Aceste hiene pribege pe care, naivi,
le-am ales să ne fericească
Teo Palade
04 Iulie 2021
„Ce
caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului voiesc
să câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât
organizarea cea mai simplã posibilã a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi
care doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând
câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlineascã nici
pe una în deplină constiinţă” (Mihai Eminescu, Netrebnicii care ne conduc,
1877)
Pare
deja un fenomen firesc în România democratică. Aproape nimeni nu se mai miră că
fiecare ales al neamului îi devine duşman din momentul în care a ajuns la
putere. Ar fi inutil să ilustrăm afirmaţia prin exemplele din istoria ultimilor
treizeci de ani. Ele sunt cu sutele. Iar furtul din buzunarele noastre a ajuns
la cifre incredibile. La mii de miliarde. Mai mult decât s-a furat în întreaga
istorie a cestui pământ. Nume ca Băsescu, Boc, Petre Roman, Iliescu, Emil
Constantinescu, Blaga, Boiangiu, Stolojan, Ciorbea, Isărescu, Olguţa Vasilescu,
Cioloş etc, zbârlesc şi acum părul de pe ceafa bugetarilor de toate nuanţele -
de la funcţionărimea fără chip la profesori, medici şi militari - stârnind
valuri de înjurători din partea milioanelor de pensionari, a ţăranilor,
comercianţilor, părinţilor şi chiar a copiilor care abia reuşesc să priceapă
sensul cuvintelor de ocară. Din cauza lor, a acestor hiene, milioane de români
şi-au părăsit ţara, s-au izolat de familii şi au ajuns sclavi moderni pe
meleaguri străine. Din cauza lor, a acestor fiare de pradă, în străinătate când
spui că eşti român eşti privit şi tratat ca o slugă.
Hienele
cu chipuri omeneşti au muşcat şi muşcă încă din fiecare mădular al neamului
acestuia prea răbdător. Nu a existat categorie socială care să nu fie
pedepsită. I-aţi văzut cum, organizaţi în adevărate haite colorate (haita roşie
a socialiştilor; haita portocalie a democraţilor; haita galben-albastră a
liberalilor; haita albastru-albă, tânără şi ambiţioasă, a neo-marxistilor ce
vor să salveze România apăsându-i cu bocancul pe grumaz; haita mărului
verde-albastru a celor care se vor a fi poporul spoliat prin voinţa liderului
lor cu nume de flatulenţă) ne atacă din toate poziţiile? Ne lovesc din
parlament, din locul unde s-au adunat decenii de când nicio lege nu a fost
votată în favoarea cetăţenului. Ne pălmuiesc fără ruşine din guvern, de acolo
unde se întrec în a anula drepturile noastre fireşti câştigate după lupte crâncene cu hienele
dinaintea lor. Ne sucesc minţile de la posturile de televiziune de unde,
crezându-ne idioţi, ne explică cât de bine o ducem acum când o ducem mai rău ca
niciodată.
Conform
obiceiurilor fiarelor care vânează în haită, ei au atacat în primul rând pe cei
mai vulnerabili. Pensionarii şi copiii. Bătrânii, condamnaţi la înfometare,
refuzaţi de un sistem sanitar încăput pe mâna unor impostori, închişi cu de-a
sila în case şi cu timpul e libertate limitat la câteva ore pe zi, sunt atacaţi
psihic, zi de zi, prin lansarea unor zvonuri nimicitoare privitoare la singurul
lor venit - pensia. S-a ajuns până acolo, încât cei cu pensiile cele mai mici
vor fi supuşi unui amănunţit proces de verificare din partea statului pentru a
se descoperi dacă nu cumva au şi alte venituri, vreo vită prin bătătură sa
vreun copil care îl ajută cu bani. Cazuri în care, hienele pot să le fure şi
bruma aceea de mărunţiş primită după o viaţă de muncă.
În
acest timp, hienele pribege care ne conduc învârt zeci de miliarde de euro,
plasându-le cu largheţe în conturile celorlalţi din haită. Veşnic nesătuli,
fără de ruşine, din când în când, în văzul tuturor, se încaieră între ei pentru
a înfuleca o halcă cât mai suculentă din trupul ţării aflate deja în moarte
clinică. Salariile sunt îngheţate, pensiile aşiderea, alocaţiile pentru copii
blocate prin amânări succesive, industria autohtonă nu mai trăieşte de mult,
investitorii români îi numeri pe degetelue de la o mână, ţărănimea aproape a
dispărut din satele depopulate de vlaga tinereţii… Ne-am întors cu un secol şi
jumătate în urmă. Ca şi cum ar trăi azi, ne-o spunea, descriind starea ţării la
1850, genialul Eminescu: „Ţãrani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât
negrul sub unghie, fabricanţi numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită
n-au, ce sunt dar?”
Părem
îngheţaţi în mijloc de secol nouăsprezece. Nimic nu pare a se fi schimbat. Ca
în 1850, se poartă barba stufoasă. Ca în 1850, voracitatea politicienilor de
duzină nu cunoaşte limite. În ultimii treizeci de ani, mai mult decât alte
naţiuni, ne-am întors în timp. Am
regresat cu viteza unui bolovan rostogolit la vale, susţinând că ne dezvoltăm,
că ne aliniem lumii civilizate, că suntem mai responsabili.
Iată
cum ilustrează viaţa românească a ultimelor trei decenii un fin observator,
scriitorul Gellu Dorian: „[…] ceea ce se petrece în ultimii treizeci de ani în
România, mai mult parcă decât în oricare alt stat care a trecut prin epurările
comuniste, este de un cinism asemănător cu exterminările de care aminteam mai
sus. Este adevărat că oamenii competenți iviți după 1990 pe aceste plaiuri nu
au mai înfundat pușcăriile, nu au mai fost duși în lagărele de exterminare, ci
au fost marginalizați de la legislatură la legislatură – cu excepția lichelelor
patentate, care au fost trimise legal, după lungi indulgențe, la pușcărie, unii
mimând acest spațiu de reeducare, transformându-l în turn de fildeș în care
și-au scris cărțile, care i-au eliberat înainte de terminarea pedepsei, alții
mai ispășesc, urmăriți de o groază de fapte ilegale. Dar nici despre ei nu voi
încerca să schițez un profil al „demnitarilor” de toate rangurile de ultimă
vreme, ci despre scursura care a ajuns acum să fie în posturile de decizie
pentru bunul mers al vieții, care se încețoșează de la o zi la alta. Spălătoria
din care au ieșit aceste scursuri n-a fost alta decât acel instrument popular
numit „alegeri”, de care s-au folosit doar aleșii nu și alegătorii.
Chestiune
cunoscută […]. Ceea ce e mai trist este că polițele pe care această scursură
socială, numită „demnitari”, de orice rang, se plătesc prin punerea în funcții,
în structurile administrative, pe toți lingăii și oportuniștii, care le-au
făcut posibilă promovarea în funții cheie, de decizie, unor politicieni
analfabeți din toate punctele de vedere, chiar dacă funcționali și chiar
asimptomatici în ceea ce privește inteligența. […]. Din păcate e plină țara de
ei și înclinarea acesteia spre râpă se vede de la o zi la alta. și din păcate,
impostura este o epidemie generalizată la vârf, provocând boli grave, cronice,
pe care niciun vaccin nu le va eradica vreodată. și vorba deja bine cunoscută,
parafrazând o zicere celebră, „mama impostorilor e mereu gravidă”. Iar cârma le
stă la îndemână!”[1].
Despre
virtuţile şi despre tarele poporului român s-a tot vorbit şi s-au tipărit zeci
de tomuri, unele interesante, altele interesate. N-am s-o fac şi eu. Personal,
nu cred că suntem o naţiune mai dotată sau mai puţin responsabilă decât alte
popoare. Poate, aşa cum constata marele Eminescu, suntem mai ciudaţi. „Ciudată
ţară, într-adevăr!”, spunea el înainte de a ne îndemna să deschidem ochii, să
ne trezim şi să dăm de pământ cu „turma de netrebnici”: „Într-adevăr, cum li
s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice Ia staţi, oameni buni! Voi
plătiţi profesori care nici vă învatã copiii, nici carte ştiu; plătiţi
judecători nedrepţi şi administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înşii
nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vã ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece.
Apoi ei toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă. Nefiind stăpân care să-i ţie în
frâu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creându-şi locurişsi locuşoare,
deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe
când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi
dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit […]. De aceea, alungati turma acestor netrebnici!…”[2].
Mai
bine de 150 de ani nu am ascultat astfel sfaturi. Am putea să o facem acum?
----------------------------------------
[1]
Gellu Dorian, Când impostorii sunt la cârmă, revista Expres Cultural - iunie
2021
[2]
Mihai Eminescu, Netrebnicii care ne conduc, 1877
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu