poți, dar vrei să-mi duc ursita

Aici în lumea mea, unde ispita

Mă-mbie-n orice clipă cu păcate,

Să mă-ndulcesc cu ele cât se poate,

Ca Tu să vezi de-au fost adevărate

Trăirile din vremuri neuitate,

Ce azi în taină încă-s picurate

Cu-a mele lacrimi calede-nfiorate.

 

***

 

 

 

Dor de casă

 

Cât încă ți-e mai dor de casă,

De-ai tăi părinți ce-acum sunt sfinți,

Cât încă dorului îi pasă

C-an ruga ta să mi-i alinți,

 

Vei fi mereu la tine-acasă

Împreunat cu-ai tăi părinți,

Cu neamul care nu te lasă

A tale simțuri, să le minți.

 

Cât încă îi mai ține minte

Pe-ai tăi vecini, pe cunoscuți,

Ori  șipotul curgând cuminte

Cum vara îmi umblai desculț,

 

De cum miroase-o lăcrămioară,

O viorea în primăveri,

Ghergina toamnei într-o seară,

Grădina plină ochi de meri,

 

O pară ce s-a copt în soare,

Cea mură, zmeura  dulcie,

Ori o frăguță pe cărare,

Melinu-n țintimir ce-l știe,

 

Sarmua sfântă de Crăciun,

De Paști gălbiul cozonac,

Slănina și cârnațul bun

Și aburindu-l cel colac,

 

Călduțul late muls în seară,

Cea pâine scoasă din cuptor,

Salcâmu-n floare-n primăvară,

Și-ncă de stână-ți este dor,

 

Vei fi mereu la tine-acasă,

Cu toți ai tăi jur- împrejur,

Nicicând uitarea nu te lasă,

Să fii pe astă lume...singur.

 

***

 

 

 

A mea vrere

 

Doamne, lasă-mă o ziuă să adun de prin istorii

De la-Adamul nostru încă, toți eroii, jertfitorii

Ce-sfințit-au astă humă cu-a lor vieți date obol

Pentru neamul ăst și țară, pentru libertatea  lor,

Pentru boaba de credință, ce-i speranță și putere

Pentu cei ce-n a lor viață, nu mai au nimic a cere.

 

Și apoi, cu ei de-a valma, să-nconjor hotarul țării

Și s-adun de prin prejurumi toți ce încă-s vorbitorii

De cea limbă românească, ce-au vorbit-o moșii lor

Când pe-aici era pustie, largul drum al vânturilor,

Și cu ei s- fac o țară, ca în vremea strămoșească,

Mare, bună și frumoasă, zi de zi să înflorească.

 

Și-apoi oamenii de-aicea, cât trăi-vor nu mai fie

Doritori de bani și-avere, măreție, bogăție,

Să muncească de plăcere, fiecare unde vor,

Să trăiască în iertare, în iubire, până mor,

Să-și dorească, toți ca unul pacea lungă, nesfârșită,

Rai să fie astă țară, lăudată, mărețită.

 

Poate-i vis, dar visul ăsta, și-l dorește fiecare,

Să se facă împlinire, nu doar simple vorbe goale,

Numai că, încă păcatul, ne-ndulcește și ne-mbie

Să fim altfel decât alții, mai bogați și-n măreție,

Vrerea noastră să se facă peste toți și peste toate,

Toți ne steie la picioare, sclavi ne fie pân ’la moarte.

 

***

 

 

 

Așa e viața pe la țară

 

Se laudă prea mulți din voi, că știți cum este pe la țară,

Că într-un an, o săptămână ați stat acolo într-o vară,

La neamuri poate, la bunici, așa mai mult în, ospeție,

Ținuți pe palme de aceștia, în toate bine să vă fie.

 

Dar nu ați fost cu ei la Coasă, vre-o două zile în Hodăi,

Să Hobosiți ca niciodată, făcând Purcoaie mici și Clăi,

Să Mulgeți turma până-n noapte, să vă treziți cu noaptea-n cap,

Să strângeți Prunele de țuică, s-aduceți Lemne de iernat,

 

Să-mi reparați, pe ici pe colo, la vechea Șură, Coperișul,

S-aduceți Fânul din hotare și Cucuruzul, Bostănișul,

Și Cașul de la vechea stână aflătă colo-n Continit,

Să faceți Brânză pentru iarnă, să Dregeți gardul, că-i Hâit.

 

S-aduceți Lemne din pădure și Stupi încă să-i Tăiați,

Și Șanțul de la Drumul Țării e timpul să mi-l curățați,

Că-mi vin de-acuma ploi de toamnă și-o face drumul Întinat

Și asta încă nu se cade, la omul care-i lăudat.

 

Să-mi măturați Ograda toată la cel sfârșit de săptămână,

Duminica să-mi fiți la Slujbă, cu neamul încă, împreună,

La Joc să-mi fiți în Șura Popii cu tineretul, până-n seară,

Și-apoi de Luni să-ncepeți munca, în orice ziuă, iar și iară.

*

De astea toate mi le faceți, îmi fie chiar și doar o vară,

Puteți a spune, mai în șoaptă, că știi ce-i viața pe la țară,

Că nu-i doar cânt și veselie, plimbat pe dealuri prin prejur,

Mâncat, băut până în noapte, sculat în dimineți, mahmur.

*

Așa e viața pe la țară, nu-i toată numai lapte-miere,

Mai este încă, din păcate, și mult necaz și multă fiere,

Dar cum o fi, până la urmă, îmi e în parte răsplătită,

Că ea a dus vecia-n spate, și-a meritat a fi trăită.

 

***

 

 

 

S-ar putea așa să fie?

 

Când privim în noapte cerul înroit cu mii de stele,

Noi vedem doar o nimica din adâncurile cele,

Ce se-adună-n Căi Lactee și apoi în Universuri,

Nesfârșite-n numărare, în întins și-n înțelesuri.

*

Ce-i pe-acolo, doar cu gândul cărărim prin neștiuturi,

Pașii nostri-s ani lumina în acele largi adâncuri,

Stăm năuci și nu-nțelegem ce pe-acolo se petrece,

Și cum timpul, nesfârșitul, pe acolo el îmi trece,

Uneori în huruitul unor lumi ce se sfărâmă

Într-un muget, într-un vaiet, într-un urlet ce dărâmă

Mari bucăți de universuri, ca în locul lor renască

Alte lumi prin ceea parte, alte timpuri să îmi pască,

Ori e-o liniște adâncă împietrită în uitare,

Unde timpul adormit-a nesfârșite vremi în care,

Jur-prejururi în rotire mor și nasc de mii de ori

Alte lumi cu vieți în ele, cu-alți luceferi și alți sori.

*

Pân-o fi să înțelegem ce e dincolo de soare,

Unde-n cele nesfârșituri sunt a vieți mii izvoare,

El va trece-n neoprire poate mii de ani în care

Învăța-vom a pricepe cerul, cu ce el îmi are,

Cum se naște din nimica, cum îmi moare-ntr-oclipită,

Cum viața lui și-a lumi e-o secundă infinită,

**

Cum aș vrea să fiu de față, când, un om din pământesc

Va pleca, cu alți de-o seamă, spre înaltul cel ceresc,

Cuib să-și facă-n cele stele, lăsând vatra-i strămoșească,

Fie-i lacrimă de-aminte, dor nestins, s-o tăinuiască,

Până când, în generații ce s-or trece rând la rând,

Fi-va o legendă veche, locul său, de pe pământ..

***

Poate și noi, ce-i de-acuma, înierbați în pământesc,

Avem casa strămoșească, undeva prin cel ceresc,

De-asta poate cerul nopții înstelate ne tot cheamă,

Înapoi să ne întoarcem, că suntem de-aceiași mama,

Ca și cei ce-n străvechime au venit aici cândva,

Ca să-și cate loc de casă, pe aici, pe undeva.

 

***

 

 

 

M-am lenevit cu scrisu-mi

 

M-am lenevit cu scrisu-mi, așa, de-o vreme bună,

Că muza mea, sărmana, a-mbătrânit și ea,

Ce să mă-ndemne-a scrie de-acum mai mult de-o lună,

Când totu-i trist în lume, cum e și-n viața mea.

 

E-o arșiță cumplită, cum n-a mai fost vre-odată,

Uscatu-s-a de-acuma și talpa la fântână,

O ploaie măcănească de mult e așteptată

Că dealul și pășunea sunt de acum țărână.

 

Iar valea mea cu mure, aproape mi-i secată,

Nici rouă nu-i de-o vreme în zorii dimineții,

De-acum și rândunica-i spre alte zări plecată

Și-n urma ei lăsat-a doar griji și mari tristeți.

 

*

Poeților cei veseli le e cuvântul mut,

Uscatu-s-a de-acuma, cerneala-n călimări,

Iar pana lor zglobie, tocită-i mult prea mult

Să poată a mai scrie povești și întâmplări.

**

Măritul, și-ncă sfinții din cerul preacurat

Întorsu-și-a de-acuma cea fața de la noi,

De-aceea poate vremea și ea mi s-a schimbat

Că suntem lași, netrebnici și-n suflete toți goi,

De câtele păcate încet ne-au îndulcit,

Iar gândul, și-apoi gura mult prea adesea minte,

În loc să fim smerelnici în vorbe și-n trait,

Și-n orice clipă gândul, ne fie doar la tine.

 

 

Mircea Dorin Istrate

 

***