O datorie neonorată, ascultând
„Balada” lui Ciprian Porumbescu
Col. (r) Alexandru Bochiş-Borşanu
03 Octombrie 2021
Ascult
mereu Balada lui Ciprian Porumbescu, față de care am o datorie neonorată;
audiția mă liniștește, mă sensibilizează, uneori mă mulțumește, dar nu aș spune
că mă bine-dispune, dimpotrivă îmi relevă imagini ale trecutului, o nostalgie
neutră sentimental, nici de regrete nici de bucurii. Imaginile cu potecile din munții Bucovinei,
pe care, în parte, le-am călcat, apar feeric, cu brazii verzi scăldați în soare
sau neguri lăptoase, dar falnici. Tablouri în mișcare însoțite de melodia
fermecată a baladei, plutesc, se derulează filmic, o creație construită de
subconștientul mental, încât ești aproape de visare, de starea euforică care
curge lin odată cu acordurile baladei lui Ciprian Porumbescu.
Și
încă ceva. Vă fac o confidență. De câte ori ascult Balada mă simt vinovat,
regret acel moment din trecut și nu-mi explic cum de am putut fi atât de
mărunt, de meschin, de lipsit de sensibilitate sufletească, de generozitate,
deși situația reclama o poziție contrară; această atitudine nici acum nu mi-o
explic. Aș putea motiva că intrasem într-o oarecare transă, că tonalitatea
astrală a Baladei m-a transbordat și pe mine în sferele siderale, acolo unde biocurenți energetici
anonimi plutesc alături de biocâmpul cuantic universal, și unde m-am pierdut în
neant printre spirite.
Scuze
de polologhie! Să explic care este mobilul autoreproșului consemnat mai sus.
Sunt sigur că mulți ați intuit: Balada lui Ciprian Porumbescu. E o poveste
emoționantă, petrecută acum 55 de ani, care mă obsedează și astăzi, nu se
șterge din memorie, și, deseori, aproape involuntar caut Balada, pe care o
ascult smerit aproape la fel de sobru precum o liturghie în biserică.
Era
spre iarna anului 1976, cred, în Întâi Decembrie ziua Marii Uniri sau a II-a
zi. Locuiam la etajul III, cu vedere
spre interior, în blocul Căminul, din piața Vasile Roaită (acum Caius Iacob).
Începuse să se însereze, dar era liniște. Cred că citeam ceva ziar. Dedată
tăcerea se rupe, când din curte, aproape de fereastra mea, aud acorduri duioase
de vioară. Deschid fereastra și privesc afară. Un bărbat cânta la vioară Balada
lui Ciprian Porumbescu. Melodia mă prinde, și, cu coatele pe pervaz
sprijinindu-mi barba rămân inert până la sfârșitul reprezentației. Eu, blocat
mental, stau și observ omul și mișcarea sa pe scena aleasă din curtea blocului
Căminul. Jos avea cutia viorii deschisă. Nu se mișcă, mai stă cca 5 minute, în
jurul său nu se întâmplă nimic. Și eu insensibil mă mulțumesc să-l privesc.
Nici măcar nu-l aplaud.
Purta
ochelari negri, era orb, cu capul descoperit, cu calviție extinsă, destul de în
vârsta, spre 70 de ani sigur, într-un costum închis, cu cămașă albă. Cam greoi
ridică cutia și introduse vioara și arcușul cu grijă, apoi o închide, aproape
ritualic. Apoi observ că lângă picior era o bâtă albă. O ridică. Nimeni nu l-a
onorat cu ceva, o răsplată pentru melodia dumnezeiască scoasă din vioară și
arcuș, deși sunt sigur, multor vecini melodia le-a mângâiat auzul, activând
sentimentul de apartenență la lumea românească. Mă trezesc la realitate abia
după ce-l urmăresc cu privirea pășind greu ajutat bastonul alb, dispărând pe
strada ce ducea la gară. Abia atunci realizez că acea melodie trebuia
răsplătită, violonistul trebuia aplaudat și premiat pecuniar. Că acest român
inteligent și patriot, sărac și suferind, înafara faptului că rămăsese aproape
înafara societății, se luptă cu viața grea, pe care nu o merita, dar promova
românismul și valorile lui.
Și
azi am imaginea clară a omului și a evenimentului, regret că am fost
insensibil, nerecunoscător. Nu l-am răsplătit, deși el îmi dăduse tot ce avea
el mai bun: mesajul geniului românesc transpus în Balada lui Ciprian
Porumbescu. Când ascult Balada, și o fac destul de des, sunt împreună cu acest
român anonim, care-mi este alături, iar eu îi mulțumesc de fiecare dată. Nu
l-am mai întâlnit, deși ulterior, am căutat să-l identific, să mă achit de
datorie, dar nu am reușit; sunt aproape sigur că era din Moldova. Oricum, scena
m-a marcat sentimental, iar imaginea revine periodic, chiar dacă nu ascult
Balada. Știu, și mă căiesc, sunt conștient de neiertat. Am o datoria neonorată.
P.S.
Azi când ascultam „Balada”, intră soția, se așază pe un fotoliu și nu spune
nimic. L-a sfârșitul audiției o întreb: îți amintești vreo situație deosebită
despre mine și Baladă? Fără să ezite îmi răspunde: da, mi-aduc aminte, de
regretul și lamentația ta, când un bătrân a cântat „Balada” la vioară, în curte
la Căminul în ziua Națională, întâi decembrie, de acum vreo 50 de ani iar tu
te-ai căit mereu, că ai rămas dator.
De
aceea, evoc amintirea, o scriu, recunosc datoria neonorată, și fac posibilă să
o cunoașteți și dumneavoastră. Prieteni vă îndemn: onorați-vă datoriile de
orice natură!
https://www.art-emis.ro/literatura/o-datorie-neonorata-ascultand-balada-lui-ciprian-porumbescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu