marți, 3 decembrie 2024

Alex. Stanciulescu Barda - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ - DOAR O VORBĂ......!

 




OMUL LIBER ÎN FAȚA VÂNĂTORILOR DE TURNĂTORI

- PR. SAVATIE BAȘTOVOI -

 

         Goana după prozeliți

Orice discuție publică a ajuns să se izbească de gardurile tot mai strîmte și tot mai înalte ale neînțelegerii. În goana după prozeliți, și biserica a sărit aceste garduri, crezînd că acolo, la îmbulzeală, se găsesc sufletele ușor de convins. S-a creat o întreagă "teologie" a ocolului și a strungii prin care omul liber este împins să fie muls și de ultimele picături de gîndire creștină.

Predica oficială de azi seamănă cu predicile dactilografiate pentru preoții sovietici. Turnătorii puși să găsească afirmații "instigatoare" contra regimului stau azi cu telefoanele pornite și toarnă direct pe Facebook în timp real. Și fapta aceasta ingrată apare ca o "mărturisire de credință", ca o luptă, ca un risc, ca ceva ce necesită curaj.

 

Pe cine apăram de fapt?

De fapt, fiecare își apără sursa de venit, locul încălzit și prieteșugurile cu "cei puternici".

Degeaba mai citim, chiar la deschiderea Psaltirii: "Fericit bărbatul care nu a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu stat și pe scaunul leproșilor nu a șezut" (Psalm 1, 1). Leproșii din varianta originală (în traducerile românești "hulitori" sau "pierzători") sînt cei care, asemenea unei lepre, molipsesc pe toți de răutate (după cum explică Sf. Vasile cel Mare).

 

Îndârjirea împotriva aproapelui

Orice ideologie, idee sau gînd care ne fură atenția și ne îndîrjește împotriva aproapelui este o drăcie care ne desparte de Dumnezeu. "Vorbiți între voi în psalmi și în cîntări" (Efeseni 5, 19) ne îndeamnă Apostolul Pavel, nu în basme băbești despre "un viitor mai bun". "Ajunge zilei răutatea ei! Deci nu vă îngrijiți pentru ziua de mîine, căci ziua de mîine se va îngriji de ale sale" (Matei 6, 34).

Iar cine nu crede ce a zis Hristos, să facă politică!

 

 

 

CUM MI-A DOVEDIT PR. ARSENIE CĂ ESTE SFÂNT

- Maica FOTINI -

     

 

ÎNDOIALA FAȚĂ DE SFINȚENIA PĂRINTELUI ARSENIE

„Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi”. Cei care se împotrivesc unui singur sfânt, spunea Sf. Simeon Noul Teolog, se împotrivesc de fapt tuturor sfinților și lui Dumnezeu Însuși. Pentru că Dumnezeu viază în sfinți; El Însuși locuiește înlăuntrul celor ce și-au curățit sufletul de patimi. A te împotrivi unui sfânt, înseamnă a te împotrivi lui Dumnezeu Ce locuiește în el. De aceea este foarte important să nu-i hulim pe cei pe care Dumnezeu i-a sfințit și i-a făcut locaș Luiși.

 

Părintele Arsenie Boca, în ciuda nenumăratelor sale minuni și dovezi ale sfințeniei, este astăzi blamat și contestat de unii dintre ortodocși. Probabil din pricina caracterului său mai atipic, ce a sfidat comunismul prin fine ironii și multă înțelepciune, ascunsă de ochii lumii political correct, și pentru care înțelepciunea lui Dumnezeu este nebunie.

 

Acuzele care se aduc Părintelui Arsenie Boca de către cei din spațiul „ultra-ortodox” ar fi acestea: că Părintele Arsenie l-a pictat pe Francisc de Assisi în rândul sfinților ortodocși, pe peretele bisericii de la Drăgănescu; că ar fi fost ecumenist; că ar fi crezut în reîncarnare și alte teosofii ne-ortodoxe. Aceste acuzații mă nelinișteau și pe mine cu câțiva ani în urmă. Dar Dumnezeu întotdeauna arată adevărul celor ce îl caută cu toată sinceritatea. Pentru că mă temeam ca nu cumva să nedreptățesc un sfânt al lui Dumnezeu, am început să mă rog intens ca Dumnezeu să îmi descopere dacă Părintele Arsenie ar fi fost cumva înșelat sau nu.

 

 SĂ TRECEȚI ȘI PE LA MORMÂNTUL PĂRINTELUI ARSENIE!

Astfel, într-una din zile, primesc binecuvântare de la Părintele Justin să mergem, împreună cu mai multe maici într-un pelerinaj prin țară, ce viza mai multe mănăstiri și părinți duhovnicești din Ardeal. Înainte de plecare, când am luat binecuvântarea Părintelui Justin pentru călătorie, spre surprinderea mea, Părintele ne spune hotărât: Să treceți și pe la mormântul Părintelui Arsenie, măi, și să vă închinați!

 

Mirată de îndemnul Părintelui, dar fără să ezit în a da ascultare cuvântului său, am plecat la drum. După ce am vizitat mai multe mănăstiri, unde am avut bucuria să ne închinăm la moaștele mai multor sfinți, ne apropiam deja de mănăstirea Prislop, urmând ca apoi să ne cazăm acasă la Părintele Crăciun Opre de la Cinciș, ucenic al Pr. Arsenie Boca și bun prieten al Părintelui Justin.

 

ACCIDENTUL ȘI ICONOMIA SF. ARSENIE

În apropiere de Orăștie, însă, am simțit nevoia să mă rog mai cu tărie ca Dumnezeu să-mi arate un semn dacă Părintele Arsenie este sau nu sfânt. În timp ce mă rugam, deodată mașina se oprește brusc, făcând un zgomot puternic. Afară se întunecase și mașina nu mai pornea deloc iar noi ne aflam într-o pustie, în afara localităților. Am sunat niște ucenici ai Părintelui Crăciun, care, foarte binevoitori, ne-au ajutat să tractăm mașina la un service din apropiere.

 

Eram cumva îngrijorată și mâhnită din pricina mașinii, dar mai mult eram frapată și contrariată de modul în care Dumnezeu, simțeam, că vrea să îmi vorbească. Nu înțelegeam mesajul, însă m-a cuprins un sentiment de pocăință și vinovăție că am îndrăznit să mă îndoiesc de unul dintre sfinții Săi. Cu sufletul înlăcrimat am cerut Părintelui Arsenie să mă ierte și pentru prima dată am îndrăznit să mă rog lui însuși: „Părinte, dacă ești sfânt, te rog arată-mi și nu mă lăsa să stau în întunericul și neliniștea îndoielilor mele!”. Exact în acel moment, ucenicii Părintelui Crăciun, niște oameni deosebit de ospitalieri, se oferă să ne ducă cu microbuzul lor mai întâi la mormântul Părintelui Arsenie, iar apoi la Cinciș, unde ne aștepta Pr. Crăciun.

 

„LUAȚI TRUPUL CUVIOSULUI MEU ȘI DUCEȚI-L ÎN BISERICĂ!”

Simțeam deja că Părintele Arsenie este cel care punea în lucrare toată această situație și ne-am îndreptat, cu emoție, spre mănăstirea Prislop. În drum spre Prislop însă, Părintele Arsenie a săvârșit o mare minune cu mine, de care mai simt cu totul nevrednică. Această minune nu am mărturisit-o, până în ziua canonizării lui, nimănui, decât Părintelui Justin, duhovnicul meu.

 

Eram în mașină și, cu siguranță, nu îmi era somn, stresată de accidentarea mașinii și de toată situația în sine. Deodată însă am simțit că mă deconectez de tot ce era în jurul meu și văd în fața mea altă realitate, ca într-un vis. Dar nu era vis, nici nu ațipisem. M-am văzut la Prislop, într-o mulțime mare de oameni ce umplea toată curtea mănăstirii. Toți acei oameni se aflau, în visul sau vedenia mea, la slujba de canonizare a Părintelui Arsenie Boca. Eu eram cu totul absorbită de atmosfera de sfințenie ce învăluia acel puhoi de oameni când, deodată, aud o voce puternică din ceruri, asemenea unui tunet: „Luați trupul Cuviosului Meu și duceți-l în biserică!”.

 

Și imediat m-am trezit, revenind la prezent, la mașina în care eram, lângă maicile și lângă șoferul care, în acel moment purta cu mine o discuție, dar căreia eu îi pierdusem firul.

 

Pr. Justin Pârvu îl considera sfânt pe Pr. Arsenie

Nu mă mai interesa nimic, nici mașina, nici stresul nostru, ci doar să mă închin Părintelui Arsenie și să îl rog să mă ierte pentru îndoiala mea. Cu siguranță, nu pentru vrednicia mea (nici pe departe!), mi-a vorbit Dumnezeu într-un așa minunat mod, ci pentru sfințenia și îndrăzneala pe care Părintele Arsenie le-a dobândit de la Dumnezeu.

 

Când i-am mărturisit Părintelui Justin această întâmplare, mi-a confirmat faptul că minunea a fost de la Dumnezeu și m-a încurajat să mă rog adesea Părintelui Arsenie, ca unui mare sfânt al românilor.

 

Sfinte Părinte Arsenie, mijlocește și roagă-te pentru noi și neamul tău, înaintea Tronului Dumnezeirii! Amin!

 

 (Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 88

 

 

 

DEZGHETUL APELOR

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

         Dezghetul lacurilor si râurilor este o imagine a despartirii sufletului de trup. Când apele scapa de chingile ghetii, luciul lor începe sa stea fata catre fata cu aerul, care le mângâie cu suflarea sa, iar razele soarelui prind a se rasfrânge în ele. Asa se întâmpla cu sufletele curate, care se despart de trup; ele stau fata catre fata cu Hristos, Care le revigoreaza si le lumineaza. Atâta timp cât sta deasupra lor crusta ghetii, apele zac ca într-o temnita, încatusate, neavând o comunicare directa cu aerul si cu lumina soarelui. Asijderea si sufletele noastre, cât timp traiesc sub un învelis trupesc, nu pot comunica nemijlocit cu Dumnezeu si cu sfintii, ci doar partial, prin intermediul acelui învelis. Iar când va cadea învelisul trupului, vom vedea pe Domnul fata catre fata, asa cum apele de pe care s-a topit crusta de gheata stau cu fata spre soare si intra în contact direct cu aerul.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 270






OMUL BISERICII NU POATE FACE COMPROMIS

- IOAN IANOLIDE -

       

 

Creștinul este dator să se implice în societate și să mărturisească, după învățătura sfinților Apostoli. A întoarce obrazul celui ce te lovește, nu înseamnă că trebuie să stai nepăsător la suferința fratelui tău, atunci când acesta este prigoniti și nedreptățit creștinul trebuie să intervină activ, nu doar prin rugăciune. Despre colaborarea între rugăciune și mărturisire ne învață cu multă trăire mărturisitorul Ioan Ianolide. Uneori tăcerea poate fi trădare!

 

Ioan Ianolide – Rugăciune în compromis

 În acest secol eroismul a fost învins de laşitate, calitatea copleşită de cantitate, omul dominat de tehnică; duhul a fost subordonat materiei, adevărul răstălmăcit dialectic, binele uitat de atâta răutate, iar creştinii prigoniţi de anticreştini.

 

Lumea actuală este în plină învălmăşeală, căci coordonatele ei principale fac viaţa insuportabilă. Bogaţii nu se mai satură de bogăţii şi vor să stăpânească pământul, iar puternicii nu mai au limită în putere şi retează orice opoziţie din lume. Tehnica ne copleşeşte şi pe noi şi natura, devenind un coşmar. Nu vrem să mai murim, din care cauză ucidem pruncii ce-şi anunţă apariţia la porţile vieţii. Ne urâm între noi, încât am devenit insensibili la suferinţa reciprocă ce ne-o cauzăm. Simţurile declanşate, epuizate, denaturate au pus stăpânire pe mintea oamenilor. Valorile acestei lumi izvorăsc din egoism, materialism şi ateism. O lume fără Dumnezeu şi fără suflet.

 

Apostolat și rugăciune

Creştinătatea îşi împarte istoria în două epoci, caracterizate prin două căi: apostolatul şi rugăciunea. Biserica noastră se cheamă apostolică, şi totuşi ea a înlocuit calea apostolică prin calea rugăciunii. Când, unde şi de ce s-a produs această schimbare?

 

Fără îndoială că apostolii au reprezentat cel mai autentic creştinism istoric. În capitolul al doilea din Faptele Apostolilor se sintetizează coordonatele creştinismului apostolic: în primul rând era învăţătura apostolică, semănată în comunitatea dragostei dintre fraţi, integrată în obştea creştină şi sprijinită pe rugăciune. În acest chip ne găsim în miezul Evangheliei. Ar mai trebui poate adăugat spiritul mesianic al creştinilor primari, care se simţeau investiţi de Dumnezeu să lumineze lumea şi acţionau cu înţelepciune şi putere de jertfă în acest sens. Pe aceste coordonate de acţiune a ajuns creştinismul la victoria din vremea Sfântului Constantin cel Mare.

