IOAN MICLĂU-GEPIANU - Lupta cu imaginația mea proprie (Revăzut și adăugit)

 

Motto:

 

 ”... Smerenia izvorăște din măreția și bogăția spirituală,

după cum spicul bogat în boabe stă întotdeauna cu fruntea

plecată spre glia căreia-i mulțumește.... smerenia creștină

este întotdauna plină de demnitate. Ea nu-l umilește, nu-l

micșorează, nu-l înjosește pe om, ci dimptrivă, îl umple de

forță, îi dă tărie să întâmpine cu fruntea senină, ignoranța

trufașă, răutatea îngâmfată...

(Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Părintelui –

 Un ghid al frumuseții lăuntrice. Ed. Mega, Cluj-Napoca,

2009, p. 123)

(din trimiterea Pr.prof. dr.Alexandru Stănciulescu –Bârda,

 Minilectură –Malovăț – 2021 -).

 

  

 

IOAN MICLĂU-GEPIANU:  Lupta cu imaginația mea proprie

(Revăzut și adăugit)

 

       Imediat după colțul realității, apare infinitatea imaginației care ne duce prin lumile ei, infinite dar niciodată imposibile. Intrarea mea în lumea poeziei de exemplu, îmi este și azi o enigmă. Mă lupt să-i găsesc rădăcina, chemarea!

Mă izbeau pretențiile de tot felul ridicate de cei cu studii, de cei ce știau deseori merge (vorbi) pe trei cărări, sau cum se mai zice modern, a ști să calce pe cele patru puncte cardinale, dintr-o dată. Când am trecut pragul Universității, am crezut că am găsit și eu izvorul lumii! Da de unde!  Dimpotrivă, ceva de neînțeles mă atrăgea înspre frumusețea artelor libere, înspre o libertate deplină a imaginației mele proprii.

   Îmi plăcea pictura, muzica, sportul, și..., cartea, încă din copilărie. Alergam în imaginația mea, oprindu-mă pe la felurite îndeletniciri, felurite arte și genuri ale acestora. A le visa pe toate, înțelegeam, a fi un amalgam adunat prin imaginație, care deschidea o luptă, din care puteai ieșii și un rătăcit, cu vise deșarte, rupt în toate părțile neadunând nici un întreg.

Apoi, presimțeam în mintea mea încă tânără, că, o legătură între viața reală de zi cu zi, și cea a imaginarului în care ne zbatem, să fie o mai vie atracție / legătură naturală, decât neapărat albirea mea alergând după studii de tot felul, doar-doar am să prind secretul vieții. Viața! Oh! Secretul vieții stă în însăși aceasta, omul era un bob de grâu aruncat de Dumnezeu în lume, cum semănătorul îl aruncă sub brazda cea încolțitoare.

Dar, tot cartea, aceasta mi-a fost salvarea. Apucai să citesc și scrierile lui Rene Descartes, francezul cel fugit și el prin lumea largă, și care în acel Discurs despre Metodă, devenit celebru, zicea:  ”Prețuiam mult elocința și eram îndrăgostit de poezie, dar consideram că și una și cealaltă sunt mai degrabă daruri ale spiritului decât roade ale studiului. Cei care raționează cel mai corect și își expun clar și inteligent ideile, conving totdeauna cel mai bine, chiar dacă ar folosi dialectul breton și chiar fără să fi învățat retorica. Cei cu inspirațiile cele mai ingenioase și exprimate cu gingășie și abilitate vor fi cei mai buni poeți, chiar necunoscând arta poetică”* (Vol.Descartes și spiritul științific modern, Ed. Acad.Române, București, 1990, p.116).

   Azi este azi. Descartes trăia acu vreo 360 de ani în urmă. Primul poet român ce-mi trecu prin minte acum, ca o exemplificare, fu Grigore Vieru, basarabeanul, a cărui biografie a așezat-o într-o carte Fănuș Băileșteanu în 1995, la București. Grigore Vieru a cunoscut viața cu toate fețele ei cele mai variate și idilice.

Am fugit cu gândul la Anton Pann, la Gorovei, de la ei iar înspre zilele noastre, zile din care au să răsară, negreșit, spirite tari, câte vor fi, dar cronica cea adevărată, a acestor vremi actuale nu va rămâne nescrisă, așa cum făceau pe vremuri cronicarii noștri antici.

      Îmi place foarte mult să găsesc acea înțelepciune spre adevăr, care iese din truda vieții, din suferință, din bucuria muncii, din bucuria împlinirii unei fapte bune, ce mă poate scoate din somnolența școlastică, în care filosofiile ne vâră capul într-un tipar dinainte stabilit, oarecum preconceput, vroindu-ne modelați într-o direcție sau alta, spre care, probabil, visele și ideile mele rămâneau reci. Asemenea metode le văd și azi, ca pe acea veche legendă, când prințesele foloseau încălțăminte strâmtă, fixă, astfel să le crească piciorușe mici, drăguțe!

      Eu umblasem doar desculț în copilărie, vorba lui Vieru de pe Prut, și-mi crescuseră degetele de la picioare răsfirate ca un evantai. Ce să le mai modelez la adolescență, când de fapt, îmi asigurau stabilitatea la trânte și la activități sportive.

     Cred, sfaturile părinților sunt extrem de folositoare pentru copii, dacă sunt sfaturi gândite bine, dar am văzut mulți părinți făcându-se luntre și punte, fie oricum, numai să-și trimită odraslele la școli mari, filosofii, medicină, inginerii, chiar dacă acesștia abia încheiară liceul cu un satisfăcător tras de coadă după metoda nuvelei ”Lanțul slăbiciunilor” a lui I.L.Caragiale.

   Pe mine tata m-a învățat să nu fur, să nu mințesc, să fiu cinstit, să respect pe cel de lângă mine, deci după lumea de azi, numai bun a ajunge slugă! Chiar așa? Totuși zic în replică, după învățătura tatei am ajuns poet, cei drept, așa cum sunt, dar cei ce ne conduc azi parcă n-au auzit niciodată de învățăturile tatălui meu, care era un țăran și cioban. Așa că încerc să le pun eu acum în versurile mele, care iar nu-s prea bune, după cum spun unii critici deghizați și nechemați. Atâta pot ei. Criticii cei buni, însă, sunt acum pe poziția ursului, am mai spus, fiindcă, străduindu-se a cerceta fagurele dacă are miere, se trezesc încărcați de viespi sălbatici, fiindcă nimeriseră la un altfel de stupină.

       Eu mi-am ales Poezia. Poezia este de fapt respirația sufletească pentru cei ce știu ce înseamnă poezie. Cei ce nu o cunosc, n-au simțit arderile acesteea, focul și amărăciunea deodată, ar fi bine nici să nu se apropie de aceasta, căci este spirit și flacără al divinității trecute  prin poet. Să învățăm frumusețile vieții muncind și iubind cu credință viața, este sfatul cel mai bun, ce mi l-am dat mie însumi!

 

Ioan Miclău-Gepianu

2007

Restituire:

 2021