scara mihai eminescu

Cătălin Afrasinei

când n-am mai putut suporta tensiunea

astei vieţi cu care lupt m-am întors în copilărie

eliberându-mă de atracţia gravitaţională a morţii

cum trebuie să se fi debarasat renascentiştii

de pietrele de la rinichi mai murind

mai supunându-şi destinul

unui spirit mai mare decât trupul

viaţa mea are structură daimonică

daimonul meu îmi poartă de grijă ca un bunic adevărat

poruncind norilor când să tacă şi când să aducă ploaia

în ţinutul mlăştinos al inimii domesticind urgia lumii

ce n-am ştiut ceva din puterea lui semeaţă

mi-a fost transmisă mie de demult

când am fost ignorant am fost pedepsit

tot ceea ce în viaţa mea a fost reprobabil

s-a mai întâmplat şi altora

având savoarea epopeică a banalităţii

ghilgameş a fost primul om

care a plâns într-o carte cu mine

spiritul pietrelor neputându-se uni cu ororile

la care a trebuit să fiu martor mincinos

este târziu şi păşesc în copilărie

ca în singura mea viaţă în care mă recunosc

aud vocea tovarăşei învăţătoare mai caldă

şi mai lungă decât lancea de argint

a oricărei dimineţi ,,copii

ne-a spus tovarăşa

azi tovarăşul poet tiberiu utan

şi tovarăşul poet ion brad

au coborât din podul şcolii

iscălitura lui mihai eminescu’’

exact în acea clipă timpul a murit şi a rămas

acolo neîngropat ca un soldat necunoscut

însoţit de personalul auxiliar

tovarăşul director a intrat pe uşă

îndreptându-se spre scara rezemată

de peretele de la fereastra clasei noastre

aşteptând parcă să-i răpească pe tovarăşii poeţi

ca într-o tornadă adevărată prima de la noi din mahala

de o asemenea amploare cum s-a anunţat la radio

fiind foarte veche din precauţie

scara lui spiru haret pe care a urcat

iscălitura olografă a lui mihai eminescu s-a rupt

ehe în copilăria mea timpul a murit prin tuneluri inamice

fiecare plod semăna cu che guevara-copil şi căra o scară

fiecare zi când înălţam drapelul patriei se opreau trenurile

fiecare ştia doar două vorbe PATRIE SAU MOARTE