 

Mărturia Sf. Ioan Gură de Aur, ucis de mai marii lumii

Dar lumea atunci s-a încreştinat şi totuşi nu s-a încreştinat. Semn al neîncreştinării lumii încreştinate de atunci stau viaţa, învăţătura şi moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur. El nu s-a despărţit de linia trăirii integrale şi organizate în duh creştin şi a cerut puternicilor şi bogaţilor acelei vremi să treacă la o reală viaţă creştinească, iar aceia l-au ucis.  Aici este nodul gordian al istoriei creştinătăţii.

 

De aici s-a renunţat la calea apostolică şi s-a intrat pe calea rugăciunii. Departe de noi gândul de a prezenta rugăciunea ca pe o abatere de la calea apostolică, ci sesizăm numai că rugăciunea nu e o alternativă a căii apostolice şi nici un pas înainte faţă de calea apostolică. Creştinii, în loc să lupte cu cuvântul şi cu organizarea lor obştească pentru a da o structură creştină orânduirilor lumii, au redus intervenţia lor la rugăciune.

 

Astfel a apărut în creştinătate un alt tip de samarinean, în timp ce alţi preoţi şi alţi leviţi sunt prea ocupaţi în sacristia lor şi nu mai coboară să-l îngrijească pe omul sărac, bolnav, prigonit, întemniţat, nedreptăţit şi batjocorit. Lumea e lăsată să-şi depene viaţa în patimi şi ambiţii, umplând istoria de nedreptate, de robie şi de sânge, creştinii neputând să facă pentru ea decât rugăciuni.

 

 Fără compromis în Biserică

Un vlădică sincer a concretizat această realitate, zicând: „Nu am stofă de martir în mine!”. Dacă este de înţeles un om laş, fie el şi vlădică, nu se poate însă să se admită o conduită de compromis a Bisericii. Această conduită a dizolvat însăşi forţa spirituală a creştinătăţii, încât ea a părăsit lumea, lăsând-o în mâinile vrăjmaşului.

 

Discuţii aprige se poartă privind folosirea unor prepoziţii - “pe”, “din” sau “la” - în diverse definiţii teologice, în timp ce oamenii nu mai au un ideal, nu mai au nădejde în lumea asta şi o pierd şi pe cea veşnică, fiindcă lumea e cotropită de egoism, tiranie, exploatare, robie, sărăcie şi mizerie. Facem rugăciune pentru săraci, bolnavi, întemniţaţi, slabi, dar practic nu întreprindem nimic pentru ei.

 

Oare aşa a procedat Mântuitorul? Oare asta e învăţătura creştină? Oare aşa se ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu? Nu cumva ni se poate spune şi nouă cum li s-a spus iudeilor: Pe acestea să le faceţi, iar pe celelalte să nu le lăsaţi nefăcute? Rugăciunea are locul ei în cadrul vieţii, dar nu e calea exclusivă a acestei vieţi. Treburile lumii nu se împlinesc numai prin rugăciune, deşi ele toate o necesită.

 

Biserica și formele sociale

Clerul ar putea da explicaţia cum că le-a revenit împăraţilor creştini datoria faptei creştine. Argumentul este doar parţial valabil. Biserica trebuie să se asigure că, într-o formă sau alta, în lume se zideşte Împărăţia lui Dumnezeu. Ea nu poate binecuvânta la întâmplare orice formulă socială, orice lege, orice instituţie, orice doctrină, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care aparţin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi.

 

Biserica a lăsat împăraţilor grija guvernărilor, dar nu se poate identifica şi nici nu poate colabora cu orice formă socio-politico-culturală. Biserica a lăsat guvernarea în seama împăraţilor din motivul înţelept al distribuirii atribuţiilor, care i-a îndemnat şi pe apostoli să lase în seama diaconilor problemele economice ale obştii; dar lor le-a rămas cuvântul în toată aria lui de acţiune şi influenţă şi cu toate răspunderile.

 

În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut din Biserică ierarhizarea valorilor laice, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică. Poporul trebuie organizat şi dinamizat de Biserică. Poporul trebuie iubit, trebuie slujit, trebuie condus, aceasta fiind obligaţia Bisericii.

 

E necesar ca Biserica să rămână liberă, independentă şi autonomă faţă de stat, tocmai pentru a putea încreştina statele. Pentru a putea sluji lumea, Biserica trebuie să fie puternică, fiindcă altfel va fi obligată să se adapteze ea la nişte realităţi necreştine, în loc să încreştineze ea lumea.

 

Golul creat de creștini în istorie

Istoria ultimelor două milenii este impregnată de spiritualitatea creştină, dar nu putem să nu constatăm semnele negative ale vremurilor, unele apărute în interiorul creştinătăţii, iar altele din afara ei. Capacitatea de afirmare a neo-protestantismului a proliferat prin spiritul ei dinamic, dar a dezbinat creştinătatea. Sunt forţe fals mesianice, necreştine şi anticreştine, care în ultimele secole au ajuns să domine lumea, şi asta datorită golului creat de creştini în istorie.

 

Biserica restrânsă la rugăciuni, rituri, ceremonii şi tradiţii este inaptă să ducă lumea mai departe. Creştinismul formal, oricât este el justificat tradiţional, până la urmă cedează prin incapacitatea lui spirituală şi dinamică. Fiindcă darurile Sfântului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteşte lumii zările noi, formulând idealurile şi modalităţile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologică, ci vizează şi viitorul istoric, nu e numai morală, ci şi socială, nu e numai religioasă, ci e şi politică. La fel, darul facerii de minuni, care este o practică uitată în creştinism. Rugăciunile ajută la minune, dar elementul activ, lucrător este Duhul Sfânt. Prin urmare, toate darurile duhovniceşti formează un tot unitar şi înnoitor.

 

 Creștinismul martiric

Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos şi a creştinilor. De câte ori vom rătăci drumul ori vom lenevi pe cale, să ne înapoiem la Evanghelie şi la Duhul Sfânt.  Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea să biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile.

 

Aceste gânduri ne vin ca buni creştini ortodocşi, iubindu-ne Biserica, dar în condiţiile calvarului şi Golgotei. De zeci de ani agonizează Hristos în lume, şi am fost atât de jecmăniţi de orice drept şi libertate, încât numai rugăciunea tainică din adâncul inimilor ne-a rămas. Cunoaştem puterea rugăciunii din lucrarea ei în adâncile suferinţe ale celei mai aprige şi inteligente prigoniri. Ne-am dăruit cu totul lui Hristos. Nicio clipă nu ne situăm în afara Bisericii.

 

Viziunea creştină asupra lumii, elaborată de martiri şi sfinţi, merită să fie luată în considerare de forurile cele mai înalte ale Bisericii şi ale lumii, căci oamenii aceia au trăit şi s-au jertfit pentru mântuirea în Hristos.

 

Ioan Ianolide, 1985

 

 [1] Fragment din Deţinutul profet - Ioan Ianolide, Ed. Bonifaciu,  2009, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti

 

 

 

COLINDUL DIN AIUD CARE A ADUNAT

ROMÂNII LA FERESTRELE TEMNIȚELOR

 

     

 

O întâmplare cutremurătoare, povestită de Atanasie Berzescu, pătimitor al închisorilor, ce a răvășit inimile românilor la auzul puternicii dureri sufletești cântate de dincolo de zăbrelele închisorilor. Colindul lor a spart inimi de gheață și a unit românii în jurul suferinței, în jurul lui Hristos. Oare nu am putea face asta și noi, acum? Un îndemn la unitate! COLINDUL DIN AIUD CARE A ADUNAT ROMÂNII LA FERESTRELE TEMNIȚELOR

 

Cu Iisus în spatele gratiilor

Iisus se naște și-n spatele zidurilor reci și groase, în spatele gratiilor și ușilor ferecate. În ajun de Crăciun lucram în fabrică. Așteptam cu înfrigurare scurgerea timpului ca să mergem în celular. Ne pregăteam cu toții de colindul ce avea să fie în noaptea de Ajun. Îl așteptam cu neastâmpăr de copii.

Așa cum se întâmpla în toate închisorile din țară, și-n Aiud se luau toate măsurile de pază și de aplicare a unui tratament aspru asupra deținuților. În toate zilele marilor sărbători creștine sau în zilele sărbătorilor comuniste, ne aplicau un regim de teroare, cu percheziții, suspendarea plimbărilor, mâncare slabă și pază dublă, atât în cordonul de pază al închisorii, cât și pe coridoarele celularului. Își făceau loc din plin înjurăturile, bătăile, ba chiar mai mult, punerea în lanțuri sau izolarea în camera de tortură a celor mai periculoși deținuți. Ofițerul politic avea un cuvânt greu de spus în alegerea celor care urmau sa fie izolați.

 

Bucuria împreună-pătimirii în Hristos

Cu cât era însă prigoana mai mare, cu atât noi ne înălțam mai sus în spiritualitate și rezistam mai mult. Cum am ieșit din fabrică, ne îndreptarăm cu mai mult îndemn spre celulele noastre cele de toate zilele. Ne pregăteam de sărbătoare, de parcă am fi fost liberi să mergem cu colindul. Înțeleși fiind cu toții că, după ora închiderii (ora 21), prin alfabetul „morse”, ne dăm de știre unii la alții, în toate cele peste 300 de celule, să putem începe colindul. Închiderea s-a făcut, ușile s-au ferecat.

 

În sfârșit, semnalul de colinde s-a dat. Noi, toți cei din celulă, patru la număr, cu expresia feței din copilărie, cu inima zvâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinși, scânteind în noapte, începem colindul „O, ce veste minunată”, continuând apoi, pe aceeași melodie, cu „A venit și-aici Crăciunul”, versuri de Radu Gyr.

Colind sfânt, din strămoși moștenit, vestind și preamărind pe Noul Născut, în scutece înfășat, Pruncul Sfânt Hristos Iisus. Colindul, la început abia auzit, apoi din ce în ce mai tare, parcă venea de peste veacuri, din glasurile strămoșilor noștri, lăudând și preamărind pe Cel Preaînalt și Sfânt.

 

300 de deținuți cântau cu o singură ființă

Era un cer senin, cu infinitul număr de stele. Cu ochii pironiți în ele, extaziați, cântam colindul de care vuia tot văzduhul. Gardienii băteau disperați în uși cu pumnii, să încetăm. După ora închiderii, regulamentul nu mai permitea deschiderea ușilor decât în prezența ofițerului de serviciu. Ori, fiind peste 300 de celule, practic ofițerul nu putea face nimic. În noaptea aceea nu s-a deschis o ușă. Populația civilă s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiți colindul, ca la sfârșit să cânte și ei cu noi. (…)

În noaptea aceasta de Crăciun, cu ochii înfipți în stele, colindând, vedeam aievea chipul sfânt al mamei, cu obrazul șiroit de lacrimi, al tatălui albit și îmbătrânit de vreme, al soției cu fața brăzdată de durere, strângându-și la piept pruncul părăsit de mine la patru luni, al bunicilor albiți și ei de timp, al fraților și surorilor, al unchilor și verișorilor și al prietenilor cinstiți la suflet.

 

„Eram în Dumnezeu și Dumnezeu în noi”

În aceste mărețe clipe, noi, cei din spatele ușilor ferecate, prin colindul nostru din mărginire, făceam saltul în nemărginire, în dumnezeire. Eram extaziați. Am simțit și trăit adânc aceste momente sublime. În acele clipe, puteau să se deschidă ușile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu și Dumnezeu în noi. (…) Toți aveam impresia, în noaptea aceea, că cetatea infernului, Aiudul, zbura în înaltul cerului, ca un castel fermecat, de o energie neștiută, luminat. Parcă-l purtau îngerii și nu diavolii.

 

A doua zi, noi, cei fericiți în timpul colindului, ne-am luat plata. Conducerea ne-a plătit polițele. A început ancheta. Îi voiau pe cei care au organizat colindul. N-au găsit nimic. Ne-au suspendat plimbările. Mâncarea s-a înrăutățit simțitor, iar noaptea, perchezițiile și înjurăturile își făcuseră loc. Se dezlănțuise un regim de teroare. Înduram în tăcere. Trăiam încă acele clipe fericite din miez de noapte, de Sfântul Crăciun.

În fabrică, de ziua Crăciunului nu s-a lucrat aproape nimic. Maiștrii civili ne respectau și nu ne făceau zile grele. Simțeau și ei, ca și noi, că trăiau împreună cu noi măreția Nașterii Domnului. Clopotele Aiudului, prin dangătul lor, acordate într-o armonie cerească, așa cum nu sunt multe azi în lume, ne mângâiau surghiunul. Realizau simfonia clopotelor din stele.

 

Cu ele se încheie măreția sărbătorilor Sfântului Crăciun din Aiud.

 

(Atanasie Berzescu,  Lacrimi și sânge. Rezistența anticomunistă armată din munții Banatului, A venit și-n Aiud Crăciunul)

 

 

 

RUGACIUNEA INIMII

- Arhiepiscopul Iustinian Chira -

 

              „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”. Aceasta puternica rugaciune o poate rosti si calatorul si muncitorul de pe ogor, din fabrica sau din mina; si copilul si tânarul si batrânul. Prin aceasta rugaciune noi putem curata vazduhul duhovnicesc.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 114




ADANCUL BUCURIEI ADEVARATE

- Fericitul Trifon Turkestanov -

 

Întocmai ca un fulger ce lumineaza camarile ospatului, facând sa para jalnica-a facliilor lumina, asa ai stralucit si Tu într-al meu suflet pe neprins de veste, în vremea celor mai adânci trairi de bucurie ale vietii. Si dupa luminarea Ta fulgeratoare, cât de lipsite de culoare, întunecate si nalucitoare pareau a fi acele bucurii. Sufletul meu spre Tine nazuieste.

Slava Tie, hotar si tarmurire a celei mai înalte nazuinte omenesti!

Slava Tie pentru neostoita noastra însetare dupa împartasirea cu Dumnezeu.

Slava Tie, Celui Ce ai însuflat în noi nemultumirea de cele pamântesti;

Slava Tie, Celui Ce cu razele Tale cele mai gingase ne-ai învesmântat.

Slava Tie, Celui Ce stapânia duhurilor întunericului ai surpat si ai osândit spre nimicire orice rau;

Slava Tie pentru aratarile Tale, pentru fericirea de a Te simti si de a vietui cu Tine.

Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!

 

Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate”, p. 129-130

 

 

 

GEOMETRIE

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

Pentru cel ce crede cu adevarat în Dumnezeu, orice lucru din câte exista pe pamânt si în toate lumile vizibile parca n-ar fi, dispare; nu exista nici macar un singur punct sau o singura linie imaginare în spatiu fara Dumnezeu; pretutindeni îi apare în minte o singura, infinita Fiinta – Dumnezeu. Îsi închipuie ca ori de câte ori trage aer în piept Îl respira pe Dumnezeu; pentru el, Domnul este pretutindeni si este totul, fapturile parca n-ar fi si el însusi dispare, imaginar, pentru a-i face loc sa lucreze în sine Unicului Dumnezeu.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 99

 

 

 

Bun găsit,


Fugit irreparabile tempus !
Am pãsit , de acum, în ultima lunã a anului 2024 .
A fost un an dificil, dar cu nãdejde si încredere vom pãsi cu bine si cu sperante pentru un an mai bun - 2025 .
Si, ca la fiecare sfârsit de an, revista Observatorul vã invitã, la mica noastrã anchetã :
Ce a însemnat, pentru fiecare dintre noi, anul 2024 si ce asteptãm de la anul 2025?
Va rugãm sa fiti parte din aceastã anchetã a Observatorului.

Rãspunsurile D-voastrã vor apare pe site-ul publicatiei sau in forma tipãritã a Observatorului .
Le asteptãm cu interes la : observatorul@rogers.com si editura@observatorul.com
Multumiri pentru bunã vointã !

Decembrie este o lunã de aniversãri si de sãrbãtori crestine.
Sã le asteptãm cu incredere si sã le petrecem in bucurie si liniste .
Sãnãtate si numai bine vã dorim !






DE CE EȘTI ÎNTRISTAT?

-GHERONDA EFREM-

 

Ispitele și smerenia

Pe calea cea cu întristare, în încercarea bolii și în celelalte necazuri vine spinul împuținării de suflet, al nerăbdării, al fricii, ca să sfâșie îmbrăcămintea sufletului. Pentru aceasta este de trebuință s-o întărim prin credință, nădejde și răbdare, având ca pildă pe Iisus Hristos, Cel care în timpul vieții Sale pământești a avut multe necazuri și mulți spini au întristat preasfântul Lui suflet.

Prin urmare, când suferim, atunci suntem fii ai lui Dumnezeu. Și cine, oare, nu vrea să fie fiul lui Dumnezeu? Așadar, dacă vrei să fii fiul lui Dumnezeu, rabdă cu mulțumire, cu credință și nădejde necazurile și ispitele trimise de Dumnezeu. Da, vin încercările, dar cele mai multe sunt trimise din pricina mândriei noastre. Însă atunci când cineva se află într-o stare de smerenie, încercările vor fi mai puține și mai ușoare.

 

De ce ești întristat și mâhnit în timp ce mergi pe calea lui Dumnezeu?

Să se întristeze cei care L-au uitat pe Dumnezeu, care nu au nicio nădejde în izvorul cel pururea curgător și viu al lui Dumnezeu. Noi, cei care credem în Dumnezeul cel viu și nădejdea noastră în El o avem, trebuie să ne bucurăm că avem un astfel de Părinte în Ceruri! Care ne iubește mai mult decât orice tată și mamă și are o nesfârșită purtare de grijă ca să ne facă vrednici de El.

Prinde-te de dulcele nostru Iisus, strigă către El în necazurile tale! Încredințează-I Lui grija necazurilor tale! Iar El va săvârși cu tine cele bineplăcute Lui. Cine a nădăjduit în Dumnezeu și a fost rușinat? Desigur, nădejde lucrătoare, iar nu vrednică de defăimare, adică nădejde însoțită de lucrarea duhovnicească după putere. Altminteri nu este nădejde, ci dispreț. De o astfel de nădejde vicleană izbăvește-ne, Dumnezeule!

 

Să ai privirea sufletului sus!

În toate situațiile să ai privirea sufletului sus, de unde va veni și ajutorul. Nu deznădăjdui, orice s-ar întâmpla, căci odată cu ispita vine și scăparea din ea. Dumnezeu nu pune niciodată asupra omului o sarcină mai mare decât poate purta. Dacă oamenii fac astfel, cu atât mai mult bunul Dumnezeu, Care pentru om Și-a vărsat Sângele Său pe Cruce. Să nu-i fericim niciodată pe acei oameni care au aici pe pământ bucurie și pace neschimbată. Ci mai degrabă să ne întristăm pentru ei, căci acea bucurie trecătoare li se va face piedică în viața viitoare. La fiecare faptă a ta, cuvânt sau cuget, gândește-te că este de față Dumnezeu, Cel care le vede pe toate și într-o zi le va judeca. Din această cugetare mântuitoare se naște dumnezeiasca frică, cea care pricinuiește mult folos.

Când aud sau văd pe cineva că trăiește fără să aibă necazuri și i se împlinesc toate voile, aceasta o socotesc părăsire a lui Dumnezeu. Viața tihnită este foarte primejdioasă pentru mântuire, iar în cei ce trăiesc în odihnă, nu sălășluiește Duhul lui Dumnezeu, ci al diavolului, așa cum spun Părinții.

 

Durerea curăță

Durerea curățește sufletul, îl face smerit, compătimitor și bun. Astfel se pregătește terenul pentru cercetarea dumnezeiască. Un cuvios părinte era mereu bolnăvicios, iar atunci când se întâmpla să se însănătoșească și să i se prelungească sănătatea, Îi spunea lui Dumnezeu: „De ce, Dumnezeul meu, m-ai părăsit și trăiesc în fericire? Oare nu sunt vrednic de dragostea Ta? Nu sunt vrednic să sufăr puțin pentru dragostea Ta?”.

Diavolul seamănă în familii văicăreala, neplăcerea, invidia, încăpățânarea și celelalte. În multe familii există o persoană care tulbură liniștea, pacea și bucuria familiei. Și în obștile monahale există unul ca acesta, nu pentru că persoana aceasta este rea, ci pentru că, având aceste neputințe – văicăreala, invidie și celelalte – devine un organ care tulbură liniștea și pacea celorlalți.

Părintele nostru ceresc ne pedepsește, nu pentru a cădea în deznădejde și apoi să Îl socotim pe Părintele Cel ceresc un justițiar lipsit de milă, lucru cu totul nepotrivit. Iar sufletul aflat sub o astfel de influență este cu neputință să afle mângâiere. Așadar, atunci când înțelegem așa cum trebuie noima pedepsei venită prin necazuri, primim multă mângâiere dumnezeiască.

 

(Extras din Revista Atitudini Nr. 63)

 

 

UNDELE HERTZIENE

- Parintele Arsenie Boca -

 

În iconomia organica, genezele recesive, desi latente, sunt ca si inexistente, daca sunt dublate de perechea genezelor dominante. Nu tot asa e cazul si în ce priveste sfera constiintei.

O mica asemanare: de când undele hertziene ale posturilor de radiodifuziune circula în jurul nostru, ne strabat fara sa prindem nimic, oriunde ne-am afla, vestile si povestile din lumea întreaga. Le prind însa aparatele de receptie, care le transforma pe întelesul nostru. Cam asa ceva se întâmpla si cu energia germenilor infirmi ai structurii noastre genetice: organismul nu înregistreaza aceasta energie, dar o înregistreaza sfera constiintei, si ne-o talmaceste printr-un conflict strafund în temelia noastra.

Însusirea sufletului de a-si cunoaste si recunoaste Tatal, sau de a se lepada de El, e dependenta si de constructia genetica a trupului , în care va avea sa petreaca o vreme.

Înclinarea sufletului face interferenta cu înclinarea trupului în care a fost trimis. Deci daca vine într-un trup în care gaseste numai dezechilibru, nu-si va putea manifesta înclinarea sa catre cele de Sus, ci va asista neputincios lânga un aparat stricat, care nu cânta, ci huruie.

 

Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 166




ÎN ZIUA SF. NICOLAE AU DECLANȘAT IADUL DE LA PITEȘTI

- NICOLAE PURCĂREA -

 

Fenomenul Pitești

Pentru Nicolae Purcărea „coborârea în iad” va începe chiar în ziua de Sf. Nicolae a anului 1950, când sufletul îi era îmbrăcat în haina de sărbătoare a praznicului marelui ierarh. Șocul declanșării masacrului reeducării va fi atât de traumatizant pe cât a fost de neașteptat: „Nimeni nu putea presimți ce urgie se va abate în acea zi asupra capetelor noastre. Secretul era așa de bine păzit, încât nici nu bănuiam ce urma să se întâmple.

«Reeducații» amestecați printre noi, timorați și îngroziți de cele văzute și îndurate de ei în alte camere, nu scoseseră o vorbă, nu schițaseră nici cel mai mic gest care să îi trădeze”. Gândurile tinerilor care se vor trezi din senin în morișca loviturilor lui Țurcanu și ale bătăușilor lui Alexandru Mărtinuș se sfărâmau acum în crâmpeie de nedumerire. Iar stările de luciditate feroce și necontrolată alternau cu pierderi în bezna unui conștient fără cunoștință. „Năuciți, înmărmuriți, paralizați parcă, primeam loviturile. Dar de la cine? Cine ne lovea? Și de ce? Eram pe jos, căzuți, amețiți de lovituri. Sângele țâșnea din capul unuia sau al altuia. Nici tu vaiet, nici tu urlet. Primeam loviturile așa cum le primesc animalele prinse în lanț. Atâta doar că noi nu ne mai zbăteam”.

 

„Nu rănile ne dureau, ci adâncurile noastre sufletești”

Încetarea bătăii a însemnat pentru cei mai mulți dintre schingiuți, începutul prăbușirii în prăpastia zbuciumului sufletesc în care doar lacrimile mai puteau spăla durerile din adâncul inimii: „Dar cum să descriu durerea din suflet? Căci suferința din trup devenise suportabilă în comparație cu durerile sufletești, cu amărăciunea care ne îneca inima. Nu rănile ne dureau, ci adâncurile noastre sufletești, ciuruite, zdrobite în teascul acesta al satanei”.

Grozăvia chinurilor sub toate formele: loviri, înjosiri, poziții fixe zile întregi, înfometări jucau un rol important în demoralizarea și înspăimântarea victimelor nevoite să-și facă „demascarea” și să-și trădeze colegii rămași în libertate, uneori chiar membri de familie.

 

Pitești - un fenomen demonic

Trecut prin mutațiile sufletești ale atrocităților de la Pitești, Octavian Voinea întocmește o diagnoză pertinentă a fenomenului diabolic al reeducării și a mecanismelor înlănțuirii sufletului în capcana celui rău din care numai harul lui Dumnezeu te putea izbăvi: „Prin tortură este posibil să ţi se schimbe total optica. Celulele nervoase îşi inversează circuitul electronic. Omul, în loc să-l urască pe duşmanul care l-a adus în starea aceasta de distrugere fizică şi morală, ajunge să lupte împotriva propriei persoane, împotriva propriei lui existenţe. Se pune total în slujba adversarului...

Iată lucrul cel mai greu de crezut! Este de neînţeles. Numai prin harul lui Dumnezeu poate fi înţeles acest fenomen. Deci, după pedeapsă, victima arborează drapelul duşmanului preamărindu-i victoria... Culmea satanismului! Să faci spionaj în favoarea propriului tău duşman, căruia îi ascuţi securea cu care urmează să-ţi taie capul. Acesta a fost fenomenul Pitești!”.

 

(Mărturia mărturisitorului și sculptorului Nicolae \purcărea, extrasă din cartea „Sfinții închisorilor”, mănăstirea Paltin

 

 

 

CER SI TRON AL DUMNEZEIRII

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

            Cel ce a împodobit cerul cu stele putea oare sa nu împodobeasca si mai frumos cerul sau duhovnicesc cu Preasfânta Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu? Cel ce a smaltuit pamântul cu multe si felurite flori, facându-le sa raspândeasca miresme fara seaman, putea oare sa nu-si împodobeasca Maica cea dupa trup cu multele si feluritele flori ale virtutilor, facând-o sa raspândeasca toate aromele duhovnicesti? Astfel Stapâna noastra s-a facut cer si tron al Dumnezeirii, preaînfrumusetata cu toate splendorile si cu toate miresmele, mai presus de toate aromele pamântului. O, daca bunatatea dumnezeiasca m-ar împodobi si pe mine, nerusinatul, pentru rugaciunile Preacuratei Sale Maici, daca m-ar înmiresma si pe mine, necuratul! La Dumnezeu, toate sunt cu putinta! „De vor fi pacatele voastre cum e cârmâzul, ca zapada le voi albi si de vor fi ca purpura, ca lâna alba le voi face” (Isaia 1, 18).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 243

 

 

 

ASPECT DUBLU

- Parintele Rafail Noica -

 

          Fata de vremea în care simteam tragedia aceasta de a închide ochii la toata frumusetea lumii, acum din ce în ce mai mult vad ca frumusetea aceasta nu este decât un simbol al realitatii ultime. Deci viata de acum o vad într-un aspect dublu. Un aspect caruia i-as zice functional. De exemplu: mâncarea, bautura si toate lucrurile care te tin în viata au doar o functiune. Chiar lucrurile care ne îmbata cu frumusetea si cu tot felul de atrageri sunt functionale. Fara ele, într-o oarecare masura, murim sau scadem în viata. Exista însa si un aspect simbolic, care tradeaza ceva din vesnicie. Si simtirea omului se agata de simbol, ca si cum ar fi realitate.

 

Parintele Rafail Noica, Celalalt Noica, Ed. Anastasia, Galati, 2002, p. 38,39.

 

 

 

Cu prilejul sărbătoririi Sf. Nicolae, rog pe Bunul Dumnezeu să reverse asupra Dumneavoastră și celor dragi ai Dumneavoastră sănătate, bucurii, împliniri în toate cele bune, sănătate, puterea de a nu vă pierde speranța și credința, pace, liniște sufletească, bună înțelegere și trăire creștinească!

 

La mulți și fericiți ani!

 

                Pr. Al. Stănciulescu-Bârda





MEDICAMENTUL TRISTEȚII

- O SFÂNTĂ NECUNOSCUTĂ -

      

 

Pocăința - medicamentul întristării

Atunci când diavolul, neobositul vrăjmaș al omului, vede că acesta se nevoiește și progresează în cele duhovnicește, îndată se pornește cu război asupra lui, așa cum te războiește și pe tine acum. Și văzând Dumnezeu și egoism, și judecare de aproapele, și mândrie înlăuntrul lui, atunci îngăduie să vină și ispitele. Urmează apoi părăsirea, căci harul dumnezeiesc îl părăsește pe om, iar sufletul cade în întristare.

Iubitul meu, cel mai bun medicament împotriva întristării este pocăința. Să nu zăbăvești, ci numaidecât să cazi în genunchi, grăind așa: Doamne, greșit-am Ție, Doamne, iartă-mă, nu mă părăsi, ajută-mi mie, nevrednicului! Și bunul Dumnezeu te va ajuta negreșit.

 

Puterea iubirii de Dumnezeu

Iubitul meu, atunci când omul învață să-L iubească pe Dumnezeu, toată vremea vieții lui devine rugăciune. Adică sufletul se află neîncetat în rugăciune. Pentru că tot ceea ce face omul este să slăvească pe Dumnezeu, fie că lucrează, fie că merge, fie că mănâncă sau se odihnește sau orice altceva ar face.

Prin rugăciune, prin pocăință și prin Sfintele Taine omul se unește cu Dumnezeu. Și, venind harul, omul se sfințește întreg: suflet și trup. Iubitul meu, porunca pe care ți-o dau este să iubești din tot sufletul pe Dumnezeu. Iar când această iubire va fi adevărată și desăvârșită, se va canaliza în inimioara ta și în iubirea pentru aproapele, și pentru tot ceea ce a fost creat de mâinile lui Dumnezeu. Așa cum spune și prorocul David în catisma a șaptesprezecea, la starea a doua: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit, înțelepțește-mă și voi învăța poruncile Tale”.

 

Omul mândru caută doar voia lui

Bucuria mea, atunci când omul se predă cu totul voii lui Dumnezeu, Însuși Dumnezeu începe să-l călăuzească și sufletul este învățat nemijlocit de Dumnezeu.

Omul mândru nu caută voia lui Dumnezeu, ci alege să trăiască după voia sa proprie.

Cel care s-a predat voii Sale sfinte, nu are de suferit mult în viață, pentru că se gândește că așa a binevoit Dumnezeu să i se întâmple pentru păcatele sale și, astfel, îndură totul cu răbdare.

Cel ce trăiește după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijește de nimic, așa cum spune prorocul David: „Aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni”.

Lucrarea cea mai bună este să ne predăm voii lui Dumnezeu și să îndurăm întristările cu nădejde. Căci Dumnezeu, văzând întristările noastre, nu va îngădui niciodată ceva care să depășească puterile noastre.

 

Maica Domnului - medicament al tristeții

Când Maica Domnului stătea lângă Cruce, tristețea sa era necuprins de mare, pentru că Îl iubea pe Fiul ei mai mult decât își poate cineva închipui. Și noi știm că în ciuda imensei sale întristări, s-a lăsat pe sine în voia lui Dumnezeu și Duhul Sfânt a întărit-o ca să poată îndura această durere.

După Înălțarea Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a făcut pentru întreaga lume mare mângâiere în întristări.

Domnul a trimis Duhul Sfânt pe pământ și cei care Îl primeau simțeau raiul înlăuntrul lor.

Ai putea spune: eu de ce nu am acest har? Pentru că nu te-ai lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu.

Domnul nu vrea moartea păcătosului, ci dăruiește harul Duhului Sfânt oricărui om se pocăiește. El dăruiește sufletului pace, iar omul rămâne cu mintea și cu inima la Dumnezeu.

Să-I dăm slavă lui Dumnezeu, că ne-a dăruit pocăința, ca prin aceasta să ne mântuim toți, fără excepție. Numai cel care nu se va pocăi, nu se va mântui. Sufletul care a pierdut pacea, trebuie să se pocăiască și Dumnezeu îl va ierta negreșit.

 

(Scrisorile unei sfinte necunoscute către fiul ei duhovnicesc, publicată în Revista Atitudini Nr. 46

 

 

 

TRECEREA EUHARISTICA

- Sfantul Sofronie Saharov -

 

 

           Întreaga Euharistie consta într-o „pomenire” – înteleasa nu în sensul obisnuit, ca o reamintire doar, ci ca o intrare existentiala în lumea lui Hristos, în dimensiunile sale divine si umane. Pastile noastre, si prin urmare si Euharistia noastra, sunt o trecere de pe pamânt la cer, de la moartea în pacat spre vesnicia sfânta a Tatalui.

 

Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea în experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 118

 

 

ZIUA

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

         Ziua este simbolul caracterului trecator al vietii noastre pamântesti: mai întâi dimineata, apoi vine ziua, în sfârsit, seara, si atunci când cade noaptea, ziua toata s-a scurs. Astfel se scurge viata, mai întâi copilaria, ca prima dimineata, apoi adolescenta si maturitatea ca plinul zilei si ceasul amiezii; în sfârsit, batrânetea, ca seara cazând, daca ne-o da Dumnezeu; dupa care, inevitabil, vine moartea.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1995, p. 114.

 

 

 

JOC DE COPII

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Viata noastra e un joc de copii, nu însa unul nevinovat, ci culpabil. Fiindca, desi avem minte sanatoasa si ne cunoastem scopul vietii, nu dam importanta acestui scop, ocupându-ne de lucruri vane si fara noima. De aceea am spus ca viata noastra este un nescuzabil joc de copii. Lacomia ne face sa ne pasionam de mâncare si bautura, în loc sa le folosim pe acestea pentru alimentatia strict necesara a trupului si pentru sustinerea vietii trupesti. Ne pasionam de haine, în loc sa ne multumim a ne acoperi decent trupul, ferindu-l de actiunea nociva a stihiilor; ne pasionam de argint si de aur, tezaurizându-le sau folosindu-le drept obiect de lux si placere, în loc sa le întrebuintam pentru satisfacerea unor necesitati, iar surplusul sa-l dam saracilor; ne pasionam de locuintele noastre si de multimea obiectelor care le împodobesc bogat si cu fantezie, în loc sa ne multumim cu un adapost sigur si decent si cu lucrarile decente si strict necesare traiului; ne pasionam si de calitatile noastre spirituale: minte, imaginatie, vorbire, dar le folosim numai pentru slujirea pacatului si desertaciunilor lumii acesteia; slujim ceea ce este pamântesc si corupt, în loc sa ne punem însusirile în primul rând în slujba lui Dumnezeu, a cunoasterii de Dumnezeu, preaînteleptul Creator a toata faptura, în slujba rugaciunii – rugându-L, cerându-I si preamarindu-L pe Dumnezeu pentru a ne arata unii altora iubire si respect; si numai dupa aceea, si doar în parte, pentru a sluji lumea aceasta, cea care va ramâne cândva în urma noastra. Ne pasionam de cunostintele noastre asupra zadarniciilor lumii si, pentru a ni le înmulti, pierdem timpul pretios, care ne este dat pentru a ne pregati pentru vesnicie. Nu arareori ne „pasionam” de serviciu, de îndatoririle noastre, dar nu în sensul ca ni le-am îndeplini corect, ci dimpotriva, fara silinta, superficial, lucrând mai mult în interes personal, pentru a obtine un profit. Ne pasionam dupa oameni aratosi, sau dupa frumoasele reprezentante ale sexului slab, folosindu-ne de ele în jocul patimilor noastre; ne pasionam de timp, care trebuie folosit cu întelepciune, fara a-l irosi în jocuri si distractii; ne pasionam, în sfârsit, de noi însine, facând din noi un fel de idoli, înaintea carora ne închinam noi însine si pentru care cautam si alti închinatori. Cine ar fi în stare sa ne descrie si sa ne deplânga nemernicia, imensa desertaciune careia îi slujim, nenorocirea careia i ne daruim de bunavoie? Ce raspuns vom da nemuritorului Împarat, lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care va veni în slava Tatalui Sau sa judece viii si mortii, sa dea în vileag tainele inimilor, sa primeasca raspunsul nostru pentru toate câte am facut si am zis? Vai noua! Vai noua, celor ce purtam numele lui Hristos, dar care nu avem nimic în noi din duhul lui Hristos! Care purtam numele lui Hristos, dar care nu urmam învatatura Evangheliei Sale. Vai noua, „nepasatori la astfel de mântuire” (Evrei 2, 3)! Vai noua, ca nu avem credinta crestineasca, speranta si iubire crestineasca! Vai noua, cei ce am iubit veacul acesta fatarnic si trecator si care nu ne-am aratat râvnitori sa mostenim veacul celalalt, cel ce urmeaza mortii noastre cu trupul stricacios, veacul de dincolo de „perdeaua” de carne pe care o vedem acum.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 169-170.

 

 

 

DESPRE HARISMA STRĂVEDERII

- SF. PORFIRIE -

 

 

Această harismă este darul lui Dumnezeu, este dar al harului dumnezeiesc, dar păstrarea lui atârnă de om. Harismele duhovnicești le pierde omul atunci când nu ia aminte. Să nu dezvăluiți altora experiențele duhovnicești tainice pe care le-ați avut. Nu se cuvine. Pierdem astfel harul dumnezeiesc.

Doar celor vrednici ai Săi, Dumnezeu le face mari descoperiri în chip simțit și firesc. Le descoperă evenimente ale trecutului, ale prezentului și ce se va întâmpla în viitor. Le descoperă adâncul sufletului oamenilor, durerile și bucuriile lor, păcatele și harismele lor, bolile trupești și sufletești, timpul și felul morții lor.

Dumnezeu ascunde atâtea taine pe care nu ni le-a descoperit. Domnul i le descoperă celui care Îl iubește, chiar dacă acesta ar trăi și în pustie. Le vede, dar nu le spune pe toate; numai câte îi îngăduie Dumnezeu. Dumnezeu se ascunde mult, atât de mult încât socotim că nu există. Se înfățișează acelora care s-au învrednicit de darul smereniei. Eu pe toate le pun pe seama lui Dumnezeu, spre slava Lui.

 

(Extras din Revista Atitudini Nr. 67)

 

 

 

PUTEREA LUMII

- Arhiepiscopul Iustinian Chira -

 

 

          Omul, abuzând de libertatea pe care a primit-o de la Dumnezeu, a cazut din starea lui cea dintâi si, din stapân a devenit rob, rob al instinctelor; toate s-au întunecat înlauntrul lui iar odata cu caderea lui s-a tulburat toata creatia. În niste prapastii întunecate urla slugile iadului, care încearca sa încurajeze faradelegea, desfrâul, pacatul. Pe anumite unde, prin unele programe, prin unele pagini, satana cu insistenta încearca sa ni se strecoare în suflet, în gând, în inima si în viata, noua si copiilor nostri. O lupta, un razboi urias a pornit satana pe pamânt împotriva lui Hristos.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 90-91










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu