Liviu
Rebreanu, întemeietorul romanului modern - 80 de ani de veşnicie
Mihai
Caba
01
Septembrie 2024
„În viaţa altor naţiuni ţărănimea a putut avea şi a avut un rol secundar, şters; pentru noi,
însă, e izvorul românismului pur şi etern. La noi, singura realitate
permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul”. (Liviu Rebreanu)
În „motto”-ul de mai sus reiterez un fragment esenţial
din Discursul de recepţie, intitulat „Laudă ţăranului român”, rostit de către
Liviu Rebreanu, în 1939, la primirea în rândurile membrilor titulari ai
Academiei Române, căruia istoriografia românescă îl tecunoaşte meritele de a fi
fost un prozator şi dramaturg român, unul dintre marii scriitori români ai
secolului al XX-lea, iar critica românească îi atribuie şi menţiunea onorantă
de a-l socoti întemeietorul romanului modern al literaturii române. Conformându-se
întrutotul „uzanţei” academice, aceea de a elogia un înaintaş, scriitorul Liviu
Rebreanu se prezintă în plenul Academiei Române
„cu strămoşul meu şi al unora dintre d-voastră, într-un sens mai larg
strămoşul tuturor: ţăranul român...”, pe care-l va elogia cum nu se poate mai
bine: „Ţăranul e începutul şi sfârşitul. Numai pentru că am fost neam paşnic de
ţărani, am putut să ne păstrăm fiinţa şi pământul [...] iar limba noastră,
cultivatănumai de ţărani, în legătură cu pământull şi cu lumea concretă, a
păstrat expresia imagică şi naivă a omului simplu, o prospeţime puternică şi
colorată, ritmul vieţii mişcătoare”. Finalul pledoariei academice a lui Liviu
Rebreanu este unul apoteozant întru lauda ţăranului român: „Suntem şi vom fi
totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca Stat şi ca
putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul
ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură şi de felul cum va fi utilizat şi
transformat acest aur în valori eterne”.
Într-adevăr, la acea vreme învolburată de un nou
război, cu opera-i literară aproape încheiată, dovedind certe abilităţi de explorare a vieţii
trăitoare a ţăranului român, din mijlocul căreia provenea, scriitorul Liviu
Rebreanu reuşise deja să scoată la lumina prezentului câteva „eşantioane” din filonul de aur curat,
„aflat în sufletul ţăranului”, cărora le-a dat „valoare eternă”. Desigur ,
nu poate fi vorba decât despre romanele sale „Ion” (1920), „Pădurea
spânzuraţilor” (1922) şi „Răscoala” (1933), primite de publicul cititor şi
critica literară cu o largă recunoaştere a valorii acestora, răsfrântă şi
asupra autorului, pe care-l vedeau încă de pe atunci ca pe un clasic al
literaturii române.
Iată cum îl aprecia celebrul critic literar
sămănătorist, Eugen Lovinescu: „Liviu Rebreanu a ridicat cele mai mari
construcţii epice din literatura noastră pe care <modernismul liric> nu
le putea nici măcar înţelege. [...] Este remarcabilă capacitatea creatoare a
autorului, cât şi tendinţa acestuia de revendicare a ruralulu, a mediului
ţărănesc cu valorile sale”. La scurtă vreme de la apariţia romanului „Ion”,
Eugen Lovinescu a publicat, mai întâi în revista „Sburătorul” şi mai apoi în
impresionanta sa „Istorie a literaturii române contemporane”, incontestabile
aprecieri critice asupra acestuia: „Apariţia lui Ion este cea mai puternică
creaţie obiectivă a literaturii române. [...] Romanul lui Liviu Rebreanu
rezolvă o problemă şi curmă o controversă; autorul demonstrând, printre cei
dintâi, că literatura despre ţărani nu trebuie să fie necondiţionat
semânâtoristă.” Mai mult de atât, ilustrul critic plasează opera lui Rebreanu
în contextul literaturii universale:
„Formula lui Ion nu e una nici actuală, nici comodă, ea e, totuşi, formula
marilor construcţii epice, formula romanului naturalist, a Comediei umane, de
pildă, dar, mai ales, formula operei tolstoiene, a zugrăvirii unui vast panou
de fapte învălmăşite, curgător şi natural, formulă realizată rar în toate
literaturile şi pentru prima dată la noi în Ion”.
Ţinând ştacheta sus ridicată şi esteticianul critic şi
istoric literar, Tudor Vianu, semnalează cu autoritatea-i consacrată: „Ne aflăm
în faţa unui scriitor obiectiv, care uimeşte prin puterea de a prezenta viaţa
în complexitatea ei socială şi pshiologică, prin personaje surprinse în umila
şi precara lor realitate”, iar verdictul său critic este unul imbatabil.
„Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a
vieţii mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul şi dezgustătorul,
întocmai ca în varietatea mai nouă a realismului european, crudul naturalism
francez şi rus”.
Trecând, nu fără regret, peste „judecăţile de valoare”
asupra operei lui Liviu Rebreanu formulate cu condescendenţă de către alţi remarcabili critici şi literaţi, între
care: Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Mihail Sebastian, Vladimir
Streinu, mă voi opri, pentru
„sintetizare” la ilustrul istoric şi critic literar, considerat fără echivoc
„părinte al criticii ronâneşti”, George Călinescu, autorul monumentalei „Istorii
a literaturii române de la origini şi până în prezent”, Ed. Fundaţiilor regale,
1941, cel care a consacrat analizei exigente a operei lui Liviu Rebreanu nu mai
puţin de şapte pagini, 647-653, aflate la începutul cuprinzătorului capitol,
Romancierii, 1920-1930.
Astfel, trecând cu mare atenţie peste nuvelistica de
început a scrierilor lui Rebreanu, George Călinescu va da un prim verdict
critic:: „Sigur este că azi descoperim în această nuvelistică liniile operei
mature. [...] Aceste nuvele, azi îngălbenite, arată raza de investigaţie
psihologică a scriitorului, care este sufletul întunecat, quasi-bestial, cu
procese încete, trudnice, cu izbucniri violente, aproape fioroase”.
Îndreptându-şi critica înspre opera romancieră a lui
Rebreanu, Călinescu îi subliniază esenţa originară a acesteia: „La Rebreanu,
viaţa ruralulu n-are nici complexitatea existenţei orăşeneşti, dar nici
îngustimea traiului vegetativ. Ţăranul vieţuieşte integral, însă obiectiv.
Gândirea lui e a întregii lumi din care face parte, reacţiunile îi sunt
uniforme.” Referindu-se la „Ion”, primul roman de succes al romancierului,
aprecierea călinesciană este una neîndoielnică: „Ion este o epopee perfectă şi
dacă vrem să-i găsim cusururi, trebuie să ne punem dintr-un punct de vedere
stric teoretic. Romanul s-a născut viabil în ciuda scriitorului a cărui
conştiinţă estetică se ghiceşte inferioară creaţiei. Este neîndoios că autorul
exaltă pe Ion, că vede în el o figură măreaţă a câmpului”. Şi tot el va
continua cu aceeaşi asupra de măsură: „Ion e un poem epic solemn ca un fluviu
american, o capodoperă de măreţie liniştită”. De altfel, cu referire directă la
autor, Călinescu va delibera cu aceeaşi minuţie: „Niciun scriitor al Ardealului
nu a zugrăvit cu mai deplină nepărtinire incertitudinea din sufletele Românilor
de peste munţi din epoca Imperiului. Acest realism e mai patriotic decât toate
tiradele”.
„Pădurea spânzuraţilor”, cel de al doilea roman ieşit
de sub admirabila pană scriitoricească a lui Liviu Rebreanu, după cum
mărturiseşte propria-i dedicaţie, s-a dorit să fie unul închinat „amintirii
fratelui meu Emil, executat de austro-unguri, pe frontul românesc, în anul
1917”. Întrupându-şi fratele în figura lui Apostol Bologa, eroul principal al
romanului, „şi el ofiţer în armata austro-ungară, corect nu numai ca soldat, ci
şi viteaz austriac, cu o lealitate onorabilă în sfera îngustă a serviciului, dar
cu o conştiinţă ineficientă, decis, spre oroarea Românilor, de a fi un patriot
austriac sau un franc trădător, martir, pentru Români, deşi canalie pentru
Imperiali”, aşa cum îl vede şi G. Călinescu. În cele din urmă, „înspăimântat de
a fi trimis pe front cu adversari români”, Bologa, încercând să dezerteze, este
prins şi condamnat la moarte „prin spânzurare”, în aceeaşi pădure în care a
fost spânzurat şi ofiţerul ceh Svoboda, „la care asistase copleşit”.
Pentru cititorul pasionat, aşa cum şi-a dorit şi
autorul, romanul „Pădurea spânzuraţilor” este o carte de suflet şi nu una de
război, este o lectură interesantă. Potrivit aprecierii călinesciene, dar şi
ale altor numeroase exegeze exprimate de-a lungul timpului, romanul „Pădurea
spânzuraţilor” este „primul roman de analiză psihologică din literatura
română”, atribuindu-i fără preget scriitorului Liviu Rebreanu o nouă
„întâietate” descizătoare de drumuri.
Ampla răscoală ţărănească a anului 1907, cea mai
dramatică confrunare a ţărănimii româneşti cu moşierii, proprietari de pământ
şi autorităţile statului, incapabile să supravegheze respectarea contractului
social valabil, al cărei deznodământ a fost unul deosebit de sângeros, i-a
inspirit lui Liviu Rebreanu romanul „Răscoala”, editat în 1933, „cu titluri de
manifest”, în două volume: „Se mişcă ţara”şi „Focurile”, dar şi cu capitole
precum: Răsăritul, Pământurile, Flămânzii, care anticipează desfăşurarea naraţiunii.
Considerat de către Călinescu „un roman al gloatei, în
care mulţimea de ţărani se conturează ca un personaj colectiv; scriitorul nu
vede individualul, ci numai colectivul. [...] Nicio figură nu se poate memora.
[...] Liviu Rebreanu surprinde foarte exact ceea ce pshiiologul francez Gustave
le Bon numea «la psychologie de la foule» (psihologia mulţimii)”.
În analiza operei lui Liviu Rebreanu, Călinescu mai
trece sub „vizorul” exigent al criticii sale şi alte scrieri rebreniene, între
care: „Ciuleandra”, „Jar”, „Adam şi Eva”, „Gorila”, „Amândoi”, cărora le
găseşte „multe izbutiri, dar şi unelei inegalităţi”.
Cu toate că nu face nicio referire la opera dramatică
a scriitorului, G. Călinescu va interpune în materialul său critic şi alte două
aprecieri de esenţă: Prima: „Meritul domnului Rebreanu este că, bazat pe o
dreaptă intuiţie, a rămas totuşi în sfera unei conştiinţe artistice superioare,
că a eliminat lirismul, creând romanul obiectiv. Eroul este sufleteşte
elementar, conştiinţă care oglindeşte şi înalţă încât literatura aceasta nu e
folclor ci artă” şi ultima, ca un corolar
conclusiv: „Liviu Rebreanu este un mare scriitor şi pe drept cuvânt
creatorul romanului românesc modren, cu mult asupra a ceea ce epoca lui
produsese” (s.n.).
La cele expuse până acum, din respect pentru cititori,
dar şi pentru a întregi distinsa personalitate a prozatorului, dramaturgului şi
academicianului Liviu Rebreanu, se cuvine întreprinsă şi o „trecere în revistă”
a biografiei, care să evidenţieze cât se poate de bine modalitatea fericitei
împletiri a firului vieţii cu cel al creaţiei sale memorabile.
Având deja „jaloanele de orientare” ale biografilor,
să pornim, dară, la drum. Liviu Rebreanu a venit pe lume la 28 noiembrie 1885,
în satul Târlişua, aparţinătpr azi jud. Bistriţa Năsăud, fiind primul copil,
din cei 14, ai familiei Rebreanu -
tatăl, Vasile, învăţător şi Ludovica (n. Diuganu) - mama, pasionată de
teatru în tinereţe. Mai târziu, recunoscător, îşi va nemuri părinţii în chipul
familiei Herdelea din Răscoala. Peste patru ani, în 1889, familia Rebreanu se
va muta „în Măieru, pe valea Someşului Mare”, locul „trăirii celor mai frumoase
şi mai fericite zile ale vieţii mele”, după cum va mărturisi în Cuibul
visurilor, identificat de cercetători „cu vechiul sat Prislop, de lângă
Năsăud”. În 1895, la zece ani, după ce „făcuse cunoştinţă la Măieru cu
Poveştile ardeleneşti ale lui Ion Pop-Reteganul”, a urmat două clase în limba
română la Liceul Grăniceresc din Năsăud, după care alte trei clase în limba
maghiară la Gimnaziul Evanghelic din Bistriţa, acolo unde, „ca elev îndrăgostit
în clasa a V-a, scrie prima şi ultima sa poezie, de fapt un vodevil, în limba
maghiară; gen dramatic pe care-l va urma fără succes mai târziu.”
Anul 1900 îl găseşte elev la Şcoala Superioară din
Honvezi (Ungaria). Aici manifestă interes pentru învăţarea limbilor străine,
dar are şi „abateri” de la regulamentul şcolar. În următorii trei ani
(1903-1906) îl aflăm „ca student bursier al statului austro-ungar” frecventând
curs urile Academiei militare de la Budapesta, pe care le absolvă în septembrie
1906, cu gradul de sublocotenent, „fiind repartizat la regimentul de honvezi
regali din Gyula”. Aici, pe lângă obligaţiile cazone, „se preocupă de lecturi ale
clasicilor universali, conspecte şi proiecte de literatură dramatică, scrie şi
transcrie în maghiară cinci povestiri cu caracter anticazon”. După 17 luni, la
12 feb. 1908, „sub presiunea unor încurcături băneşti, este forţat să
demisioneze din armată şi aflat în «arest la domiciliu» se hotărăşte să se
dedice literaturii”. Toate aceste momente dificile trăite le va nota întocmai
în Journal-ul său. Spre dezolarea părinţilor, „care-l ştiau un domn realizat”,
revine în Prislopul Năsăudului unde are prilejul nemijlocit „să ia contact cu
ţăranul român”, fapt consemnat irevocabil: „aici l-am cunoscut mai bine, aici
m-am impregnat de toate suferinţele şi visurile lui - lucruri care aveau să
treacă mai târziu în literatura mea”.
Pornit pe această cale, la 1 nov.1908, îşi face
debutul în literatură, publicându-i-se nuvela Codrea în revista sibiană
„Luceafărul”. În 1909 participă la serbările Astra de la Sibiu, după care
„trece munţii şi se stabileşte în Bucureşti, unde frecventează cenaclul lui
M.Dragomirescu şi prezintă nuvela Proştii”.
Vine anul greu, 1910, când, „la cererea guvernului
maghiar de a fi extrădat gazetarul ardelean”, în februarie, Liviu Rebreanu este
arestat şi deţinut la Văcăreşti, acolo a
scris nuvela „Culcuşul”, bine primită în cenaclu. „Odiseea” continuă, fiind
transferat la închisoarea din Gyula, „acolo unde scrie Golanii şi face multe traduceri”. La apelul
său, va fi eliberat în 16 august şi revine ca notar în zona de baştină. Nu stă
mult şi pleacă la Bucureşti, având aici o situaţie financiară dificilă. A
debutat în revista „Convorbiri critice” şi împreună cu Mihail Sorbul scoate
revista „Scena”, dedicată teatrului şi muzicii. Făcându-se cunoscut în lumea
teatrului, în iunie 1911 „este numit secretar literar la Teatrul Naţional din
Craiova, condus de Emil Gârleanu”. Aici, sosind tânăra actriţă Ştefana (Fanny)
Rădulescu, în 19 ianuarie 1912, se căsătoreşte cu ea, „adoptând-o şi pe fiica
acesteia, Puia-Florica”, precum atestă şi biografii săi.
Urmare a frecventei
sale publicistici în reviste, este primit în Societatea Scriitorilor
Români. La 1 mai 1912, se mută la Bucureşti, însă, chiar dacă soţia a fost
angajată artistă la Teatrul Naţional,
iar el având doar colaborări sporadice la diverse reviste, situaţia financiară a noii familii se înrăutăţeşte şi mai mult; la aceasta
adăugându-se şi „ajutorul cerut cu
disperare al numeroasei sale familii de la Prislop”.
În 1916, după intrarea României în război, ca fost
ofiţer, „şi-a oferit voluntar participarea, dar a fost refuzat”. Bucureştiul
fiind ocupat de germani, „se izolează în casă, continuând să scrie la romanul
Ion, aflat în pregătire”. În mai 1917, fratele său, Emil Rebreanu, ofiţer în
armata austro-ungară, „ acuzat de dezertare şi spionaj”, este condamnat la
moarte şi „spânzurat”. În primăvara lui 1918, „prins şi anchetat de ocupanţi”,
Liviu Rebreanu a reuşit cu greu să se
refugieze în supraaglomeratul oraş Iaşi.
Aici, are „momentul de inspiraţie” al viitorului roman Adam şi Eva . În 1919,
revine la Bucureşti, dar va întreprinde şi o călătorie în Transilvania,
„documentându-se atent în legătură cu sfârşitul tragic al fratelui său, Emil”.
La întoarcere, începe romanul „Pădurea spânzuraţilor”, fără a-l finaliza, dar
scrie intens pentru a termina romanul Ion, pe care-l va edita în 20 noiembrie
1920, sub titlul „Zestrea”, la Editura Alcalay, moment care a marcat în
literatura română „trecerea la proza de tip obiectiv, începutul romanului
modren românesc”, cum deja a fost menţionat.
A finalizat apoi şi romanul „Pădurea spânzuraţilor”,
apărut în 1922 la Editura Cartea Românească, fiind considerat de critică:
„primul roman de introspecţie şi analiză pshiologică, realist şi obiectiv, din
literatura română”.
Cu deplină recunoaştere literară prin acordarea
„Marelui premiu al romanului” şi a medaliei „Bene Merenti”, devenit un autor
favorit în rândul cititorilor, situaţia sa financiară cunoaşte o sensibilă
îmbunătăţire, etalată şi prin numeroasele responsabilităţi şi posturi pe care
le ocupă în societatea românească. Astfel, în decembrie 1929 este numit
director al Teatrului Naţional din Bucureşti, iar peste un an va fi instalat de
primul-ministru la conducerea Direcţiei Educaţiei Poporului; post din care va demisiona
la sfârşitul anului 1930, „în urma unor cumplite dezamăgiri”. Se retrage la
Valea Mare de lângă Piteşti, acolo unde, „cumpărându-şi o casă şi o vie, vor fi
scrise majoritatea scrierilor sale de-acum încolo”. Aici termină de scris versiunea definitivă a
romanului „Răscoala”, masivul „roman al gloatei”, apărut în 1933 la Editura
Adevărul, care i-a întărit poziţia sa scriitoricească. Mai notează biografii că
în această perioadă: „rulează la cinematograful Capitol din București filmul
«Ciuleandra»”, primul film sonor vorbit în româneşte, fiind o adaptare
cinematografică a nuvelei sale cu acelaşi nume.
Continuându-şi prolifica sa activitate literară, n-a
fost de mirare că în 25 mai 1939, la propunerea îndreptăţită a lui Mihail
Sadoveanu, scriitorul Liviu Rebreanu a fost primit ca membru titular al
Academiei Române, având un memorabil Discurs de recepţie. Se adeverea de aievea
„spusa” lui George Călinescu: „Dacă Sadoveanu e rapsodul literaturii române
moderne, Rebreanu este romancierul ei”.
La începutul anului 1941 lui Liviu Rebreanu i se
reîncredinţează conducerea Teatrului Naţional, dar acceptă şi conducerea
cotidianului „Viaţa”. Bucurându-se de înalte onoruri în mediul cultural
românesc, la 27 ian. 1942 este decorat cu Ordinul „Coroana României”, în grad
de Mare Cruce. Efectuează apoi „un turneu de conferinţe” despre cultura
românească, mai întâi, în multe oraşe ale Germaniei, iar, mai apoi, la Zagreb
şi Weimar, pentru „constituirea Societăţii culturale pan-europene”,
susţinându-i cu tărie „caracterul apolitic” al acesteia.
La începutul
anului 1944, bolnav fiind, face un control radiologic în urma căruia „i se
evidenţiază opacitatea suspectă a plămânului drept” şi ca urmare, la 4 aprilie
1944 se retrage definitiv la proprietatea sa din Valea Mare pentru îngrijiri.
Aici, în iulie, va nota în Jurnalul său: „Perspective puţine de salvare, dată
fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi şi bronşita
cronică”. Într-adevăr, peste puţin timp, la 1 septembrie 1944, la Valea Mare,
Liviu Rebreanu, în vârstă de 59 de ani, ia drumul cel fără de întoarcere al
Veşniciei, Peste câteva luni va fi reînhumat la Cimitirul Bellu.
În legătură cu sfârşitul lui Liviu Rebreanu mai există
şi o altă versiune semnalată de Ivan Porter în
Operaţiunea „Autonomus”, Ed. Humanitas, 1991, potrivit căreia: „Liviu
Rebteanu, aflându-se în noaptea lui 23 august 1944, în maşina generalului
Manolescu, ar fi fost împuşcat de un soldat care asigura un baraj, iar rana
respectivă i-ar fi cauzat decesul de la 1 septembrie”. Plauzibilă, dată fiind
incerta situaţie de atunci...
Aşa cum i-a fost recunoscută uriaşa-i personalitate
literară încă din timpul vieţii, tot aşa, după sfârşitul său prematur,
posteritatea scriitorului Liviu Rebreanu este şi acum la fel de luminoasă la
cei 139 de ani de la naştere şi 80 de ani ai veşniciei sale, manifestându-se în
răstimpul celor opt decenii scurse pe răbojul
timpului nestatornic printr-o serie largă de manifestări culturale,
mereu îmbogăţite în contextul lor rememorator,
păstrându-i intactă strălucirea „ctitorului romanului modern
românesc”.
Închinându-i-se întru neştearsă amintire: Casa
memorială de la Măieru, subintitulată „Cuibul visurilor mele”, cum o denumea
obişnuit Liviu Rebreanu în scrierile sale, Casa memorială Liviu Rebreanu şi
Fanny Rebreanu de la Bucureşti, donată de fiica sa adoptivă, Puia Florica
Rebreanu, Muzeul Memorial Liviu Rebreanu de la Năsăud, Casa memorială Liviu Rebreanu de la Valea
Mare; în toate acestea fiind expuse numeroase obiecte de patrimoniu, mobilier, cărţi, fotografii, tablouri, manuscrise, reprezentând împreună o valoroasă
moştenire culturală care evocă cu autenticitate personalitatea scriitorului
Liviu Rebreanu.
În ciuda „schimbărilor de regim” survenite în istoria
României, opera lui Liviu Rebreanu a fost, este şi va fi mereu prezentă în
manualele şcolare, în cursurile facultăţilor de litere, în reviste şi
enciclopedii culturale, iar editurile vor continua de-a pururi să-i scoată noi şi noi ediţii şi
asta, indubitabil, pentru că scrierile sale oglindesc cum nu se poate mai bine
sufletul ţăranuluii român. În acelaşi timp, legat de posteritatea scriitoului,
demn de notat este şi faptul infailibil că numele lui Liviu Rebreanu a devenit
eponim pentru o multitudine de instituţii publice: biblioteci, companii şi săli
de teatru, colegii şi grupuri şcolare, licee şi gimnazii, cum şi pentru
bulevarde, piaţete şi străzi ale diferitelor oraşe ale ţării, ba chiar şi
pentru o localitate rurală a judeţului Bistriţa Năsăud.
Păstrându-mi, neuitate şi la fel de vii, amintirile
liceanului care am fost cu mult timp în urmă, regăsesc lesne în memorie acele
înălţătoare în spirit ore de limba română care evidenţiau puternicile trăsături
de caracter ale eroilor romanelor lui Rebreanu.
Poate de aceea sau poate din postura simţitoare a
cititorului împătimit, care mă consider, cred că cel mai bine şi mai potrivit
pentru încheierea acestui eseu memorial este să ţin mereu aprinsă candela
veşniciei lui Liviu Rebreanu, rostindu-i cu evlavie unul dintre psalmii cugetării sale: „Sufletul românesc e cea mai
mare minune a Istoriei. Zeci de neamuri străine l-au hărţuit şi l-au
schingiuit; veacuri multe a gemut sub multe stăpâniri vrăjmaşe; popoare falnice
s-au stins, împărăţii trufaşe s-au prăbuşit în jurul lui şi peste dândul; nimic
nu i-a putut zdruncina credinţa în soarta lui şi, când a venit ceasul, s-a
înfăţişat lumii mai unitar, mai sănătos, mai încrezător ca orice alt neam.
Graniţile silnice, care ne-au ciopârţit sute de ani, n-au fost în stare să ne
atingă inima”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu