NISTOROIU - Colindul Frumuseţii şi Tinereţii române în temniţele carlisto-comuniste

 

Colindul Frumuseţii şi Tinereţii române în temniţele carlisto-comuniste

  

                                                  GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

 

   „Voi n-aţi stat cu noi în celule

   Să ştiţi ce-i viaţa de bezne

   Sub gheare de hiene, cu guri nesătule,

   Voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,

   Încins cu cătuşe la glezne.”

             (Radu Demetrescu Gyr)

 

 

   Fiorul sufletesc al creştinului ortodox dacoromân se strecoară tainic în Noaptea Albă, serafică, pe sub faldurile de nea primind cântarea Îngerilor ce se pogoară din Cerul albastru, senin, plin de încântarea Iubirii, care se răsfrânge peste Pământul verde al dacilor nemuritori împodobit cu marama de aur a sfintelor Sărbători.

 

   Adie un murmur, un cânt, un ecou, o cântare, un colind, o bucurie, o rugă, un crez.

  

  Ceata de îngeri, păsări în zbor, cor de copii ne colindă sufletul frumos de altă dată,

cu Naşterea Pruncului Sfânt ce împodobeşte cu blazonul Său, Caleaşca Noului An,

pentru ca fiecare creştin valah să devină o făptură dalbă într-o armonie liturgică.

 

   Aceasta era urzeala şi ţesătura Tradiţiei pe care era brodată menirea Românului.

 

   În vremurile multiseculare toţi fiii demni şi frumoşi de la vlădică până la ţăranul semeţ, ieşeau cu crucea-n frunte în faţa duşmanului din afara hotarelor, biruindu-l ori căzând înfrânţi, dar niciodată îngenunchiaţi, mărturisindu-L cu dor şi cânt pe Hristos. 

 

   În vitregia ateo-comunistă (regalo-proletară) a veacului XX, prigoana declanşată de trădătorii şi laşii antiromâni, anticreştini au uzurpat monarhia strămoșească, statul naţional, credinţa.

 

   Atunci, poporul român creştin ortodox cu cei mai de seamă fii ai săi, cu întreaga Elită spirituală era în lanţuri, cătuşe, temniţe, constrânşi să se lepede de Mântuitorul.

 

   Elita spiritual-religioasă (creştin-ortodoxă), se impune, se alege de la sine, prin sine, în sine recapitulând după modelul Hristic, vocaţia-mesianică prin tot ce are ca valoare supremă Neamul întru virtuţiile sale tradiţionale, lăsate din Moşi-Strămoşi.

 

   Menirea Elitei spiritual-religioase a fiecărei epoci este înplinirea destinului naţiei prin Rezistenţa Religioasă în comuniune de har, jertfă şi iubire cu Voia lui Dumnezeu.

 

   Atunci s-a pogorât peste Neam, jertfa sfântă a Cavalerului Zenitului Carpatin.

 

  Rezistenţa  Religioasă în veacul al XX-lea a activat direct pe câmpii, dealuri, păduri, peşteri, munţi, văile acestora, acţionând şi indirect în familiile frânte, în temniţele arhipline, prin suferinţă, cruce, iertare, asumare, demnitate, rugă, jertfă şi mărturisire.

 

   România secolului al XX-lea era o Tinereţe fără tinereţe şi viaţă fără de viaţă!

 

   La polul opus veghea, prigonea şi persecuta dictatura regală, apoi cea proletară.

 

   Închisoarea împrumuta caracterul tiranului cel mare, a securităţii şi al tiranului unealtă,  care la rândul lui cimenta în pereţii închisorii, în zidurile ei cernite, vieţile curmate prea devreme, prea nevinovate, prin faima lor funestă, atroce, barbară, crudă, demonică, haină, flămândă de sângele curat şi de dreapta credinţă!

 

   Calvarul Frumuseţii şi Tinereţii ortodoxe române, feminine în temniţele carlisto-comuniste a fost podidit cu lacrimi de sânge, colind şi iubire!

 

   Mislea a urcat mai întâi spiritualitatea Muntelui Tabor ca mănăstire ortodoxă, apoi prin „graţia” regală a monarhilor hohenzollerni care s-au ancorat devizei „Nihil Sine Deo!”, a devenit din anul 1924, o Golgotă românească, o fioroasă temniţă a deţinutelor politico-religioase şi a celor de drept comun. În acel mediu carceral Mugurele înflorit al Arborelui Filologiei româneşti Aspazia Oţel, primenit de filosoful poet Lucian Blaga, a fost curmat la plinirea rodului aflat în pârgă (a fost arestată în vreme ce îşi pregătea Licenţa în Litere la Cluj), dar a ars în Rugul Aprins al misticii ortodoxe prin flacăra crezului ei naţionalist-creştin, împlinindu-se împlinindu-ne.

 

„Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, Fundaţia Justin Pârvu Petru-Vodă, Aprilie 2018, p. 15)

 

   A urmat apoi Calvarul de la închisoarea Miercurea-Ciuc, Calvarul Tinereţii fără tinereţe, o Academie a studentelor frumoase-titrate, pe care mistica Aspazia Oţel a numit-o „iadul pătimirii mele..., peste care cerul a revărsat râuri de har”. (ibid., p. 20)

 

   Aspazia Oţel Petrescu a întruchipat Icoana sublimă a misticii trăirii Cuvântului Înomenit prin grai, suferinţă, cruce, jertfă, iubire, har şi creaţie.

 

   Am fost privilegiat de lumina creaţiei şi dragostea creştină cu care m-a îmbrăţişat ani de-a rândul, iar acum, la cumpăna dintre ani, mă plec cu respect și pioșenie amintirii sale, știind că sigur suntem în comuniune !

 

   Miercurea-Ciuc, temuta închisoare aflată în centru oraşului beneficia de cea mai rece temperatură din ţară. Iarna pur şi simplu încremeneşti. Este una din perlele lăsate cadou de „civilizaţia” germană, habsburgică. Deţinutele politico-religioase comunicau între celule prin morse cu aţă. Frigul, foamea, frica, frisoanele, durerea, coşmarurile ţeseau o pânză de amorţeală permanentă, unde umbra zgribulită a fiecăreia rămânea încleştată mult timp ca un mare sloi de gheaţă.

 

   În calendarul încremenitului ger al temniţei Miercurea Ciuc, a fost vârât de  Carol al II-lea şi Anghel Papacioc, în anul 1938, viitorul monah Arsenie – Patriarhul de la Marea Neagră, unul dintre marii Duhovnici ai Ortodoxiei.

   Deşi regimul carceral i-a transformat în veritabile schelete mişcătoare, râvna credinţei lor şi focul iubirii de Neam şi de Dumnezeu i-au aprins în candele de lumină ale spiritului creştin, reuşind să transforme închisoarea într-o pustie a smereniei şi a ascezei anahorete, după cum mărturisea marele nostru duhovnic Arsenie Papacioc.

 

„Pustia şi închisoarea sunt nişte comori de care te poţi folosi foarte mult... Un neam trăieşte prin cei care ţâşnesc spre cer.”(Lumea Credinţei, nr. 97, august 2011)

 

   Peste pragul gheţar şi printre zeghiile roase de abia puteau păşi amintirile cenuşii din lumea de dinainte a închisorii. „Doruri vagi ne cutremurau nemilos fiinţa şi ne cantonau într-un vârtej de jale care ne absorbea până la anihilare. Un cerc de smoală, fără stele, ne privea prin arcada ferestrei mărind senzaţia de frig. Totul era de gheaţă în jurul nostru, până şi apa din găleată avea o crustă de gheaţă.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne... Ed. Axa Botoşani-2004, p. 292)

 

   În lumea „liberă” bătea toaca de sfintele sărbători Naşterea Domnului, Soborul Maicii Domnului, Sf. Arhid. Ştefan, Sf. Ier. Vasile cel Mare, Botezul Domnului, Sf. Prooroc Ioan Botezătorul,care adunau la sânul lor Familia creştină, poporul creştin.

 

   Amintirile fragilelor pătimitoare cu mireasmă de zambilă ori mărgăritar au zburat în stol spre trecut dar, o mare parte, s-au cuibărit în cotloanele celulelor care le-au încremenit viaţa. Zidurile groase muşcau din puţina căldură a trupurilor firave, alături de pliscurile ţăcănitoare ale păsărilor de fier-gaborii ce nu mai pridideau înjurând.    Dangătul clopotului din turla bisericii vecine cu închisoarea regimului totalitar, care le-a întemniţat tinereţea verde, şi-a revărsat vibraţia peste tăcerea lor ascetică, mânându-le gândurile albe să pornească smerite, refăcând drumul Vitflaimului trac, cărarea bătătorită peste care pluteau paşii angelici ai Sfintei Fecioare Maria, atunci, de mult, în Sfânta Noapte Albă a Renaşterii umane, când Cerul şi-a făcut adâncă reverenţă, iar Pământul copleşit s-a închinat smerit tresăltând de sacra bucurie.

 

   Smirna, Tămâia şi Aurul tinerelor creştin-ortodoxe închise la Miercurea Ciuc erau: Credinţa sufletului lor curat, Nădejdea crezului mistic, Dragostea libertăţii spiritului şi Colindul sublim al inimilor lor serafice, care vibrau de frumos, de adevăr şi sublim. „Ce cuvânt ar putea să exprime încărcătura de sens a unei astfel de clipe, izvor de speranţă mai certă decât realitatea mizerabilă în care ne-au ferecat cei lipsiţi de Dumnezeu!? Mereu se va naşte Pruncul Dumnezeu şi mereu va salva tot ce trebuie salvat. Steaua speranţei a poposit şi peste hruba aceasta şi a dat strălucire mizerabilei noastre celule, care nu se deosebea prea mult de un staul.” (ibid., p. 293)

 

   Crăiasa Fecioară Maria şi Împăratul Iubirii, prefigurat în Dumnezeiescul Prunc Iisus au primit cu mare emoţie Colindul divin prelins şi picurat din sufletele tinerelor îmbujorate de focul Rugului Aprins al iubirii lor cereşti, de Flacăra spiritualităţii tradiţionale, care înfrunta cu demnitate temniţa încremenită, ce părea o peşteră blestemată a tiranei habsburgice Maria Tereza. „Spiritualitatea insului trebuia distrusă, remodelată prin pierderea respectului de sine, coborât în abisuri de abjecţie blasfemică; nici o fiară n-ar fi putut rezista flagelării demonice.” (Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 10)

 

   Statul român este singurul din lume care după 1989, mai ales, nu încetează să profaneze constant pe orice cale, Tradiţia, Naţia, Patria, Biserica, Memoria, Neamul: femeia, mama, copilul, familia, şcoala, instituţiile, personalităţile, geniile, eroii, savanţii, martirii, mărturisitorii, monahiile, călugării, ţăranii, dascălii, ctitorii şi sfinţii.

 

   Această „graţie” ni se cuvine prin forţele oculte care guvernează lumea, în mod expres România şi prin segmentul populaţiei ignorante, turma credulă, manipulată, sfârtecată, asmuţită asupra restului de popor care stă la adăpostul nepăsării, ajutând la promovarea politică în rândul demnitarilor cu majoritate covârşitoare: elemente duşmănoase Crucii, elemente străine Patriei şi elemente vrăjmaşe Neamului care, atrofiază cultul demnităţii strămoşeşti, simţul moral şi sensul religios al Naţiunii.

 

    „Sunt nenumărate exemple de familii prolifice, şi „puternice” care n-au produs decât degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţei strămoşeşti a cultului onoarei. Am învăţat printr-o grea experienţă că pierderea simţului moral şi a celui religios la majoritatea elementelor active ale unei naţiuni, aduce cu sine decăderea acesteia şi cotropirea ei de către străini.” (Dr. Alexis Carrel, Conduita Vieţii. Reflecţii-Rugăciunea, Traducere, note, comentarii, Petru-Atanasie Tănăsecu, Ed. Mănăstirii Crasna-Prahova-2013, p. 282)

 

   O naţiune creştină aşezată în firescul ei ortodox de Dumnezeu, deviată de la matca străbună de dictatura regală şi de nevolnicul ei urmaş Mihai, a fost transformată într-o Republică Penitenciară, unde „Tineri-cu „temniţa, mormânt al tinereţii” lor-frumoşi, inteligenţi, talentaţi, culţi, spiritualizaţi, credincioşi, chinuiţi, torturaţi dincolo de orice închipuire, umiliţi, batjocoriţi, osândiţi la teribile cazne ani de-a rândul, siliţi să trăiască în condiţii inumane, înfometaţi, îngheţaţi de frig zi de zi, noapte de noapte, doar se va termina cu ei. Anihilarea omului de către om. Întoarcerea la stadiul animalic. Sfârtecarea mieilor de către lupi. Apusul însângerat al condiţiei umane.” (Luminiţa Niculescu, Mieii de junghiere ai neamului românesc, în Aspazia Oţel-Petrescu, A Fost odată. Bucureşti-2011, p. 62)

 

   Din Corola sacră a demnităţii feminine desprindem şi alte Icoane ale eroismului şi martiriului ortodox: Monahiile Mihaela Iordache, Mihaela Portase, Maica Stareţă Veronica Gurău şi mărturisitoarele Ecaterina Gâţă şi Maria Muscalu Baicu.

 

   Maica Mihaela Iordache, supranumită TRANDAFIRUL ALB al misticii monahale româneşti, a fost arestată ca mireană cu numele Marieta din ordinul expres al lui Carol al II-lea în vara anului 1938, torturată, maltratată şi internată la Mănăstirea Suzana-Prahova. Un an mai târziu altă mare dramă s-a abătut asupra Ţării şi asupra suferindei prigonite Marieta Iordache, când Călăul poporului unui Neam iubitor de Hristos şi de monarhie, Carol a II-lea a ucis tâlhăreşte noaptea, fără nicio judecată, în jur de 300 de Fii Aleşi pe tot cuprinsul ţării, Elita Neamului creştin-ortodox, între care şi pe asistentul universitar dr. Iordache Nicoară, fratele Marietei, aflat în lotul deţinuţilor persecutaţi religios de la Miercurea Ciuc, la 22 Septembrie 1939. „Trebuie să recunoaştem că toţi asasinaţii din ordinul lui Carol al II-lea sunt martiri.” (Dr. Ana-Maria Marin, Suferinţele Maicii Mihaela, în „Libertatea”-New York, anul VII, nr. 63, Nov. 1987)

  

   Crezul – testament al Maicii Mihaela Iordache şi l-a scris cu sângele muceniciei. „...Am vorbit despre Hristos şi am mers-în parte, după puteri-pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos, vieţuind întru El. Drumul acesta înseamnă dragoste şi numai dragoste. Toate celelate le lăsăm în seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi de a o împlini întocmai, chiar cu preţul vieţii noastre!...” (ibid.)

 

   Marieta Nicoară a întruchipat ca mireană tot ce are mai frumos un trăitor creştin, iar ca Monahie mistica purităţii care a înălţat-o pe culmile serafice ale Muceniciei dacice.

 

   Maica Mihaela Portase, istoricul Sfintei Mănăstiri Vladimireşti - Galaţi, camaradă de suferinţă a fost urmaşa demnă a Muceniţei Mihaela Iordache, un suflet ales, chemător, frumos, plin de har, fierbinte, primitor, pătimitor, înălţător, sublim, ziditor, călăuzitor, înmiresmat de dragostea de ţară şi iubirea de Dumnezeu.

   Maica Mihaela Portase a fost întruchiparea smereniei monahale, a omeniei valahe fără margini, a înţelepciunii sibilelor străbune, a Icoanei sfinţilor dacoromâni.

 

   Maica Mihaela Portase rămâne Colindul de lumină al Neamului dacoromân!

 

   Am avut bucuria celestă să o cunosc, s-o preţuiesc, s-o admir şi s-o venerez! 

 

   Maica Veronica Gurău – stareţă şi de două ori ctitoră a  Mănăstiri Vladimireşti, întâi în vremea monarhiei, cel mai mare locaş monastic român cu 318 fecioare- vieţuitoare-slujitoare, apoi după dezastrul comunist, după închisoare, după prigoană, după defăimare şi venirea neocomuniştilor după 1990, Mănăstirea profanată de regimul proletar, transformată în C.A.P. şi grajdurile sale adiacente, a refăcut-o din propria cenuşă într-o Pasăre măiastră a monahismului românesc.

 

    Maica Veronica, pe care am cunoscut-o şi am admirat-o după lovitura de stat din Decembrie 1989, rămâne în memoria ortodoxiei cea neinterzisă și a posterităţii ca o Regină-vestală, exharta Fecioară a plaiurilor noastre valahe.

 

   Prin prigoană, persecuţie, temniţă şi o nouă ctitorie, cerul i-a conferit nimbul martirajului...

  

   Ecaterina Gâţă  era  Fecioara cu părul spicului de grâu şi ochii Viţei de vie.

 

   Peste fiinţa ei angelică s-a revărsat întreaga frumuseţe a naturii, peste care s-a pogorât ca o graţie divină, marama tainică a spiritualităţii religioase dacoromâne. Privirea ei pogora zorii de dimineaţă în inimile celor din jur, iar ţinuta regală, de prinţesă dacică, aducea reverenţă peste tot. „Avea un corp atletic, o ţinută dreaptă, părul blond, faţa ovală, ochii mari şi verzi. Îi plăcea să îmbrace o iie albă cu model naţional pe piept, aşa cum purtase şi Nicoleta Nicolescu, martiră a prigoanei carliste, model spiritual pentru Ecaterina Gâţă şi pentru generaţii întregi de creştine.” (Cezarina Condurache, Sfinţii Închisorilor – 28 de biografii exemplare. Ed. Evdokimos

Fundaţia Profesor George Manu, 2015, p. 245)

 

   Carol al II-lea ajutat de premierul său patriarhul Miron Cristea să-şi consolideze dictatura regală au transformat o serie de perle mănăstireşti precum Dragomirna, Suzana, Tismana, Sădăclia (Basarabia) în lagăre pentru studentele creştine ortodoxe şi doamne aristocrate. Cei doi satrapi au pornit prigoana contra Frumuseţii şi Tinereţii feminine în Decembrie 1938. Ecaterina Gâţă, Elena Bagdad, Sofia Cristescu, Anastasia Popescu, doamna Alexandra Russo şi prinţesa Ioana Cantacuzino au fost repartizate la Sădăclia, până „în primăvara anului 1940.” (ibid., 246)

 

   Ecaterina Gâţă - rămâne prin martiriul ei o Ioana d’Arc a Valahiei Mari!

 

   Mioara, cea supranumită Aurora calvarului feminin - Maria Muscalu Baicu.

 

   „Mioara s-a născut... nu, nu s-a născut, ci s-a iscat, frumoasă, <<din darul lui Dumnezeu>>. Frumoasă a fost cu un chip de Ileană Cosânzeană, nobilă a fost ca un spic de grâu aurit de sfântul soare, blândă şi smerită a fost ca mioara crescută în tainice văi sau pe semeţe creste de munte... Din primul moment în care am văzut-o mi-a sugerat un spic de grâu smuls dintr-o holdă dată în pârg sub soarele verii. Era foarte frumoasă, fără îndoială, dar avea ceva mai mult decât „o preafrumoasă fată.” Ochii ei albaştri, părul ei foarte blond, sufletul ei foarte cald, bunătatea ei plină de naturaleţe, cu un cuvânt, toate calităţile ei, inclusiv numele de alint, Mioara, sugerau ceva emblematic, ceva ce ţinea de spaţiul mioritic.” (Aspazia Oţel Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 210)

 

   Peste Drama lăsată asupra României de regele trădător Mihai, prin lovitura de stat de la 23 August 1944, s-a aşezat Tragedia ocupării necondiţionate a ţării îndoliate de către Armata Roşie înrobitoare sub surâsul monarhului mişel.

 

   Cumetria proletară bolşevico-comunistă şi-a instaurat dictatura urii, a crimei, a violenţei, a profanării, a prigoanei, a persecuţiei întregii armonii creştin-ortodoxe.

   „În 1955 are loc drama de la Vladimireşti, când duhovnicul lor, ierom. Ioan Iovan, stareţa Veronica şi comitetul mănăstirii sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Cele 300 de maici sunt alungate din mănăstire şi li se intentează proces pentru <<port ilegal de uniformă>>. Nici maica Teodosia n-a fost scutită de închisoare.” (Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români din secolul XX-Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraş-2010, p. 308)

 

   Marea Poetă Maica Teodosia-Zorica Laţcu – Privighetoarea mistică a liricii creştine a împărtăşit alături de surorile ei mirene sau monahice Calvarul Golgotei Româneşti.

   „Poeziile Maicii Teodosia, fiecare în parte şi toate la un loc, sunt pentru noi un ospăţ de Paşti, o chemare la bucurie. Ele sunt ceva << de pe tărâmul celălalt >>. Au darul să ne transpună << sus >>, deasupra lumilor, în locul minunilor. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceste creaţii literare, prin care vine la noi Dumnezeu şi Cosmosul transfigurat.” (Zorica Laţcu Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti 2000, Cuvânt înainte-Arhim. Teofil Părăian M-rea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus)  

 

   Calvarul Feminin din temniţele carlisto-comuniste au ridicat Femeia ortodoxă mai presus de eroină.

     Au înălţat Eroina mai presus de Martiră, apropiind-o de Vârful serafic prin care a trecut Fecioara Maria-Vlaherna Carpatina-Maica Domnului nostru.

 

   Fecioara, Femeia, Mama creştin-ortodoxă sunt chemate-hărăzite de Dumnezeu să schimbe destinul naţiei, neamului, cum profetic enunţa Luceafărul nostru-Mihail Eminescu:

 

  „Daţi-mi mame creştine şi voi schimba faţa lumii!” 

 

   Amin!       

 

 Cu adâncă veneraţie mă aplec în faţa acestor Destine sacre şi Icoane sfinte!

 

 

   31 Decembrie 2020     + Ovedenia praznicului Naşterii Domnului