Nocturnus - Ioan Miclău

Pe a zării pânză alba trasă-n orizont cortină,

Îşi întind umbrele munţii, ca ţesute în lumină,

Zugrăvind de-argint perdele, după care lumi palpită,

Legănate ca o flotă pe o mare infinită!

Când din bolţile astrale candele cereşti atârnă,

După deal şi-ardică luna jumătatea ei cea cârnă,

Cu argint poleind zarea, coame uriaşi desplete,

Pe la margini stâlpi de neguri mişc unduitoare pete.

Noaptea-i clară, lumea doarme prinsă-n vise ne-nţelese,

Unora li s-arat-armii, l-alţii tronuri, l-alţi mirese,

Numai eu vorbeam aiurea sufocat de dulce chin,

Inhămat la lanţul ritmic unui vers alexandrin.

Cercam valul şi-a lui urmă străvezie ca mărgeanul,

Ce pe Criş aleargă veşnic, cât e ziua, cât e anul,

Şi gândeam de-a fost acela socotit un om integru,

Ce îi dete dulcei ape numele de Crişul Negru.

Mai la şes văzu-i Crişanul tot zorind pe-o moină sură,

Iar Crişanca-n raza lunii îi tot da câte o gură,

Aşa-i rostul şi îndemnul toamna când în livezi coapte,

Ardeleanul leagă ziua harnică de miez de noapte.

La o stână baciul molcom căta mieii noi fătaţi,

Să-i aşeze-n siguranţă şi să fie alăptaţi,

In odaie filosoful dormitând pe perna moale,

Croia astei lumi bizare, haine noi din vorbe goale.

El cu gândul calcă lumea ca şi pielea tăbăcarul,

Albind tot, cum de făină la o moară e morarul,

Doar poetu-i fire largă, capu-n nori, gândirea-n vale,

Bate-n piuă versuri mândre aste vise nocturnale.

O privighetoare lasă lin a cerului cântare,

Deschizând a ei guriţă, ea prin ramuri vessel sare,

Căci e cântecul iubire, răcorind suflete-amare,

Iar ecoul mi-l adduce legănat din zare-n zare.

Doar când dimineaţa zorii desfac ziua cea senină,

În simţiri pătrunzând iarăşi acea rază de lumină,

Ce aievea e în Ceruri şi aievea pe Pământ,

Simţi cum Duhul ne aduce gândul Domnului cel Sfânt!

Nocturnus

by Ioan Miclau

On the white linenlike horizon drawn as curtain,

The mountains spread their shadows as if woven in the light,

Painting silvery curtains, beyond which world palpitate,

Cradled as a fleet on a infinite sea!

When from the heavenly vaults astral lamps hang,

After the hill the moon rises its snub half,

With silver polishing the horizon, huge manes dishevels,

On the edges poles of darnesses move undulating spots.

The night is clear, the world is sleeping got in dreams misunderstood,

Some see armies, others thrones, others brides,

Only I spoke nonsense suffocated by sweet torment,

Harnessed into a rhythmic chain of an Alexandrine verse.

I search of tide and its trace clear as rubies,

What on Cris run forever, all day, as long it is the year,

And I thought if that was a man of integrity,

Who gave to the sweet river the name of Black Cris.

Further lowland I saw Crisan man harrying on a gray thaw,

And Crişan woman in moon ray gave ever him one mouth,

That's the point and urge in autumn when in the ripen orchards

The Transylvanian links hardworking day with midnight.

At a fold the gently shepherd looked for new farrowed lambs,

To sit them safely and be suckled,

In room the philosopher dozing on the pillow soft

Cut to this bizarre world new clothing from empty words.

He walks the world with thought like the tanner walks the skin,

Whiting all, as of flour in a mill is thr miller,

Only the poet is large nature, head in clouds, thinking in the valley,

Beat in mill proud verses these nocturnal dreams.

A nightingale leaves smoothlythe singing of sky,

Opening her little mouth, she jumps joyfully through branches,

For the song is love, cooling bitter souls,

And the echo brings it to me swinging from horizon to horizon.

Only when in the morning the dawn unfolds the clear day,

In the feelings penetrating again that ray of light,

Which real is in heaven and real on earth,

One feels how the Holy Spirit brings to us the thought of the Lord!

Translation from Romanian by Horace Gange