OMUL
LIBER ÎN FAȚA VÂNĂTORILOR DE TURNĂTORI
-
PR. SAVATIE BAȘTOVOI -
Goana
după prozeliți
Orice discuție publică a ajuns să se izbească de
gardurile tot mai strîmte și tot mai înalte ale neînțelegerii. În goana după
prozeliți, și biserica a sărit aceste garduri, crezînd că acolo, la îmbulzeală,
se găsesc sufletele ușor de convins. S-a creat o întreagă "teologie"
a ocolului și a strungii prin care omul liber este împins să fie muls și de
ultimele picături de gîndire creștină.
Predica oficială de azi seamănă cu predicile
dactilografiate pentru preoții sovietici. Turnătorii puși să găsească afirmații
"instigatoare" contra regimului stau azi cu telefoanele pornite și
toarnă direct pe Facebook în timp real. Și fapta aceasta ingrată apare ca o
"mărturisire de credință", ca o luptă, ca un risc, ca ceva ce
necesită curaj.
Pe cine apăram de fapt?
De fapt, fiecare își apără sursa de venit, locul
încălzit și prieteșugurile cu "cei puternici".
Degeaba mai citim, chiar la deschiderea Psaltirii:
"Fericit bărbatul care nu a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea
păcătoșilor nu stat și pe scaunul leproșilor nu a șezut" (Psalm 1, 1).
Leproșii din varianta originală (în traducerile românești "hulitori"
sau "pierzători") sînt cei care, asemenea unei lepre, molipsesc pe
toți de răutate (după cum explică Sf. Vasile cel Mare).
Îndârjirea împotriva aproapelui
Orice ideologie, idee sau gînd care ne fură atenția și
ne îndîrjește împotriva aproapelui este o drăcie care ne desparte de Dumnezeu.
"Vorbiți între voi în psalmi și în cîntări" (Efeseni 5, 19) ne
îndeamnă Apostolul Pavel, nu în basme băbești despre "un viitor mai
bun". "Ajunge zilei răutatea ei! Deci nu vă îngrijiți pentru ziua de
mîine, căci ziua de mîine se va îngriji de ale sale" (Matei 6, 34).
Iar cine nu crede ce a zis Hristos, să facă politică!
CUM
MI-A DOVEDIT PR. ARSENIE CĂ ESTE SFÂNT
-
Maica FOTINI -
ÎNDOIALA FAȚĂ DE SFINȚENIA PĂRINTELUI ARSENIE
„Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi”. Cei care se
împotrivesc unui singur sfânt, spunea Sf. Simeon Noul Teolog, se împotrivesc de
fapt tuturor sfinților și lui Dumnezeu Însuși. Pentru că Dumnezeu viază în
sfinți; El Însuși locuiește înlăuntrul celor ce și-au curățit sufletul de
patimi. A te împotrivi unui sfânt, înseamnă a te împotrivi lui Dumnezeu Ce
locuiește în el. De aceea este foarte important să nu-i hulim pe cei pe care
Dumnezeu i-a sfințit și i-a făcut locaș Luiși.
Părintele Arsenie Boca, în ciuda nenumăratelor sale
minuni și dovezi ale sfințeniei, este astăzi blamat și contestat de unii dintre
ortodocși. Probabil din pricina caracterului său mai atipic, ce a sfidat
comunismul prin fine ironii și multă înțelepciune, ascunsă de ochii lumii
political correct, și pentru care înțelepciunea lui Dumnezeu este nebunie.
Acuzele care se aduc Părintelui Arsenie Boca de către
cei din spațiul „ultra-ortodox” ar fi acestea: că Părintele Arsenie l-a pictat
pe Francisc de Assisi în rândul sfinților ortodocși, pe peretele bisericii de
la Drăgănescu; că ar fi fost ecumenist; că ar fi crezut în reîncarnare și alte
teosofii ne-ortodoxe. Aceste acuzații mă nelinișteau și pe mine cu câțiva ani
în urmă. Dar Dumnezeu întotdeauna arată adevărul celor ce îl caută cu toată
sinceritatea. Pentru că mă temeam ca nu cumva să nedreptățesc un sfânt al lui
Dumnezeu, am început să mă rog intens ca Dumnezeu să îmi descopere dacă
Părintele Arsenie ar fi fost cumva înșelat sau nu.
SĂ TRECEȚI ȘI PE LA MORMÂNTUL PĂRINTELUI
ARSENIE!
Astfel, într-una din zile, primesc binecuvântare de la
Părintele Justin să mergem, împreună cu mai multe maici într-un pelerinaj prin
țară, ce viza mai multe mănăstiri și părinți duhovnicești din Ardeal. Înainte
de plecare, când am luat binecuvântarea Părintelui Justin pentru călătorie,
spre surprinderea mea, Părintele ne spune hotărât: Să treceți și pe la
mormântul Părintelui Arsenie, măi, și să vă închinați!
Mirată de îndemnul Părintelui, dar fără să ezit în a
da ascultare cuvântului său, am plecat la drum. După ce am vizitat mai multe
mănăstiri, unde am avut bucuria să ne închinăm la moaștele mai multor sfinți,
ne apropiam deja de mănăstirea Prislop, urmând ca apoi să ne cazăm acasă la
Părintele Crăciun Opre de la Cinciș, ucenic al Pr. Arsenie Boca și bun prieten
al Părintelui Justin.
ACCIDENTUL ȘI ICONOMIA SF. ARSENIE
În apropiere de Orăștie, însă, am simțit nevoia să mă
rog mai cu tărie ca Dumnezeu să-mi arate un semn dacă Părintele Arsenie este
sau nu sfânt. În timp ce mă rugam, deodată mașina se oprește brusc, făcând un
zgomot puternic. Afară se întunecase și mașina nu mai pornea deloc iar noi ne
aflam într-o pustie, în afara localităților. Am sunat niște ucenici ai
Părintelui Crăciun, care, foarte binevoitori, ne-au ajutat să tractăm mașina la
un service din apropiere.
Eram cumva îngrijorată și mâhnită din pricina mașinii,
dar mai mult eram frapată și contrariată de modul în care Dumnezeu, simțeam, că
vrea să îmi vorbească. Nu înțelegeam mesajul, însă m-a cuprins un sentiment de
pocăință și vinovăție că am îndrăznit să mă îndoiesc de unul dintre sfinții
Săi. Cu sufletul înlăcrimat am cerut Părintelui Arsenie să mă ierte și pentru
prima dată am îndrăznit să mă rog lui însuși: „Părinte, dacă ești sfânt, te rog
arată-mi și nu mă lăsa să stau în întunericul și neliniștea îndoielilor mele!”.
Exact în acel moment, ucenicii Părintelui Crăciun, niște oameni deosebit de
ospitalieri, se oferă să ne ducă cu microbuzul lor mai întâi la mormântul
Părintelui Arsenie, iar apoi la Cinciș, unde ne aștepta Pr. Crăciun.
„LUAȚI TRUPUL CUVIOSULUI MEU ȘI DUCEȚI-L ÎN BISERICĂ!”
Simțeam deja că Părintele Arsenie este cel care punea
în lucrare toată această situație și ne-am îndreptat, cu emoție, spre
mănăstirea Prislop. În drum spre Prislop însă, Părintele Arsenie a săvârșit o
mare minune cu mine, de care mai simt cu totul nevrednică. Această minune nu am
mărturisit-o, până în ziua canonizării lui, nimănui, decât Părintelui Justin,
duhovnicul meu.
Eram în mașină și, cu siguranță, nu îmi era somn,
stresată de accidentarea mașinii și de toată situația în sine. Deodată însă am
simțit că mă deconectez de tot ce era în jurul meu și văd în fața mea altă
realitate, ca într-un vis. Dar nu era vis, nici nu ațipisem. M-am văzut la
Prislop, într-o mulțime mare de oameni ce umplea toată curtea mănăstirii. Toți
acei oameni se aflau, în visul sau vedenia mea, la slujba de canonizare a
Părintelui Arsenie Boca. Eu eram cu totul absorbită de atmosfera de sfințenie
ce învăluia acel puhoi de oameni când, deodată, aud o voce puternică din
ceruri, asemenea unui tunet: „Luați trupul Cuviosului Meu și duceți-l în
biserică!”.
Și imediat m-am trezit, revenind la prezent, la mașina
în care eram, lângă maicile și lângă șoferul care, în acel moment purta cu mine
o discuție, dar căreia eu îi pierdusem firul.
Pr. Justin Pârvu îl considera sfânt pe Pr. Arsenie
Nu mă mai interesa nimic, nici mașina, nici stresul
nostru, ci doar să mă închin Părintelui Arsenie și să îl rog să mă ierte pentru
îndoiala mea. Cu siguranță, nu pentru vrednicia mea (nici pe departe!), mi-a
vorbit Dumnezeu într-un așa minunat mod, ci pentru sfințenia și îndrăzneala pe
care Părintele Arsenie le-a dobândit de la Dumnezeu.
Când i-am mărturisit Părintelui Justin această
întâmplare, mi-a confirmat faptul că minunea a fost de la Dumnezeu și m-a
încurajat să mă rog adesea Părintelui Arsenie, ca unui mare sfânt al românilor.
Sfinte Părinte Arsenie, mijlocește și roagă-te pentru
noi și neamul tău, înaintea Tronului Dumnezeirii! Amin!
(Articol publicat în Revista
Atitudini Nr. 88
DEZGHETUL
APELOR
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Dezghetul lacurilor si râurilor este o imagine a despartirii sufletului de
trup. Când apele scapa de chingile ghetii, luciul lor începe sa stea fata catre
fata cu aerul, care le mângâie cu suflarea sa, iar razele soarelui prind a se
rasfrânge în ele. Asa se întâmpla cu sufletele curate, care se despart de trup;
ele stau fata catre fata cu Hristos, Care le revigoreaza si le lumineaza. Atâta
timp cât sta deasupra lor crusta ghetii, apele zac ca într-o temnita,
încatusate, neavând o comunicare directa cu aerul si cu lumina soarelui.
Asijderea si sufletele noastre, cât timp traiesc sub un învelis trupesc, nu pot
comunica nemijlocit cu Dumnezeu si cu sfintii, ci doar partial, prin
intermediul acelui învelis. Iar când va cadea învelisul trupului, vom vedea pe
Domnul fata catre fata, asa cum apele de pe care s-a topit crusta de gheata
stau cu fata spre soare si intra în contact direct cu aerul.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 270
OMUL
BISERICII NU POATE FACE COMPROMIS
-
IOAN IANOLIDE -
Creștinul este dator să se implice în societate și să
mărturisească, după învățătura sfinților Apostoli. A întoarce obrazul celui ce
te lovește, nu înseamnă că trebuie să stai nepăsător la suferința fratelui tău,
atunci când acesta este prigoniti și nedreptățit creștinul trebuie să intervină
activ, nu doar prin rugăciune. Despre colaborarea între rugăciune și
mărturisire ne învață cu multă trăire mărturisitorul Ioan Ianolide. Uneori
tăcerea poate fi trădare!
Ioan Ianolide – Rugăciune în compromis
În acest secol eroismul a fost învins de
laşitate, calitatea copleşită de cantitate, omul dominat de tehnică; duhul a
fost subordonat materiei, adevărul răstălmăcit dialectic, binele uitat de atâta
răutate, iar creştinii prigoniţi de anticreştini.
Lumea actuală este în plină învălmăşeală, căci
coordonatele ei principale fac viaţa insuportabilă. Bogaţii nu se mai satură de
bogăţii şi vor să stăpânească pământul, iar puternicii nu mai au limită în
putere şi retează orice opoziţie din lume. Tehnica ne copleşeşte şi pe noi şi
natura, devenind un coşmar. Nu vrem să mai murim, din care cauză ucidem pruncii
ce-şi anunţă apariţia la porţile vieţii. Ne urâm între noi, încât am devenit
insensibili la suferinţa reciprocă ce ne-o cauzăm. Simţurile declanşate, epuizate,
denaturate au pus stăpânire pe mintea oamenilor. Valorile acestei lumi izvorăsc
din egoism, materialism şi ateism. O lume fără Dumnezeu şi fără suflet.
Apostolat și rugăciune
Creştinătatea îşi împarte istoria în două epoci,
caracterizate prin două căi: apostolatul şi rugăciunea. Biserica noastră se
cheamă apostolică, şi totuşi ea a înlocuit calea apostolică prin calea
rugăciunii. Când, unde şi de ce s-a produs această schimbare?
Fără îndoială că apostolii au reprezentat cel mai
autentic creştinism istoric. În capitolul al doilea din Faptele Apostolilor se
sintetizează coordonatele creştinismului apostolic: în primul rând era
învăţătura apostolică, semănată în comunitatea dragostei dintre fraţi,
integrată în obştea creştină şi sprijinită pe rugăciune. În acest chip ne găsim
în miezul Evangheliei. Ar mai trebui poate adăugat spiritul mesianic al
creştinilor primari, care se simţeau investiţi de Dumnezeu să lumineze lumea şi
acţionau cu înţelepciune şi putere de jertfă în acest sens. Pe aceste
coordonate de acţiune a ajuns creştinismul la victoria din vremea Sfântului
Constantin cel Mare.
Mărturia Sf. Ioan Gură de Aur, ucis de mai marii lumii
Dar lumea atunci s-a încreştinat şi totuşi nu s-a
încreştinat. Semn al neîncreştinării lumii încreştinate de atunci stau viaţa,
învăţătura şi moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur. El nu s-a despărţit de linia
trăirii integrale şi organizate în duh creştin şi a cerut puternicilor şi
bogaţilor acelei vremi să treacă la o reală viaţă creştinească, iar aceia l-au
ucis. Aici este nodul gordian al istoriei creştinătăţii.
De aici s-a renunţat la calea apostolică şi s-a intrat
pe calea rugăciunii. Departe de noi gândul de a prezenta rugăciunea ca pe o
abatere de la calea apostolică, ci sesizăm numai că rugăciunea nu e o
alternativă a căii apostolice şi nici un pas înainte faţă de calea apostolică.
Creştinii, în loc să lupte cu cuvântul şi cu organizarea lor obştească pentru a
da o structură creştină orânduirilor lumii, au redus intervenţia lor la
rugăciune.
Astfel a apărut în creştinătate un alt tip de
samarinean, în timp ce alţi preoţi şi alţi leviţi sunt prea ocupaţi în
sacristia lor şi nu mai coboară să-l îngrijească pe omul sărac, bolnav,
prigonit, întemniţat, nedreptăţit şi batjocorit. Lumea e lăsată să-şi depene
viaţa în patimi şi ambiţii, umplând istoria de nedreptate, de robie şi de
sânge, creştinii neputând să facă pentru ea decât rugăciuni.
Fără compromis în Biserică
Un vlădică sincer a concretizat această realitate,
zicând: „Nu am stofă de martir în mine!”. Dacă este de înţeles un om laş, fie
el şi vlădică, nu se poate însă să se admită o conduită de compromis a
Bisericii. Această conduită a dizolvat însăşi forţa spirituală a creştinătăţii,
încât ea a părăsit lumea, lăsând-o în mâinile vrăjmaşului.
Discuţii aprige se poartă privind folosirea unor
prepoziţii - “pe”, “din” sau “la” - în diverse definiţii teologice, în timp ce
oamenii nu mai au un ideal, nu mai au nădejde în lumea asta şi o pierd şi pe
cea veşnică, fiindcă lumea e cotropită de egoism, tiranie, exploatare, robie,
sărăcie şi mizerie. Facem rugăciune pentru săraci, bolnavi, întemniţaţi, slabi,
dar practic nu întreprindem nimic pentru ei.
Oare aşa a procedat Mântuitorul? Oare asta e
învăţătura creştină? Oare aşa se ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu? Nu cumva ni
se poate spune şi nouă cum li s-a spus iudeilor: Pe acestea să le faceţi, iar
pe celelalte să nu le lăsaţi nefăcute? Rugăciunea are locul ei în cadrul
vieţii, dar nu e calea exclusivă a acestei vieţi. Treburile lumii nu se
împlinesc numai prin rugăciune, deşi ele toate o necesită.
Biserica și formele sociale
Clerul ar putea da explicaţia cum că le-a revenit
împăraţilor creştini datoria faptei creştine. Argumentul este doar parţial
valabil. Biserica trebuie să se asigure că, într-o formă sau alta, în lume se
zideşte Împărăţia lui Dumnezeu. Ea nu poate binecuvânta la întâmplare orice
formulă socială, orice lege, orice instituţie, orice doctrină, orice ideal,
orice oameni, ci numai pe acelea care aparţin mesajului evanghelic, prin care
se slujesc oamenii acelei vremi.
Biserica a lăsat împăraţilor grija guvernărilor, dar
nu se poate identifica şi nici nu poate colabora cu orice formă
socio-politico-culturală. Biserica a lăsat guvernarea în seama împăraţilor din
motivul înţelept al distribuirii atribuţiilor, care i-a îndemnat şi pe apostoli
să lase în seama diaconilor problemele economice ale obştii; dar lor le-a rămas
cuvântul în toată aria lui de acţiune şi influenţă şi cu toate răspunderile.
În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat
la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A
dispărut din Biserică ierarhizarea valorilor laice, şi deci s-a pierdut
misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică. Poporul trebuie organizat şi
dinamizat de Biserică. Poporul trebuie iubit, trebuie slujit, trebuie condus,
aceasta fiind obligaţia Bisericii.
E necesar ca Biserica să rămână liberă, independentă
şi autonomă faţă de stat, tocmai pentru a putea încreştina statele. Pentru a
putea sluji lumea, Biserica trebuie să fie puternică, fiindcă altfel va fi
obligată să se adapteze ea la nişte realităţi necreştine, în loc să
încreştineze ea lumea.
Golul creat de creștini în istorie
Istoria ultimelor două milenii este impregnată de
spiritualitatea creştină, dar nu putem să nu constatăm semnele negative ale
vremurilor, unele apărute în interiorul creştinătăţii, iar altele din afara ei.
Capacitatea de afirmare a neo-protestantismului a proliferat prin spiritul ei
dinamic, dar a dezbinat creştinătatea. Sunt forţe fals mesianice, necreştine şi
anticreştine, care în ultimele secole au ajuns să domine lumea, şi asta
datorită golului creat de creştini în istorie.
Biserica restrânsă la rugăciuni, rituri, ceremonii şi
tradiţii este inaptă să ducă lumea mai departe. Creştinismul formal, oricât
este el justificat tradiţional, până la urmă cedează prin incapacitatea lui
spirituală şi dinamică. Fiindcă darurile Sfântului Duh sunt dinamice. Darul
proorociei vesteşte lumii zările noi, formulând idealurile şi modalităţile de
realizare. Proorocia nu e numai eshatologică, ci vizează şi viitorul istoric,
nu e numai morală, ci şi socială, nu e numai religioasă, ci e şi politică. La
fel, darul facerii de minuni, care este o practică uitată în creştinism.
Rugăciunile ajută la minune, dar elementul activ, lucrător este Duhul Sfânt.
Prin urmare, toate darurile duhovniceşti formează un tot unitar şi înnoitor.
Creștinismul martiric
Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos
şi a creştinilor. De câte ori vom rătăci drumul ori vom lenevi pe cale, să ne
înapoiem la Evanghelie şi la Duhul Sfânt. Suferinţele ce ni se
pricinuiesc au menirea să biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile.
Aceste gânduri ne vin ca buni creştini ortodocşi,
iubindu-ne Biserica, dar în condiţiile calvarului şi Golgotei. De zeci de ani
agonizează Hristos în lume, şi am fost atât de jecmăniţi de orice drept şi
libertate, încât numai rugăciunea tainică din adâncul inimilor ne-a rămas.
Cunoaştem puterea rugăciunii din lucrarea ei în adâncile suferinţe ale celei
mai aprige şi inteligente prigoniri. Ne-am dăruit cu totul lui Hristos. Nicio
clipă nu ne situăm în afara Bisericii.
Viziunea creştină asupra lumii, elaborată de martiri
şi sfinţi, merită să fie luată în considerare de forurile cele mai înalte ale
Bisericii şi ale lumii, căci oamenii aceia au trăit şi s-au jertfit pentru
mântuirea în Hristos.
Ioan Ianolide, 1985
[1] Fragment din Deţinutul
profet - Ioan Ianolide, Ed. Bonifaciu, 2009, ediţie îngrijită la
Mănăstirea Diaconeşti
COLINDUL
DIN AIUD CARE A ADUNAT
ROMÂNII
LA FERESTRELE TEMNIȚELOR
O întâmplare cutremurătoare, povestită de Atanasie
Berzescu, pătimitor al închisorilor, ce a răvășit inimile românilor la auzul
puternicii dureri sufletești cântate de dincolo de zăbrelele închisorilor.
Colindul lor a spart inimi de gheață și a unit românii în jurul suferinței, în
jurul lui Hristos. Oare nu am putea face asta și noi, acum? Un îndemn la
unitate! COLINDUL DIN AIUD CARE A ADUNAT ROMÂNII LA FERESTRELE TEMNIȚELOR
Cu Iisus în spatele gratiilor
Iisus se naște și-n spatele zidurilor reci și groase,
în spatele gratiilor și ușilor ferecate. În ajun de Crăciun lucram în fabrică.
Așteptam cu înfrigurare scurgerea timpului ca să mergem în celular. Ne
pregăteam cu toții de colindul ce avea să fie în noaptea de Ajun. Îl așteptam
cu neastâmpăr de copii.
Așa cum se întâmpla în toate închisorile din țară,
și-n Aiud se luau toate măsurile de pază și de aplicare a unui tratament aspru
asupra deținuților. În toate zilele marilor sărbători creștine sau în zilele
sărbătorilor comuniste, ne aplicau un regim de teroare, cu percheziții,
suspendarea plimbărilor, mâncare slabă și pază dublă, atât în cordonul de pază
al închisorii, cât și pe coridoarele celularului. Își făceau loc din plin
înjurăturile, bătăile, ba chiar mai mult, punerea în lanțuri sau izolarea în
camera de tortură a celor mai periculoși deținuți. Ofițerul politic avea un
cuvânt greu de spus în alegerea celor care urmau sa fie izolați.
Bucuria împreună-pătimirii în Hristos
Cu cât era însă prigoana mai mare, cu atât noi ne
înălțam mai sus în spiritualitate și rezistam mai mult. Cum am ieșit din
fabrică, ne îndreptarăm cu mai mult îndemn spre celulele noastre cele de toate
zilele. Ne pregăteam de sărbătoare, de parcă am fi fost liberi să mergem cu
colindul. Înțeleși fiind cu toții că, după ora închiderii (ora 21), prin
alfabetul „morse”, ne dăm de știre unii la alții, în toate cele peste 300 de
celule, să putem începe colindul. Închiderea s-a făcut, ușile s-au ferecat.
În sfârșit, semnalul de colinde s-a dat. Noi, toți cei
din celulă, patru la număr, cu expresia feței din copilărie, cu inima zvâcnind
în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinși, scânteind în noapte,
începem colindul „O, ce veste minunată”, continuând apoi, pe aceeași melodie,
cu „A venit și-aici Crăciunul”, versuri de Radu Gyr.
Colind sfânt, din strămoși moștenit, vestind și
preamărind pe Noul Născut, în scutece înfășat, Pruncul Sfânt Hristos Iisus.
Colindul, la început abia auzit, apoi din ce în ce mai tare, parcă venea de
peste veacuri, din glasurile strămoșilor noștri, lăudând și preamărind pe Cel
Preaînalt și Sfânt.
300 de deținuți cântau cu o singură ființă
Era un cer senin, cu infinitul număr de stele. Cu
ochii pironiți în ele, extaziați, cântam colindul de care vuia tot văzduhul.
Gardienii băteau disperați în uși cu pumnii, să încetăm. După ora închiderii,
regulamentul nu mai permitea deschiderea ușilor decât în prezența ofițerului de
serviciu. Ori, fiind peste 300 de celule, practic ofițerul nu putea face nimic.
În noaptea aceea nu s-a deschis o ușă. Populația civilă s-a adunat în jurul
închisorii. Ascultau uimiți colindul, ca la sfârșit să cânte și ei cu noi. (…)
În noaptea aceasta de Crăciun, cu ochii înfipți în
stele, colindând, vedeam aievea chipul sfânt al mamei, cu obrazul șiroit de
lacrimi, al tatălui albit și îmbătrânit de vreme, al soției cu fața brăzdată de
durere, strângându-și la piept pruncul părăsit de mine la patru luni, al
bunicilor albiți și ei de timp, al fraților și surorilor, al unchilor și
verișorilor și al prietenilor cinstiți la suflet.
„Eram în Dumnezeu și Dumnezeu în noi”
În aceste mărețe clipe, noi, cei din spatele ușilor
ferecate, prin colindul nostru din mărginire, făceam saltul în nemărginire, în
dumnezeire. Eram extaziați. Am simțit și trăit adânc aceste momente sublime. În
acele clipe, puteau să se deschidă ușile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă
nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu și Dumnezeu în noi. (…) Toți
aveam impresia, în noaptea aceea, că cetatea infernului, Aiudul, zbura în
înaltul cerului, ca un castel fermecat, de o energie neștiută, luminat. Parcă-l
purtau îngerii și nu diavolii.
A doua zi, noi, cei fericiți în timpul colindului,
ne-am luat plata. Conducerea ne-a plătit polițele. A început ancheta. Îi voiau
pe cei care au organizat colindul. N-au găsit nimic. Ne-au suspendat
plimbările. Mâncarea s-a înrăutățit simțitor, iar noaptea, perchezițiile și
înjurăturile își făcuseră loc. Se dezlănțuise un regim de teroare. Înduram în
tăcere. Trăiam încă acele clipe fericite din miez de noapte, de Sfântul
Crăciun.
În fabrică, de ziua Crăciunului nu s-a lucrat aproape
nimic. Maiștrii civili ne respectau și nu ne făceau zile grele. Simțeau și ei,
ca și noi, că trăiau împreună cu noi măreția Nașterii Domnului. Clopotele
Aiudului, prin dangătul lor, acordate într-o armonie cerească, așa cum nu sunt
multe azi în lume, ne mângâiau surghiunul. Realizau simfonia clopotelor din
stele.
Cu ele se încheie măreția sărbătorilor Sfântului
Crăciun din Aiud.
(Atanasie Berzescu, Lacrimi și sânge. Rezistența anticomunistă
armată din munții Banatului, A venit și-n Aiud Crăciunul)
RUGACIUNEA
INIMII
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”.
Aceasta puternica rugaciune o poate rosti si calatorul si muncitorul de pe
ogor, din fabrica sau din mina; si copilul si tânarul si batrânul. Prin aceasta
rugaciune noi putem curata vazduhul duhovnicesc.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
114
ADANCUL
BUCURIEI ADEVARATE
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Întocmai ca un fulger ce lumineaza camarile ospatului,
facând sa para jalnica-a facliilor lumina, asa ai stralucit si Tu într-al meu
suflet pe neprins de veste, în vremea celor mai adânci trairi de bucurie ale
vietii. Si dupa luminarea Ta fulgeratoare, cât de lipsite de culoare,
întunecate si nalucitoare pareau a fi acele bucurii. Sufletul meu spre Tine
nazuieste.
Slava Tie, hotar si tarmurire a celei mai înalte
nazuinte omenesti!
Slava Tie pentru neostoita noastra însetare dupa
împartasirea cu Dumnezeu.
Slava Tie, Celui Ce ai însuflat în noi nemultumirea de
cele pamântesti;
Slava Tie, Celui Ce cu razele Tale cele mai gingase
ne-ai învesmântat.
Slava Tie, Celui Ce stapânia duhurilor întunericului
ai surpat si ai osândit spre nimicire orice rau;
Slava Tie pentru aratarile Tale, pentru fericirea de a
Te simti si de a vietui cu Tine.
Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 129-130
GEOMETRIE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Pentru cel ce crede cu adevarat în Dumnezeu, orice
lucru din câte exista pe pamânt si în toate lumile vizibile parca n-ar fi,
dispare; nu exista nici macar un singur punct sau o singura linie imaginare în
spatiu fara Dumnezeu; pretutindeni îi apare în minte o singura, infinita Fiinta
– Dumnezeu. Îsi închipuie ca ori de câte ori trage aer în piept Îl respira pe
Dumnezeu; pentru el, Domnul este pretutindeni si este totul, fapturile parca
n-ar fi si el însusi dispare, imaginar, pentru a-i face loc sa lucreze în sine
Unicului Dumnezeu.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 99
Bun găsit,
Fugit irreparabile tempus !
Am pãsit , de acum, în ultima lunã a anului 2024 .
A fost un an dificil, dar cu nãdejde si încredere vom pãsi cu bine si
cu sperante pentru un an mai bun - 2025 .
Si, ca la fiecare sfârsit de an, revista Observatorul vã invitã, la mica
noastrã anchetã :
Ce a însemnat, pentru fiecare dintre noi, anul 2024 si ce asteptãm de la
anul 2025?
Va rugãm sa fiti parte din aceastã anchetã a Observatorului.
Rãspunsurile D-voastrã vor apare pe site-ul publicatiei sau in forma tipãritã a
Observatorului .
Le asteptãm cu interes la : observatorul@rogers.com si editura@observatorul.com
Multumiri pentru bunã vointã !
Decembrie este o lunã de aniversãri si de sãrbãtori crestine.
Sã le asteptãm cu incredere si sã le petrecem in bucurie si liniste .
Sãnãtate si numai bine vã dorim !
DE
CE EȘTI ÎNTRISTAT?
-GHERONDA
EFREM-
Ispitele și smerenia
Pe calea cea cu întristare, în încercarea bolii și în
celelalte necazuri vine spinul împuținării de suflet, al nerăbdării, al fricii,
ca să sfâșie îmbrăcămintea sufletului. Pentru aceasta este de trebuință s-o
întărim prin credință, nădejde și răbdare, având ca pildă pe Iisus Hristos, Cel
care în timpul vieții Sale pământești a avut multe necazuri și mulți spini au
întristat preasfântul Lui suflet.
Prin urmare, când suferim, atunci suntem fii ai lui
Dumnezeu. Și cine, oare, nu vrea să fie fiul lui Dumnezeu? Așadar, dacă vrei să
fii fiul lui Dumnezeu, rabdă cu mulțumire, cu credință și nădejde necazurile și
ispitele trimise de Dumnezeu. Da, vin încercările, dar cele mai multe sunt
trimise din pricina mândriei noastre. Însă atunci când cineva se află într-o
stare de smerenie, încercările vor fi mai puține și mai ușoare.
De ce ești întristat și mâhnit în timp ce mergi pe
calea lui Dumnezeu?
Să se întristeze cei care L-au uitat pe Dumnezeu, care
nu au nicio nădejde în izvorul cel pururea curgător și viu al lui Dumnezeu.
Noi, cei care credem în Dumnezeul cel viu și nădejdea noastră în El o avem,
trebuie să ne bucurăm că avem un astfel de Părinte în Ceruri! Care ne iubește
mai mult decât orice tată și mamă și are o nesfârșită purtare de grijă ca să ne
facă vrednici de El.
Prinde-te de dulcele nostru Iisus, strigă către El în
necazurile tale! Încredințează-I Lui grija necazurilor tale! Iar El va săvârși
cu tine cele bineplăcute Lui. Cine a nădăjduit în Dumnezeu și a fost rușinat?
Desigur, nădejde lucrătoare, iar nu vrednică de defăimare, adică nădejde
însoțită de lucrarea duhovnicească după putere. Altminteri nu este nădejde, ci
dispreț. De o astfel de nădejde vicleană izbăvește-ne, Dumnezeule!
Să ai privirea sufletului sus!
În toate situațiile să ai privirea sufletului sus, de
unde va veni și ajutorul. Nu deznădăjdui, orice s-ar întâmpla, căci odată cu
ispita vine și scăparea din ea. Dumnezeu nu pune niciodată asupra omului o
sarcină mai mare decât poate purta. Dacă oamenii fac astfel, cu atât mai mult
bunul Dumnezeu, Care pentru om Și-a vărsat Sângele Său pe Cruce. Să nu-i
fericim niciodată pe acei oameni care au aici pe pământ bucurie și pace
neschimbată. Ci mai degrabă să ne întristăm pentru ei, căci acea bucurie trecătoare
li se va face piedică în viața viitoare. La fiecare faptă a ta, cuvânt sau
cuget, gândește-te că este de față Dumnezeu, Cel care le vede pe toate și
într-o zi le va judeca. Din această cugetare mântuitoare se naște dumnezeiasca
frică, cea care pricinuiește mult folos.
Când aud sau văd pe cineva că trăiește fără să aibă
necazuri și i se împlinesc toate voile, aceasta o socotesc părăsire a lui
Dumnezeu. Viața tihnită este foarte primejdioasă pentru mântuire, iar în cei ce
trăiesc în odihnă, nu sălășluiește Duhul lui Dumnezeu, ci al diavolului, așa
cum spun Părinții.
Durerea curăță
Durerea curățește sufletul, îl face smerit,
compătimitor și bun. Astfel se pregătește terenul pentru cercetarea
dumnezeiască. Un cuvios părinte era mereu bolnăvicios, iar atunci când se
întâmpla să se însănătoșească și să i se prelungească sănătatea, Îi spunea lui
Dumnezeu: „De ce, Dumnezeul meu, m-ai părăsit și trăiesc în fericire? Oare nu
sunt vrednic de dragostea Ta? Nu sunt vrednic să sufăr puțin pentru dragostea
Ta?”.
Diavolul seamănă în familii văicăreala, neplăcerea,
invidia, încăpățânarea și celelalte. În multe familii există o persoană care
tulbură liniștea, pacea și bucuria familiei. Și în obștile monahale există unul
ca acesta, nu pentru că persoana aceasta este rea, ci pentru că, având aceste
neputințe – văicăreala, invidie și celelalte – devine un organ care tulbură
liniștea și pacea celorlalți.
Părintele nostru ceresc ne pedepsește, nu pentru a
cădea în deznădejde și apoi să Îl socotim pe Părintele Cel ceresc un justițiar
lipsit de milă, lucru cu totul nepotrivit. Iar sufletul aflat sub o astfel de
influență este cu neputință să afle mângâiere. Așadar, atunci când înțelegem
așa cum trebuie noima pedepsei venită prin necazuri, primim multă mângâiere
dumnezeiască.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 63)
UNDELE
HERTZIENE
-
Parintele Arsenie Boca -
În iconomia organica, genezele recesive, desi latente,
sunt ca si inexistente, daca sunt dublate de perechea genezelor dominante. Nu
tot asa e cazul si în ce priveste sfera constiintei.
O mica asemanare: de când undele hertziene ale
posturilor de radiodifuziune circula în jurul nostru, ne strabat fara sa
prindem nimic, oriunde ne-am afla, vestile si povestile din lumea întreaga. Le
prind însa aparatele de receptie, care le transforma pe întelesul nostru. Cam
asa ceva se întâmpla si cu energia germenilor infirmi ai structurii noastre
genetice: organismul nu înregistreaza aceasta energie, dar o înregistreaza
sfera constiintei, si ne-o talmaceste printr-un conflict strafund în temelia
noastra.
Însusirea sufletului de a-si cunoaste si recunoaste
Tatal, sau de a se lepada de El, e dependenta si de constructia genetica a
trupului , în care va avea sa petreaca o vreme.
Înclinarea sufletului face interferenta cu înclinarea
trupului în care a fost trimis. Deci daca vine într-un trup în care gaseste
numai dezechilibru, nu-si va putea manifesta înclinarea sa catre cele de Sus,
ci va asista neputincios lânga un aparat stricat, care nu cânta, ci huruie.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 166
ÎN
ZIUA SF. NICOLAE AU DECLANȘAT IADUL DE LA PITEȘTI
-
NICOLAE PURCĂREA -
Fenomenul Pitești
Pentru Nicolae Purcărea „coborârea în iad” va începe
chiar în ziua de Sf. Nicolae a anului 1950, când sufletul îi era îmbrăcat în
haina de sărbătoare a praznicului marelui ierarh. Șocul declanșării masacrului
reeducării va fi atât de traumatizant pe cât a fost de neașteptat: „Nimeni nu
putea presimți ce urgie se va abate în acea zi asupra capetelor noastre.
Secretul era așa de bine păzit, încât nici nu bănuiam ce urma să se întâmple.
«Reeducații» amestecați printre noi, timorați și
îngroziți de cele văzute și îndurate de ei în alte camere, nu scoseseră o
vorbă, nu schițaseră nici cel mai mic gest care să îi trădeze”. Gândurile
tinerilor care se vor trezi din senin în morișca loviturilor lui Țurcanu și ale
bătăușilor lui Alexandru Mărtinuș se sfărâmau acum în crâmpeie de nedumerire.
Iar stările de luciditate feroce și necontrolată alternau cu pierderi în bezna
unui conștient fără cunoștință. „Năuciți, înmărmuriți, paralizați parcă, primeam
loviturile. Dar de la cine? Cine ne lovea? Și de ce? Eram pe jos, căzuți,
amețiți de lovituri. Sângele țâșnea din capul unuia sau al altuia. Nici tu
vaiet, nici tu urlet. Primeam loviturile așa cum le primesc animalele prinse în
lanț. Atâta doar că noi nu ne mai zbăteam”.
„Nu rănile ne dureau, ci adâncurile noastre
sufletești”
Încetarea bătăii a însemnat pentru cei mai mulți
dintre schingiuți, începutul prăbușirii în prăpastia zbuciumului sufletesc în
care doar lacrimile mai puteau spăla durerile din adâncul inimii: „Dar cum să
descriu durerea din suflet? Căci suferința din trup devenise suportabilă în
comparație cu durerile sufletești, cu amărăciunea care ne îneca inima. Nu
rănile ne dureau, ci adâncurile noastre sufletești, ciuruite, zdrobite în
teascul acesta al satanei”.
Grozăvia chinurilor sub toate formele: loviri,
înjosiri, poziții fixe zile întregi, înfometări jucau un rol important în
demoralizarea și înspăimântarea victimelor nevoite să-și facă „demascarea” și
să-și trădeze colegii rămași în libertate, uneori chiar membri de familie.
Pitești - un fenomen demonic
Trecut prin mutațiile sufletești ale atrocităților de
la Pitești, Octavian Voinea întocmește o diagnoză pertinentă a fenomenului
diabolic al reeducării și a mecanismelor înlănțuirii sufletului în capcana
celui rău din care numai harul lui Dumnezeu te putea izbăvi: „Prin tortură este
posibil să ţi se schimbe total optica. Celulele nervoase îşi inversează
circuitul electronic. Omul, în loc să-l urască pe duşmanul care l-a adus în
starea aceasta de distrugere fizică şi morală, ajunge să lupte împotriva propriei
persoane, împotriva propriei lui existenţe. Se pune total în slujba
adversarului...
Iată lucrul cel mai greu de crezut! Este de neînţeles.
Numai prin harul lui Dumnezeu poate fi înţeles acest fenomen. Deci, după
pedeapsă, victima arborează drapelul duşmanului preamărindu-i victoria...
Culmea satanismului! Să faci spionaj în favoarea propriului tău duşman, căruia
îi ascuţi securea cu care urmează să-ţi taie capul. Acesta a fost fenomenul
Pitești!”.
(Mărturia mărturisitorului și sculptorului
Nicolae \purcărea, extrasă din cartea „Sfinții închisorilor”, mănăstirea Paltin
CER
SI TRON AL DUMNEZEIRII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Cel ce a împodobit cerul cu stele putea oare sa nu împodobeasca si mai frumos
cerul sau duhovnicesc cu Preasfânta Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu? Cel ce a
smaltuit pamântul cu multe si felurite flori, facându-le sa raspândeasca
miresme fara seaman, putea oare sa nu-si împodobeasca Maica cea dupa trup cu
multele si feluritele flori ale virtutilor, facând-o sa raspândeasca toate
aromele duhovnicesti? Astfel Stapâna noastra s-a facut cer si tron al
Dumnezeirii, preaînfrumusetata cu toate splendorile si cu toate miresmele, mai
presus de toate aromele pamântului. O, daca bunatatea dumnezeiasca m-ar
împodobi si pe mine, nerusinatul, pentru rugaciunile Preacuratei Sale Maici,
daca m-ar înmiresma si pe mine, necuratul! La Dumnezeu, toate sunt cu putinta!
„De vor fi pacatele voastre cum e cârmâzul, ca zapada le voi albi si de vor fi
ca purpura, ca lâna alba le voi face” (Isaia 1, 18).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 243
ASPECT
DUBLU
-
Parintele Rafail Noica -
Fata de vremea în care simteam tragedia aceasta de a închide ochii la toata
frumusetea lumii, acum din ce în ce mai mult vad ca frumusetea aceasta nu este
decât un simbol al realitatii ultime. Deci viata de acum o vad într-un aspect
dublu. Un aspect caruia i-as zice functional. De exemplu: mâncarea, bautura si
toate lucrurile care te tin în viata au doar o functiune. Chiar lucrurile care
ne îmbata cu frumusetea si cu tot felul de atrageri sunt functionale. Fara ele,
într-o oarecare masura, murim sau scadem în viata. Exista însa si un aspect
simbolic, care tradeaza ceva din vesnicie. Si simtirea omului se agata de
simbol, ca si cum ar fi realitate.
Parintele Rafail Noica, Celalalt Noica,
Ed. Anastasia, Galati, 2002, p. 38,39.
Cu prilejul sărbătoririi Sf. Nicolae, rog pe Bunul
Dumnezeu să reverse asupra Dumneavoastră și celor dragi ai Dumneavoastră
sănătate, bucurii, împliniri în toate cele bune, sănătate, puterea de a nu vă
pierde speranța și credința, pace, liniște sufletească, bună înțelegere și
trăire creștinească!
La mulți și fericiți ani!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
MEDICAMENTUL
TRISTEȚII
-
O SFÂNTĂ NECUNOSCUTĂ -
Pocăința - medicamentul întristării
Atunci când diavolul, neobositul vrăjmaș al omului,
vede că acesta se nevoiește și progresează în cele duhovnicește, îndată se
pornește cu război asupra lui, așa cum te războiește și pe tine acum. Și văzând
Dumnezeu și egoism, și judecare de aproapele, și mândrie înlăuntrul lui, atunci
îngăduie să vină și ispitele. Urmează apoi părăsirea, căci harul dumnezeiesc îl
părăsește pe om, iar sufletul cade în întristare.
Iubitul meu, cel mai bun medicament împotriva
întristării este pocăința. Să nu zăbăvești, ci numaidecât să cazi în genunchi,
grăind așa: Doamne, greșit-am Ție, Doamne, iartă-mă, nu mă părăsi, ajută-mi
mie, nevrednicului! Și bunul Dumnezeu te va ajuta negreșit.
Puterea iubirii de Dumnezeu
Iubitul meu, atunci când omul învață să-L iubească pe
Dumnezeu, toată vremea vieții lui devine rugăciune. Adică sufletul se află
neîncetat în rugăciune. Pentru că tot ceea ce face omul este să slăvească pe
Dumnezeu, fie că lucrează, fie că merge, fie că mănâncă sau se odihnește sau
orice altceva ar face.
Prin rugăciune, prin pocăință și prin Sfintele Taine
omul se unește cu Dumnezeu. Și, venind harul, omul se sfințește întreg: suflet
și trup. Iubitul meu, porunca pe care ți-o dau este să iubești din tot sufletul
pe Dumnezeu. Iar când această iubire va fi adevărată și desăvârșită, se va
canaliza în inimioara ta și în iubirea pentru aproapele, și pentru tot ceea ce
a fost creat de mâinile lui Dumnezeu. Așa cum spune și prorocul David în
catisma a șaptesprezecea, la starea a doua: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au
zidit, înțelepțește-mă și voi învăța poruncile Tale”.
Omul mândru caută doar voia lui
Bucuria mea, atunci când omul se predă cu totul voii
lui Dumnezeu, Însuși Dumnezeu începe să-l călăuzească și sufletul este învățat
nemijlocit de Dumnezeu.
Omul mândru nu caută voia lui Dumnezeu, ci alege să
trăiască după voia sa proprie.
Cel care s-a predat voii Sale sfinte, nu are de
suferit mult în viață, pentru că se gândește că așa a binevoit Dumnezeu să i se
întâmple pentru păcatele sale și, astfel, îndură totul cu răbdare.
Cel ce trăiește după voia lui Dumnezeu, acela nu se
îngrijește de nimic, așa cum spune prorocul David: „Aruncă spre Domnul grija ta
și El te va hrăni”.
Lucrarea cea mai bună este să ne predăm voii lui
Dumnezeu și să îndurăm întristările cu nădejde. Căci Dumnezeu, văzând
întristările noastre, nu va îngădui niciodată ceva care să depășească puterile
noastre.
Maica Domnului - medicament al tristeții
Când Maica Domnului stătea lângă Cruce, tristețea sa
era necuprins de mare, pentru că Îl iubea pe Fiul ei mai mult decât își poate
cineva închipui. Și noi știm că în ciuda imensei sale întristări, s-a lăsat pe
sine în voia lui Dumnezeu și Duhul Sfânt a întărit-o ca să poată îndura această
durere.
După Înălțarea Domnului, Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu s-a făcut pentru întreaga lume mare mângâiere în întristări.
Domnul a trimis Duhul Sfânt pe pământ și cei care Îl
primeau simțeau raiul înlăuntrul lor.
Ai putea spune: eu de ce nu am acest har? Pentru că nu
te-ai lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu.
Domnul nu vrea moartea păcătosului, ci dăruiește harul
Duhului Sfânt oricărui om se pocăiește. El dăruiește sufletului pace, iar omul
rămâne cu mintea și cu inima la Dumnezeu.
Să-I dăm slavă lui Dumnezeu, că ne-a dăruit pocăința,
ca prin aceasta să ne mântuim toți, fără excepție. Numai cel care nu se va
pocăi, nu se va mântui. Sufletul care a pierdut pacea, trebuie să se pocăiască
și Dumnezeu îl va ierta negreșit.
(Scrisorile unei sfinte necunoscute către fiul ei
duhovnicesc, publicată în Revista Atitudini Nr. 46
TRECEREA
EUHARISTICA
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Întreaga Euharistie consta într-o „pomenire” – înteleasa nu în sensul obisnuit,
ca o reamintire doar, ci ca o intrare existentiala în lumea lui Hristos, în
dimensiunile sale divine si umane. Pastile noastre, si prin urmare si
Euharistia noastra, sunt o trecere de pe pamânt la cer, de la moartea în pacat
spre vesnicia sfânta a Tatalui.
Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea în
experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 118
ZIUA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Ziua
este simbolul caracterului trecator al vietii noastre pamântesti: mai întâi
dimineata, apoi vine ziua, în sfârsit, seara, si atunci când cade noaptea, ziua
toata s-a scurs. Astfel se scurge viata, mai întâi copilaria, ca prima
dimineata, apoi adolescenta si maturitatea ca plinul zilei si ceasul amiezii;
în sfârsit, batrânetea, ca seara cazând, daca ne-o da Dumnezeu; dupa care,
inevitabil, vine moartea.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 114.
JOC
DE COPII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Viata noastra e un joc de copii, nu însa unul
nevinovat, ci culpabil. Fiindca, desi avem minte sanatoasa si ne cunoastem
scopul vietii, nu dam importanta acestui scop, ocupându-ne de lucruri vane si
fara noima. De aceea am spus ca viata noastra este un nescuzabil joc de copii.
Lacomia ne face sa ne pasionam de mâncare si bautura, în loc sa le folosim pe
acestea pentru alimentatia strict necesara a trupului si pentru sustinerea
vietii trupesti. Ne pasionam de haine, în loc sa ne multumim a ne acoperi decent
trupul, ferindu-l de actiunea nociva a stihiilor; ne pasionam de argint si de
aur, tezaurizându-le sau folosindu-le drept obiect de lux si placere, în loc sa
le întrebuintam pentru satisfacerea unor necesitati, iar surplusul sa-l dam
saracilor; ne pasionam de locuintele noastre si de multimea obiectelor care le
împodobesc bogat si cu fantezie, în loc sa ne multumim cu un adapost sigur si
decent si cu lucrarile decente si strict necesare traiului; ne pasionam si de
calitatile noastre spirituale: minte, imaginatie, vorbire, dar le folosim numai
pentru slujirea pacatului si desertaciunilor lumii acesteia; slujim ceea ce
este pamântesc si corupt, în loc sa ne punem însusirile în primul rând în
slujba lui Dumnezeu, a cunoasterii de Dumnezeu, preaînteleptul Creator a toata
faptura, în slujba rugaciunii – rugându-L, cerându-I si preamarindu-L pe
Dumnezeu pentru a ne arata unii altora iubire si respect; si numai dupa aceea,
si doar în parte, pentru a sluji lumea aceasta, cea care va ramâne cândva în
urma noastra. Ne pasionam de cunostintele noastre asupra zadarniciilor lumii
si, pentru a ni le înmulti, pierdem timpul pretios, care ne este dat pentru a
ne pregati pentru vesnicie. Nu arareori ne „pasionam” de serviciu, de
îndatoririle noastre, dar nu în sensul ca ni le-am îndeplini corect, ci
dimpotriva, fara silinta, superficial, lucrând mai mult în interes personal,
pentru a obtine un profit. Ne pasionam dupa oameni aratosi, sau dupa frumoasele
reprezentante ale sexului slab, folosindu-ne de ele în jocul patimilor noastre;
ne pasionam de timp, care trebuie folosit cu întelepciune, fara a-l irosi în
jocuri si distractii; ne pasionam, în sfârsit, de noi însine, facând din noi un
fel de idoli, înaintea carora ne închinam noi însine si pentru care cautam si
alti închinatori. Cine ar fi în stare sa ne descrie si sa ne deplânga
nemernicia, imensa desertaciune careia îi slujim, nenorocirea careia i ne
daruim de bunavoie? Ce raspuns vom da nemuritorului Împarat, lui Hristos,
Dumnezeul nostru, Care va veni în slava Tatalui Sau sa judece viii si mortii,
sa dea în vileag tainele inimilor, sa primeasca raspunsul nostru pentru toate
câte am facut si am zis? Vai noua! Vai noua, celor ce purtam numele lui
Hristos, dar care nu avem nimic în noi din duhul lui Hristos! Care purtam
numele lui Hristos, dar care nu urmam învatatura Evangheliei Sale. Vai noua,
„nepasatori la astfel de mântuire” (Evrei 2, 3)! Vai noua, ca nu avem credinta
crestineasca, speranta si iubire crestineasca! Vai noua, cei ce am iubit veacul
acesta fatarnic si trecator si care nu ne-am aratat râvnitori sa mostenim
veacul celalalt, cel ce urmeaza mortii noastre cu trupul stricacios, veacul de
dincolo de „perdeaua” de carne pe care o vedem acum.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 169-170.
DESPRE
HARISMA STRĂVEDERII
-
SF. PORFIRIE -
Această harismă este darul lui Dumnezeu, este dar al
harului dumnezeiesc, dar păstrarea lui atârnă de om. Harismele duhovnicești le
pierde omul atunci când nu ia aminte. Să nu dezvăluiți altora experiențele
duhovnicești tainice pe care le-ați avut. Nu se cuvine. Pierdem astfel harul
dumnezeiesc.
Doar celor vrednici ai Săi, Dumnezeu le face mari
descoperiri în chip simțit și firesc. Le descoperă evenimente ale trecutului,
ale prezentului și ce se va întâmpla în viitor. Le descoperă adâncul sufletului
oamenilor, durerile și bucuriile lor, păcatele și harismele lor, bolile
trupești și sufletești, timpul și felul morții lor.
Dumnezeu ascunde atâtea taine pe care nu ni le-a
descoperit. Domnul i le descoperă celui care Îl iubește, chiar dacă acesta ar
trăi și în pustie. Le vede, dar nu le spune pe toate; numai câte îi îngăduie
Dumnezeu. Dumnezeu se ascunde mult, atât de mult încât socotim că nu există. Se
înfățișează acelora care s-au învrednicit de darul smereniei. Eu pe toate le
pun pe seama lui Dumnezeu, spre slava Lui.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 67)
PUTEREA
LUMII
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Omul,
abuzând de libertatea pe care a primit-o de la Dumnezeu, a cazut din starea lui
cea dintâi si, din stapân a devenit rob, rob al instinctelor; toate s-au
întunecat înlauntrul lui iar odata cu caderea lui s-a tulburat toata creatia.
În niste prapastii întunecate urla slugile iadului, care încearca sa încurajeze
faradelegea, desfrâul, pacatul. Pe anumite unde, prin unele programe, prin
unele pagini, satana cu insistenta încearca sa ni se strecoare în suflet, în
gând, în inima si în viata, noua si copiilor nostri. O lupta, un razboi urias a
pornit satana pe pamânt împotriva lui Hristos.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
90-91
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu