În inimă
~*~
Chiar dacă a trecut atâta vreme,
aievea îți văd chipul blând,
lumina caldă
și mâna ocrotitoare.
O ancoră și-un val
în noaptea
în care neliniști
dau din aripi
și cuib își fac.
Să fie mult, puțin,
mai bine de doi ani
de când
spre veșnicie ai plecat?
Dincolo de tăcere,
în orele adânci, nemărginite,
în inimă te regăsesc mereu, mamă.
6 decembrie 2017
---
*
Ceea ce rămâne
~*~
Chiar dacă soarele a devenit o
virgină
lunecând în ochii tăi de culoarea ierbii de toamnă,
allegro moderato e grazioso
apare ca un cutremur și apoi se
liniștește,
într-o buclă a infinitului te-am
topit
cu foamea mea de tine,
te-aș fi mușcat ca pe un fruct oprit,
dar mereu dorit,
așa m-ai simțit, așa cum sunt,
cântecul tău,
parte
din visul tău
atât de real prin atingere,
prin aromă, prin gustul simțit,
mâncând înfometat din floarea de
cireș.
Întâlniri apropiate. Dorință.
Flacără.
Îmbrățișați prin înțelegere, în
spațiul golului și al întregului,
eliberam tristețea tuturor rănilor,
durerilor,
tuturor trădărilor
și-abandonărilor din viața ta.
Te uiți în jur, la pieptul tău mă
privești
respirând molcom,
mirosindu-mi trupul a iubire.
Mistuiți de imaginea noastră nu vrei
să spun nimic,
în adâncuri pătrundem,
simți că mă poți privi la nesfârșit,
ceea ce rămâne e un cântec pentru
suflet,
suav, delicat, ca o dimineață,
cu note
ce se nasc din noi,
paradisul suprem trăit în doi,
apa și aerul
dătătoare de viață,
cheia ce deschide porțile morții,
un spațiu sublim și abstract în
răsuflarea vieții eterne,
un vis fermecător, intens,
și speranța ce nu moare,
roua ce se-așterne
pe petale moi de floare
reținute dintr-un suspin într-o
noapte senină
și râsul de copil fericit cu harul
bucuriei de a trăi
în universul rotund al iubirii.
În tăcere, timpul dispare.
Nu știi cum să îți descrii
sentimentele,
e ca și cum ai aștepta o viață
un semn,
o rază de lumină.
Nu mai știi de mă iubești pe mine
sau ceea ce ți-am revelat prin
prezența mea în viața ta,
visul din vis etern al sufletului,
atom și parte din tine,
din inima veșnic căutătoare…
30 septembrie 2017
---
*
Din rădăcini spre muguri, foşnetul
stelelor
~*~
Pe malul rîului se reflectă surâsul
lunii,
pasărea cu aripi de dragoste
şi tu, cel trezit c-a-ngropat
dimineţile
în fântâna din care
vor bea vise
călătorii de pretutindeni,
ca-ntre timp să devină
fulger şi lacrimă, mugur şi adevăr.
Petale de nufăr în ploaie, o
mângâiere
cu mir unsă pe pielea de aur şi
smirnă,
o ţiteră dintr-un colţ ciupită
de-o pală de vânt.
Noaptea este aşteptată de cei ce ştiu
să-i desluşească lumina.
Când la fereastra mea
stelele foşnesc,
vestesc că au un poem printre ele.
În casa aceea este un rug ce arde
în forma inimii tale.
Ferice de cel ce are bucata lui de
cer
şi culoarea vie din aripa fluturelui!
Chiar dacă viaţa te-a-ndoit
un cuib de fluturi porţi în fiinţa
ta.
Alergi prin cărările deschise de
lumină,
lăcrimezi prin poveşti cu filele arse
de dor,
cerni nisipurile celor mai bogate
ţărmuri,
la piept strângi comori, apoi le
dărui,
din ele să-şi facă şirag de lumi.
Te vei întoarce pe ţărmul cu petice
de linişte
de câte ori plouă cu tine pe apus,
trăind în inima macilor, alergând
printre vârste.
În palmele tale, stânci şi lumină,
scări şi comori de cenuşă, ţărmuri şi
dor...
Arsura din glasul ei transmite arsura
trupului lui.
În matca pământului se zăresc
flori roşii izvorâte din piatră,
un licăr de speranţă, apropierea
inimilor,
o sferă luminoasă în continuă rotire,
două drumuri şi două ajungeri.
Delicat le e timpul! Ca o taină:
deşi în văzul vieţii, în ochi,
nimănui.
Simţi primăvara câmpului lor plin de
flori?
Ca şi când ai fi îndrăgostit de-un
câmp de margarete,
din rădăcini spre muguri, din cer
spre pământ...
Ca valurile, timpul se sfarmă
dinaintea
acelui ţărm neştiut. Timp pierdut sau
câştigat,
alergările noastre sau fugi înspre
niciunde?
Între două vise ne derulăm,
timpul deschide
şi-nchide porţi, uneori prea curând.
Mai avem timp să ne privim în ochi?
Mai este apa izvoarelor spălată de
ochii noştri?
Nu există moarte, există un aici,
un dincolo şi iubirea ce face
puntea de legătură, dincolo de
infinit!
---
*
Borne si semne
~*~
Copilăria te-a lăsat departe, cu
haine de împrumut,
ca pe un drum îngust de călătorie.
Soldaţii se luptă cu trandafirii.
Crede-mă!
Cromatică. Tumult. Dorinţă
neîmplinită
în inima unui visător.
Un martir a murit în haos.
Vezi sau nu vezi firimiturile lăsate
din loc în loc,
în spatele zidurilor cenuşii, din
partea uitată a oraşului.
Un abur moale se-nalţă.
Auzi sau nu auzi şoapta copacilor,
pasul tainic,
suspinul indefinit al pietrelor
şi cântecul simurgului
ce-şi muşcă
ultimul deget de singurătate.
Simţi sau nu simţi vântul
ce-şi poartă, în zbor,
ecoul tăcerilor din amurg.
Sedus de miraj, praful trupurilor
noastre
este praful depus de-atâţia ani
în căutarea sensului.
Poetul moare dacă
războaiele lui sunt încheiate.
Încă trăieşti în colţul durerii, fără
cheaguri,
fără vreun handicap.
Istoria s-ar putea repeta,
ca într-un balansoar,
reîntâlnindu-ne, din timp în timp.
Mergând pe inima străzilor sumbre
am pus adevărul imperceptibil
în geanta ta de umăr,
atunci când te vei face nevăzut.
Şi timpul ambiguu, întârziat, nu s-a
terminat, încă.
Cuvintele care vor exploda pasiunea
nu se vor mai deschide.
Biserica şi-a pierdut clopotul.
Sub ruinele distrugerii, am căutat
flacăra vie,
pentru a ne regăsi rămăşiţele.
O fereastră înţepenită se deschide,
un peisaj nou se-ntinde în faţa
ochilor.
~*~
1 noiembrie 2019
IRINA LUCIA MIHALCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu