Ben Todică despre Ioan Miclău

Cred ca poetul este instrumentul prin care poezia este scrisa, pentru ca nu tot versul este poezie. Cred ca poetul este mijlocul prin care poezia patrunde in lumea noastra.

Daca impulsul vine din adancuri, atunci poeziea devine poem si cu cat este mai departe poetul, cu atat mai adanc este dorul de tara. Nimeni nu poate controla aceasta forta. Ea este un fel de har inzestrat si vine inspirata dintr-o profunda sursa divina. Nu vine din mintea folosita zilnic pentru rezolvarea problemelor de fiecare zi – sigur, poezia inoata din infinitul adanc spre suprafata lumeasca din locuri mult mai sacre decat ne inchipuim noi.

Ca artist, sunt constient de acest har, in sensul ca traiesc uneori zile intregi, alteori mai putin bune. Sunt zile cand lucrez cu viteza uimitoare, folosindu-ma de cunostintele si experienta vietii si descopar ca sunt complet lipsit de originaliate. Nu fac altceva decat sa ii imit pe predecesorii mei, pe contemporanii mei, lipsit de forta, farmec si mesaj, fara rezonanta intre mine si spectator. Si sunt alte dati, cand sunt lipsit de idei si muncesc, ma zbat, ma zvarcolesc ca un sarpe si cand nu te astepti, -divin- ceva apare din gradina cu o mireasma exotica si te captiveaza, te farmeca si atunci ingenunchezi, – in fata ta- imagini de neinchipuit. Si cred cu convingere ca ele vin dintr-o lume sacra, mult mai sfanta decat ne inchipuim noi, vin complet intregite dintr-un spatiu incomensurabil mintii noastre.

Poezia lui Miclau este o poezie pur romaneasca. Poezia exprima ganduri si emotii mostenite din mosi-stramosi, ce nu pot fi exprimate cu ajutorul cuvintelor. Limba vorbita si scrisa nu poate exprima mai mult decat cuvintele ei, pentru ca ea este relativ tanara, circa 45 de mii de ani, comparativ cu simturile, sunetele si emotiile noastre, care au o evolutie de aproximativ 45 milioane de ani. De aceea muzica si imaginile poporului nostru exprima mult mai mult decat cuvantul.

Asadar, poezia spune prin jocuri de cuvinte ceea ce nu se poate spune prin cuvinte. Ascult-o fara preconceptie sau analiza !

In poezia sa “DIMINEATA”, poetul Ioan Miclau impreuneaza cuvintele in expresia ideilor, nascand muzica. Tu intelegi idea, pricepi forma creata de muzicalitatea cuvintelor si toate la un loc sunt tema. Esti acasa. La o sezatoare, o mama inconjurata de fetele ei frumoase tes cu fire de aur si borangic portul neamului, portul tarii noastre. Mainile lor jucause alearga sub privirea inflacarata

a poetului. O alta familie, si o alta, etc.

Dimineata

Peste codrii, vai si sesuri roua-i un covor de-arginturi,

Rau-i spume, valul canta, lumea pare un sonet,

Scris pe portativul zarii de-a Naturii labirinturi,

Unde plin de dor si cuget studiaza un poet.

Zarea-n flacari se aprinde, cand urzeala-i de negreala,

Retragandu-si a ei neguri, lasa soarele sa iasa,

Cu-a lui coame aurite si zambire triumfala,

Diminetii dand placere, vietii cugetare-aleasa,

Nici o grija-n codrul verde, lumea-i vesnic in cantare,

Caci Divinul e in toate croitor si hranitor;

Poarta pasarile grija hranei lor ori de-mbracare ?

Totusi ele-s vii embleme pe-al padurii drag decor.

……………………………………………………………….

Poezia izvoreste dintr-un loc profund numit inspiratie, unde poti ajunge printr-un moment, o imagine sau o senzatie a carui ecou patrunde adanc in esenta fiintei noastre, devenind mesaj mesajer. Exemplu: Mirosind pentru prima data fanul proaspat cosit am inspirat in piept cu lacomie aerul. In acest moment, am realizat ca multe alte generatii ca mine, inaintea mea, au descoperit acelasi lucru si au inspirat cu aceeasi lacomie aerul inmiresmat de fanul proaspat cosit. Deci, eu traiesc un moment antic si total nou in acelasi timp, privind prin ecoul creat de numarul de persoane care au trait momentul in evolutie (Momentul poeziei “Dimineata”) Aceasta calitate de ecou infinit sub observatie declanseaza POEZIA.

Poetul Ioan Miclau evita metafora, pentru ca metafora in poezie e groteasca, or el nu poate fi decat uman, cald si parintesc. Nu trebuie sa umblam in poezia lui dupa ganduri ascunse sau idei obscure, asa cum se repede s-o faca criticul din noi, care, in mintea lui superstitioasa, umbla dupa mesaje codificate, ci sa lasam relaxat sunetul cuvintelor si al ritmului lor sa ne poarte in lumea poetului adevarata, simpla si sincera. Poezia e vie, daca o traiesti !

IOAN MICLAU – “POEZII ALESE“ ( Ed. Cuget Romanesc, 2006)

Ben TODICĂ