Nostratic-ul lui George Anca

*

Omul devine dezamăgit pentru că nu cunoaște regulile anekanta. El uită că nici o condiție nu este permanentă: Există moduri infinite. În noi este ascunsă o mulțime de posibilități. Potențialul de a deveni diamant este latent în cărbune.

Orice are posibilitatea să devină orice altceva. Acesta este crezul anekanta. Puține lucruri sunt imposibile. Sentiența nu poate deveni insentiență și insentiența nu poate deveni sentiență. În afară de aceasta, orice este posibil. O particulă de nisip este infinit mai dulce decât o particulă de zahăr.

În noi este conștiință infinită, cunoaștere infinită. Există iluminare (kevallya) în noi. Avem putere infinită în noi, infinită binecuvântare.

Boala este o condiție. Se manifestă și omul se îmbolnăvește. Cu manifestarea sa, boala dispare. Avem posibilități infinite de sănătate în noi.

George Anca scrie, scrie codificat, aşa s-ar părea, insă codificarea nu este altceva decât artă psihologică. Artă „psiho” pentru cei cărora le vine greu sau poate nu au abilităţi să citească un text metaforic plin de simboluri. George dă mură in gură proștilor, arată.

*

Bate oalele. It's your funeral. Nu cumva ai tras pe nară? Încercănata va încerca. Bate-l, K, pe F. Șurubul distal, depărtat. N-avea loc de depresiile cui. La ce gim. Albuquerque. Siamo. Dominanți siamezi. Vei fi uitat umbletul periculos. Se stricase caruselul. Aum în Ford. Mudre. Creștere ori paralizie. Mânca-mi-ar pizda pentru delicte împotriva României. Vorbire de discuții la o bere, România se afundă în decepție.

Cum Lucia ceruse telefonul lui Ion, pe-o notă onirică, și apăruse ministrul culturii, hai și noi, mare deranj. Fontanela prea mare ar denota rahitism. Puși preferă gutui în geam. Plata plânge că ne cumpără pământul evreii și chinezii, lasă italienii, ce dacă, grecii-și vând insulele, noi munții. Aici se tundea V, altceva nu-mi spui cu anii de el, nedistrată de spargerea ceaiului, strângerea cioburilor, lipirea de zahăr pe toată faianța, jos din avion, după mai toată Ramayana.

Adrenaliști pe net penet. Andriomeni. Să nu cadă în coșmar. Amenințare cu lipsa de amenințare. Băieți, puneți mâna pe lunete. Turnătorii între ei sunt precum homosexualii: se iubesc și se ucid cu viteză cosmică. În lojă, în rimă. Lui Lelouche nu-i vine-n minte nicio formulă de politețe. Te recunosc, anagnorise. Gnoriso, te cunosc. Eleftheria Alexandrei. Transe dodonice. Sincopii. Râdem de ne prăpădim, nu ne mai prăpădim, râdem.

Susette Borkenstein Gontard aka Diotima s-a născut în Hamburg în 1769. Andenaken. Arazarama. Shu. Glosa de soneto. Murrey-Murnu, zorile-n văl șofraniu luminaseră-ntinderea lumii. Fragmentarism evanescent, Cuvier, vise sub ploi neauzite, de purgatoriu. Îl chemasem la un interviu, nu-l știam, a apărut în casă, l-a apucat epilepsia când tocmai îi spusesem vă cheamă la înregistrare, se arcuia cu trupul în față ca peste un cadavru, Plata se sufoca. Notre conversacion traductologique.

Ierarhia nulităților excelează în formalism schizofrenic.

Noi suntem călători, ia nu mai fiți, cine-i arată copilului meu capre, porci. Gândindu-te la cineva pe care nu ți-l amintești, îl inventezi. Ce făcuse marxismul ideologiei trage deconstructivismul culturii. Umbră de liliac. Prolia.

Sigur, e obositor să-l urmareşti pe Shakespeare, e muncă de ocnă pentru mulţi, e muncă titanică trei ore la operă sau la o simfonie de Beethoven, in faţa unui Picasso sau la o lectură cu Anca, insă cu răbdare si antrenament poţi trăi experienţe inalţătoare. Mult mai înălţătoare decât cele pe care ţi le dau drogurile instantanee sau orice alt halucinant fără consecinţe fizice sau psihologice. Shakespeare sau Anca deschid drumul cunoaşterii „Eului”, a pătrunderii in lumea interioară şi apropierii de răspunsul la întrebarea „Cine sunt?”

*

România, încă nu este a voastră, români! Stați întâi să o jumpuiem, să o belim noi bine, bine, stați să-i polizăm oasele de carne macră ce mai este, s-o urcăm os cu os la cer și să-i spargem ciolanele precum specia aceea de vultur hoitar cu pipota ca butoiul de acid sulfuric, și după ceva măduvioare din ales, v-o dăm de clei de oase. V-ați lipit, e-a voastra! Cum oare de nu-l trag pe roată! Pe roată, roată, te mai inventăm o dată! Sau pe ia mai roata ma flacai ! (Basilisc).

Anca te ajută sa-ţi descarci sufletul cu eleganţă, să-ţi verşi durerile poetic. Șochează şi deconectează prin umor intreaga paletă de categorii sociale. O frază incepe in istorie si se termină-n strigătură. Istoria curge in cotidian, intră, iese si pleacă. Stă la barfă, glumeşte, amendează si chiar dă reţete medicale.

*

Ionică nu doarme fără ceai de cânepă sălbatică – dacă crește pe marginea drumului? Trei locuri. Capu locului lu Noana în dreptu lu Nuța lu Traian.

Era durlăcel, nu se lega nimic de el, prost bâtă, acu face taxiurile. S-a mâncat osu, fiare băgate, surpate, să-l tăiem din șold că nu mai urcă cancerul, a rămas cu un bont, s-a urcat la claviculă.

Ro e măritată la Coșești, după Domnești (primii un telefon, noaptea, să fac o asigurare), satul Jupânești, nu la drum, peste Râul Doamnei, doamna Ghica. Lu se pune pe plâns, n-are cu cine, are visele ei, că se mărită cu un Făt-Frumos, cu un sfânt, cam lozește, dacă e bolnavă cu capul.

Imediat să sar când o doare pe ea, coloana, rinichii. Merge prin grădină, prin curte, cu piciorul tăiat. Întâi o masez la rece, pe urmă, gel, puterea ursului, că am mână de leac, zice.

A fost scafandru, a cumpărat grajdul, maternitatea de purcele, și peste ea și-a construit locuință, fără autorizație. Nevastă-sa, Vasilica, e în Italia, fie-sa are cabinet de avocatură, măritată cu un italian burtos. Fata lor, Rebeca, uite vaca lui nenea Ionică, Stela.

Canceru îl ai în sânge, malign și benign. Finu Oană nu mai țâne minte nimic. Scafandrii au pensie mică. Toată lumea se chiorăște la castelele spaniole de pe dealu lu Voinescu. Nătărău a murit demult. Preoteasa Lucreția are 94 de ani.

Catrina, mama Gherghinei. Anghel, bărbatu lu mama mare a murit cu gâtu infectat, a venit unu de la centru, din Stoiceni, călare pe cal. Ia cască gura, bă, nici deștept n-a fost, i-a băgat codirișca biciului, au plesnit amigdalitele și a făcut septicemie. Gherghina s-a dus cu Leoveanca la Milcoiu, în opinci. Mărin a venit cu o vestă în spinare și o teslă și a rămas definitiv. Leoveanca a venit cu unul Florea.

Textul lui George Anca curge ca plumbul prin vine si arde precum acidul sulfuric. Te ingenunchează dupa câteva pagini si faci spume, ori mori, ori fugi ca de blestem. E ca acea privire care te ingheaţă când o infrunţi. La Anca o singură frază sau paragraf e un roman. Nostratic e o bibliotecă.

*

Mă uit în ochii lui și nu-l las să doarmă. E negru cerul. Oceane și ceruri pe aripă de pescăruș aflător de perfecțiune la ceangău. Să nu se fi supărat Sânzienele. Arktiske Elegier. Poezia Dumnezeu se numise Ion. Amaryllis cu Ahab. Daffid. Birlik-unitate. Ne învățăm pe picioare, religie. Involuntary disappearences. Oda of Scotland. Aug 106, The region of Dacia, composing regions of Modern Romania, became a province of the Roman Empire.

Mă plictisesc de mine în traducere, cum numai traducând mai am euforii. Mulțimi de tineri în cantonamente, n-ai pe unde trece, necum găsi pe ceilalți, lucruri din ce în ce mai de negăsit. Combinezoane din cap până-n picioare dansând în părți de două ori pe un picior în largul drum de nisip. Și tot Punjab ori poate Rajasthan, mă mai duc ori nu la Jaipur, când și găsii pass-ul de Australia. Fallibilism.

Descoperirea României în memoria depresivă.

Ce nedând înapoi se cheamă nepot. Mai vrând pe lume ce? Mă regizează să mă așez întins pe divan, după ce aproape mă dezbracă, vine cineva, deschide, a Dell Anno, se prezintă, sau este prezentat, înalt, de vodevil, sar, îl întâmpin, e nebună, uite cum m-a regizat, lasă, asta e, oi fi fost eu în ochii ei, de nu ceilalți și eu, ea? Ori piesele de șah ceramic, restrânsă realitate, sudat femur, negative exudate, ura, nepoate. Până crești, uităm textul, da' ce le mai potrivești, buh-puh-muh.

Standardele de azi sunt atât de mediocre incât in faţa unei comisii de la „The Voice” artista Bjork nu ar fi recunoscută ca un talent aparte. Bjork este azi ceea ce este datorită credinţei si determinarii in felul ei de-a vedea si simţi viaţa. La fel ar păţi un Fellini sau un Tarkovsky, etc.

*

Vorbitorii scriu prost. Ar putea apărea și Teod, căldura neoprindu-l-tahicardie. Copiii îi și cadorisesc pe Pepeu și Babița. Fișele cu medalii, domnitori, profesori, ce ucis trecut, Stephanus Magnus, Christianae fidei athletam. Nici rouă, nici ploaie, liniștea cuvintelor nespuse. Am mai și mâncat mere înainte de Sfântul Ilie, ucigașul părinților săi. Catedra, diabetul, literatura? Autoironie empatică-entropică-mizantropică. Kike: Paulescu's inhumanity nullifies any scientific merit. Aminstein.

Retext striat scenariot. Timp risipit după constrâns. Pastor baptist în drum spre nuntă. Ben, după Shanghai înainte de Timișoara și iar Ciudanovița, ba Vaslui. Tot voind să fiu omorât, mor mereu, mamă, cum ți-aș fi mormânt, același inscripționat: care nu te vom uita. Abia instinctul nemurit, mai minte cosmosul?

Literatura din ziua de azi pare “zeamă cu fasole”, tata spunea “paie la cai”, şi nu vom fi capabili să ne auto-depăşim dacă nu susţinem preţuirea și încurajarea creaţiilor literare noi.

*

Gheorghe Buzatu vorbea despre Ion Antonescu pe cât de documentat, pe atât de transpus, interiorizat, poate ca un soldat lăsat la vatră bucurându-se de speranța trecută. Mareșalul avea în valiza de front cărțile de jurnalistică ale lui Eminescu, ne spunea matter of fact.

Fusese coleg de facultate cu Corneliu Buzinschi. I-am invitat pe amândoi la Biblioteca Pedagogică la un colocviu. Au venit mai devreme și au tăinit singuri îndelung, într-o cameră: fiicele lor se sinuciseseră.

La o lansare de târg, apăsat de Iași, România I se părea țară mica, mijlocii sunt Turcia sau Ucraina. Să fi fost o carte despre Tibet. La altă lansare, se întreba ce poet ar fi ajuns Gheorghe Duca de nu intra în politică.

Viață fără moarte!

Frazele nu sunt, cum cred criticii, la întâmplare. Ele cară mesajul poveştii care, ca o fluşturatecă, aleargă de colo până colo fără s-o bagi in seamă, însă este vie.

*

Cum mi-aș ieși din dicteul vital, pe vagi sclivisiri de sens și senzual. Prequel-sequel. Fire and smoke. Mi-oi face de lucru în golul părăsirii represive. Israel Pinku aka Irving Layton. Lăsai patria și dedei temă pe lemă. Imnul divinei erori, omilii, memorie oraculară, cuie în răni. Pliante-porno-alibi-obiectivant. Infixite-priora-sacrarium. Sufism solar.

I se magnifiază melancolia sictiristă, tot cu auto-mișto pe ratare, părând sută la sută fără Dumnezeu, afară de scris. A și avut grijă de mamă-sa până la 89 de ani, când să se mai însoare? Frammenti Infiniti e Perduti. Ce meclă de bolovan are papagalul ăsta, plămadă comunistă fără caracter, onanie retardată, infractori fără remușcări.

Pe lucruri se colonizează eresuri. Aphrodito. Methodius. De spe. Pe Appia, Avesalom, minus păr. Nimeni n-o fi trecut prin atâtea teologii poetice pentru a se apuca de translația lui The Raven în Corbul atâtora. Nu este exclus să termin reavănul original scris în noaptea respectivă? Raven Goldwin as Olivia Harris. Corbpoelenore. Chiar neînvățând americanii româna, să-mi citească traducerea. Tabernacul pe căptușeală, prana pe minciună ar fi nepenthe-le mele, plus liftă lifted.

Pythia putredă. Știu numărul nisipului. Bronz pe bronz. Două ciori putrezite. Cinabru de gueles. Pe nemâncate, nici sângele nu mi-a mai vânzolit capul. N-a mai dormit toată noaptea, că dacă mor în India. Rana lui ne-a vindecat. Sacre solemnii.

 Textul lui Anca nu se citeşte cu motocicleta, ci la pas, precum în urcuş de munte, tăiat de vânt, de ploi, de ingheţ şi de alunecări de teren, apoi poposeşti, mai bei o gură de apă, meditezi: ‘Oare ce-a vrut “Samoilă” să spună aici?’

*

Bhakti-cincizecime. Ungurul egal cu turcul. Oltenească de la Amza Pellea. Civilizația invizibililor. Ciuntit ciuntitor. Câștigând câștigând. Pantofi femei din piele. Cal de bătaie troian. Nu te baza pe paie. Gabier majusculant, Psderie aglutinant, Basilisc odalisc, forum plisc. Copiii se uită la subliminalul publicității. Dizabilitații ahimsaci. Tu, criminal al societății românești ce ești.

Mă cățărasem la ultimul etaj, afară, la ferestre. Am ajuns pe dungă, pe lângă geamurile închise, la ținta de dovedit marea sustragere-secret, nici jaf american. Mai trebuia să mă întorc. Dunga de beton se simpatizase. Un concret ascuțit m-a mai păstrat fibrilație că nu mă pot întoarce cursor-corso. Până jos, nici că se vedea. Prins, aș fi devenit eu performerul. Nici suspans, nemișcare ori prăbușire ca de voie.

Aţipeşti un pic ca apoi să sari ca din puşcă trezindu-te pe-o plută, într-un vârtej de gunoaie la “Cotul Donului”.

*

Să schimb cu morene (pietrene) în Nerval. Valuri de magmă, asfalt indigen. Înregistratoarea fusese discret cncediată, după ce ne învățasem cu ea, de apăruse tăcutul, în permanent control, ventrilog al amenințării thanatice. Accesez o cotă fără întoarcere, mai ales psihică. Sermo de Anima et Corpore deque Passione Domini (Sf. Alexandru).

Seneca redumicat dezastru, cât să nu dorm la baluri cu tricou murdar în șort, vorbitor invitat, ostatic fugitiv la alte șuste, mai ca-n filme, tot în replici rău traducțioase, din ce în ce reconstruind voluptuos năruirea. Trădarea de țară în aur se măsură, crești un copil ca să ți-l mănânce un câine, să-i bagi oriunde dar nu în libertate. Nonverb.

Mi-e creierul coșul cu trupul pruncului Moise, pus de maica lui egipteancă pe Nil. Văzut stromboscopic bonturi trucate la Marion, amor cu Ali, regie soțială, text coșar. Cu Plata în Bangalore pe bilet pierdut, urmărit pe la periferie, întors cu un taxi de general, gara ca-n chenoză, mai rară, de neunde, goală, fără dânsa, erecție.

Mă telefona Tăbăraș să public la două ziare și să vorbesc la televiziune la ei (mă chemă adineauri Coloșenco la Sigma). Sănătatea care ucide. Că mă visasem la Bangalore, uite că Mamata Krishna, de acolo, vrea să fim prieteni pe fb (care nu-mi primește click pe confirmare). Cu Marian, prin interioare tropicale, poate în Jhansi.

Se întorseseră zeci de kilometri după borseta cu chei uitată la Noana si ajunseseră după miezul nopții la casa lor.

Gânduri. Iar gânduri si aprecieri, si apoi interferenţele celor dragi, celor din jur, celor din viaţa prezentă a autorului, pentru că nu se poate să visezi fără realitate. Anca luptă cu literatura precum Cioran cu Dumnezeu şi o dezveleşte ie cu ie ca să-I admirăm divinitatea.

Precum Proust, căruia îi trebuiesc douăzeci de pagini ca să descrie sâmburele de măr şi care nu poate fi citit de oricine, nici George Anca nu e pentru toată lumea.

Ben Todică