SUB
FULGERE ALBASTRE: OCTAVIAN GOGA ȘI MAGICUL ARDEAL
În lumea
literară există magie, una venind din straturile istoriei. Ardealul este această zonă unică, ca un continent într-un veac
aurit. Adrian Botez, punând accentul pe viziunea sa asupra literaturii, face o
analiză hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga. Autorul, poet, eseist
inconfundabil, prozator straniu și deschis, vine cu această prezentare, după ce
a analizat poezia lui Eminescu sau Dosoftei, ori Emil Botta. Experiența sa hermeneutică
l-a condus, inevitabil, spre Octavian Goga.
În cartea Magica noastră casă: Ardealul (…un vis, puțină istorie și analiză
hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga), apărută la Editura Rafet,
în anul 2020, Adrian Botez dedică eseurile și recenziile acelor români care
nu-și trădează rădăcinile. O face sincer, cu patos, serios deoarece Octavian
Goga este un „geniu în stare de ardere”, un poet exponențial pentru
literatura română. El a venit după Mihai Eminescu, izbucnind, în
spiritualitatea de la noi, cu poeme în care a pus vibrația picurată, de
Dumnezeu, la Geneză. Pământul românesc era cuprins în inventarul divin, poetul
a captat miracolele și viitorul, așa cum s-a coagulat în prezentul dintre cele
două războaie mondiale. Un timp crunt și revelator, pentru istoria
noastră.
Adrian Botez
își structurează ampla analiză pe mai multe zone fierbinți, greu de decantat în
structurile uzuale ale teoriei literare: Ardealul
– „Magica noastră casă”; Metanoia lacrimii – spre forță stihinic-orfică, de
mântuire a neamului. Eminescianismul lui Octavian Goga; „Luceafărul”
(nedesăvârșit…?! – sau enigmatic?!) al lui Octavian Goga: poemul „NOI”; „Autopsierii”.
„Casa Noastră” – Casa Magică a Vizionarilor. Mesia/ „Mesianismul” – înlocuit de
vizionarismul Creștin („Clăcașii”); Epopeea lui Radu Roată; Poetul – Profet și
nemulțumirile lui; Cain și munții. Cosmologia bipolară a crucii, la Octavian
Goga; Timpul, în poezia lui Octavian Goga; Cântecul. Poezia/ Cântec/ Mantră:
poezia ca ritual. Iubirea. Femeia, la Goga. Lupul dacic – Lupul Fenrir. Poetul
supus misiunii soteoriologice. Nenorocul, amarul, jalea, jelitul. Învierea;
Străinătatea; Vindecarea/ Mântuirea prin strămoși; Concluzii.
Cartea
cuprinde o amplă Bibliografie, anexe
privitoare la operele originale ale lui Octavian Goga, consultate în volume.
Referințe critice, evocări în periodice și alte publicații, studii de
referință, toate în volume dense. Plus o bibliografie teoretică: stilistică,
lingvistică, estetică, hermeneutică, istoria culturii, folclor, folcloristică,
tracologie, filozofie, ocultism etc.
La final, ne
sunt prezentate date legate de viața și activitatea lui Adrian Botez.
Suntem în
prezența unei analize ample, făcută din mai multe puncte de vedere, complexe,
bazată pe un material bogat, izvorând din istoria dură a românilor, din delta
culturii române, din pasiunea autorului, pentru personajele complexe ale
literaturii române. Religia este prezentă și ea, modelează cele douăsprezece
capitole și le oferă un portal spre cer și spre istorie. Botez aranjează mai
multe tablouri în care este prezent Octavian Goga, activ, dinamic, implicat în
viața spirituală.
De remarcat
plonjonul făcut de autor în istoria Ardealului, călătoria spirituală prin
momentele astrale ale acestei zone. Sunt punctate punctele de sprijin:
Sarmizegetusa, momentul Gelu, evenimente susținute de personalitatea unor
înaintași demni, precum Ioan/ Iancu de Hunedoara, Gheorghe Doja, Ștefan Ludwig
Roth, Avram Iancu, Horea, Cloșca și Crișan, martorii Marii Uniri de la 1918…
Ardealul este perceput ca o importantă CASĂ,
locul unde românii au avut un pământ al lor, s-au putut defini ca NOI.
Adrian Botez
pune pasiune în descrierea făcută istoriei Ardealului, se bazează pe multe fapte, documente, date, face trimiteri,
explică. Această analiză istorică i-a permis să înțeleagă în profunzime
trăirile lui Octavian Goga, să pipăie suferința din această zonă a României. Să
simtă sângele amestecat împreună cu vorbele oamenilor, pământul locului, cu
miturile și credințele lor, să accepte unirea dintre pământ și cer. Printre
fulgerele istoriei apare țipătul unic al ardelenilor, un fior argintat.
Cititorul va redescoperi/ descoperi istoria, așa cum a fost - și va înțelege.
În analiza
operei lui Octavian Goga, Adrian Botez face o paralelă cu opera lui Eminescu: Luceafărul/ Noi. Două capodopere ale literaturii, cu toate
agresiunile hermeneutice ale diferiților formatori de opinie literară. Poetul
genial a avut o „casă magică”, un loc unic, luminat. Oltul apare ca o cetate
naturală, un refugiu – „cetate de scăpare”, după regulile
religioase ale Vechiului Testament. Casa lui Octavian Goga este încăpătoare,
încă, a fost sprijin, prin vremuri grele, pentru țărani, lăutari, preoți,
cantori, dascăli, secerători manuali, plugari, clăcași. Ei au fost cei mulți,
care au dus bătălia fizică și spirituală în istorie. Casa le-a dat argumente
solide. Poetul, simțindu-le viața, a
transformat marile încercări, marile traume istorice în argumente ale salvării/
mântuirii. Octavian Goga a identificat rădăcinile răului, ele vin dinspre
păcatului lui Cain, o extrapolare în istorie. O istorie în care a fost, este/există,
la modul activ și etern, Dumnezeu, veghind asupra faptelor oamenilor. prin
vremuri.
De remarcat,
la bardul ardelean, cântecul dedicat femeii, un cântec pentru vatră, pentru
ajutorul de nădejde dat bărbaților, care au dus lupta spirituală și fizică,
pentru Casa Ardealului. Femeia capabilă să nască pe eliberatorul celor care au
suferit/ suferă. Poetul a rămas legat de identitatea oamenilor din acest loc
special, a conservat legea veche și nouă, stropită cu suferințe crunte. Fiecare
ființă de aici poartă, în trup, un cimitir/ țintirim de suflete pierdute, unele
anonime. Goga a pledat pentru integrarea Ardealului în România, dar și în
Paradisul Pierdut. Toate i-au permis poetului să fundamenteze o viziune asupra
destinului în istorie, a eliberării de sub păcatele oamenilor, o ieșire de
siguranță spre marea istorie. Poezia lui Goga a fost cântec, ritual, cuvintele
au purtat în ele forța luminii, au coagulat energiile rugăciunilor. Eliberarea
este bipolară, în sfera spirituală, metafizică și în sfera luptei pentru pâinea
cea de toate zilele. Opera lui Goga este scrisoarea adresată împăratului, el
pleacă în lume să-și recâștige dreptatea prin eliberare/ înviere. Sub fulgere
albastre se încheagă Cântarea Cântărilor,
cântarea suferinței/ a patimilor.
Ardealul / Har-Deal, muntele harului divin, tărâm
sfânt. Paralela cu textele biblice, care au, ca motiv, muntele lui Dumnezeu,
așa se arată, în istorie, Ardealul. Sunt motive religioase, dar și orfice,
motive istorice, dar și tainice/metafizice. Goga a pus, în tablouri paralele,
mitul poporului lui Israel, cu mitul poporului român, comunicarea făcându-se
prin vasele comunicante, spirituale, activate de credință.
Un capitol
interesant și dens este dedicat vieții marelui poet. Portretul realizat este
semnificativ, cuprinde date legate de primii ani ai vieții, debutul
publicistic, opera poetică, activitatea de gazetar, activitatea de dramaturg și
cea de traducător. Sunt enumerate câteva aspecte legate de activitatea politică
a lui Goga, faptele legate de unirea Transilvaniei cu Patria, participant activ
la Marea Unire din 1918. Autorul a ținut să menționeze că eroul analizei a fost
membru al Academiei Române, primind și premii importante, pentru vremea aceea.
Un episod dens este cel al dragostei manifestată față de Veturia Goga (fostă
Mureșan), o dragoste intensă și tensionată. Veturia a fost un personaj
controversat al epocii, femeie cu educație de ținută, poliglotă (germană,
franceză, maghiară). A avut relații politico-sociale controversate, cu
persoanele puternice ale vremii: Regele Carol al II-lea, Ion Antonescu, Hitler.
Se pare că a fost agent activ al unor rețele de spionaj și interfața pentru
unele activități discutabile, sau greu de explicat. Sfârșitul poetului este
legat de activitatea Veturiei, datele fiind relevante. Toate acestea redau un
mediu atipic și anistoric, legat de viața lui Octavian Goga.
Ca personaj
complex, cu puternică imagine formată la populația română a vremii, scriitor de
forță, inspirat și carismatic, personajul Goga a fost analizat de numeroși
critici literari sau oameni de cultură, precum și întreaga sa activitate
literară. Adrian Botez îi numește „autopiserii”, cei legați, exclusiv,
de propriile lor viziuni analitice (”des-făcătoare” și, extrem de rar, ”re-făcătoare”-”învietoare”
!), asupra literaturii. Motivațiile au fost complexe: Goga a participat activ
la Marea Unire, a ținut discursuri electrizante, opera sa a avut impact în
rândul poporului, a fost sincer și deschis, cu un limbaj percutant, în vogă.
Personalități marcante au punctat prezența poetului în lumea culturală, de la
Titu Maiorescu - la Eugen Lovinescu. Au mai scris despre opera poetului: Eugen
Lovinescu, Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Mircea Zaciu, Mihail Dragomirescu,
Ovid Densușianu, Eugen Simion, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Nicolae
Manolescu etc. Dezbaterea s-a centrat pe mesianismul
lui Octavian Goga, un subiect fierbinte, mereu actual, când se pune în scenă
personajul și sensul în istorie. Textele scrise au avut impact, chiar dacă
unele personalități au atacat opera poetică și poetul, dintr-un avânt estetic,
doctrinar, religios sau politic. Teodor Vârgolici a scris: „Octavian
Goga a fost cel care a deschis porți noi, nebănuite, în climatul liricii
românești. El a adus nu numai un suflu nou, de nobilă esență patriotică și
socială, ci și o artă proprie, cu calități de netă superioritate, față de cea a
contemporanilor săi. Octavian Goga este deținătorul unei deosebite puteri de
exprimare poetică, având darul de a evoca, pregnant și plastic, prin imagini,
stări afective, idei și realități concrete” (p. 217).
Pe de altă
parte, Nicolae Iorga sublinia: „Oriunde ai deschide volumul lui Octavian
Goga, veți găsi, pretutindeni, această siguranță în orice observație și în
orice cuvânt, această precizie de amănunte” (p. 212).
Sunt puncte
de vedere contradictorii, ele pun în lumină drama poetului, care poate exprima
lumina unei lacrimi. Adrian Botez are comentariul său favorabil, dar are și
meritul de a nota poziția scriitorului în epocă: „Alungă patimile mele,/ Pe veci strigarea
lor o frânge,/ Și durerea altor inimi/ Învață-mă pe mine-a plânge./ Nu rostul
meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele,/ Ci jalea unei lumi,
părinte,/Să plângă-n lacrimile mele” (p.223).
Adrian Botez
a realizat o analiză amplă asupra poetului, a operei sale, asupra personajului
politic și carismatic - Octavian Goga.
S-a bazat pe o amplă documentare, ne-a transmis date importante despre
fenomenul literar stârnit de poet, despre vremea în care a trăit, despre
istoria specială a Ardealului, precum și asupra forțelor care au acționat în
societate, pentru ca o astfel de operă să aibă impact și semnificație
istorico-literară. Autorul (hermeneut și revelator de Adevăr) pune o mare
pasiune, în expunere - și acribie, în analiză. Sublinierile, frazele - ample, chiar meandrice... - fac, uneori, mesajul și, implicit, lectura –
mai dificile. Dar hermeneutul Botez are curajul (poate, în plus : dreptul și darul) de a se exprima cu o liminară sinceritate analitico-sintetică,
”pe
șleau”...
Dimensiunea
didactică este mult accentuată, față de anterioarele sale cărți de hermeneutică
(...da, din nefericire, e nevoie, din ce mai mult, , de „didahos”-învățătură, în aceste vremi și-n
această societate, tot mai pronunțat, a-culturale
și cvasi-total indiferente, față de
”buletinul de identitate” al popoarelor – Istoria...).
Autorul
citează masiv, a găsit esența mesajului poetic, a analizat opera din punct de
vedere spiritual, subliniind, mai ales, acest aspect. Persuasiunea lui pune
presiune pe cititor, în ciuda unor evenimente literare, demne de faptele
poeților, din epoca modernă. Fundalul istorico-social asigură densitate
analizei, viziune, finalitate și punctează calitățile și erorile unui geniu
ardent, pasionat de suferința poporului din care a făcut parte. Firul
lirico-patriotic al operei lui Goga este subliniat, prin versuri care depășesc
mesajul simbolic, cu note religioase și profund umane: „Din ceata lor, grăbită, se
desprinde,/ Întreg lăsându-și codrul de merinde,/ Cu chipul stins, o umbră de
femeie./ Lângă-un răzor ea stă îngrijorată,/ Privește-n jos și sânul și-l
descheie,/ Mângâietor s-apleacă să ridice/Un făt bălan, ce, adumbrit de spice,/
A adormit pe-un așternut de glugă./Ea blând ridică-l, stând îngenuncheată,/
Și-ncet îi dă copilului să sugă…” (p.232). Avem viziunea unui viitor,
materializată prin pruncul ce pare a
se naște din unirea femeii cu pământul românesc, o imagine mesianică - deci, cu impact.
Meritul lui
Adrian Botez este de a fixa o fotografie veridică a personajului Octavian Goga
și a epocii în care a trăit. Vremurile s-au schimbat brutal, personajele
poetului, așa cum am arătat mai sus, s-au schimbat. La sat se remarcă acum
primarul, polițistul, poștașul - care (încă) aduce pensia și venitul, eventual
profesorul cu laptop sau tabletă, mecanizatorul agricol, acționând pe utilaje
cu GPS, poate medicul de familie, care vine, pe jos, să pună diagnosticul și
tratamentul unei alte lumi, într-o altă paradigmă.
În analiza
sa, Adrian Botez a stat de vorbă cu poetul Octavian Goga, undeva pe o plajă a
timpului magic, a comentat ideile unor istorici, critici literari sau ale unor
oameni de cultură, i-a ironizat, a participat activ la crearea atmosferei în
care apar țăranii, dascălul, preotul, clăcașul și alte personaje, care au ținut,
pe umeri, Lumea Ardealului.
Constantin Stancu
Nov. 2020.
*
Botez, Adrian, Magica noastră casă:
Ardealul… (un vis, puțină istorie și analiză hermeneutică, asupra poeziei lui
Octavian Goga), 422 pagini/ Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2020. Coperta: 1.
Octavian Goga (imagine foto); 2. Furtună în munți (imagine foto); 3. Supliciul
tragerii pe roată, pe dealul Furcilor, din Alba Iulia – a lui Horea și Cloșca
(grafică anonimă)…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu