Mulțumim Domnului pentru noua șansă
la viață
Ben Todică, Australia
03 Octombrie 2021
Aproapele
meu, un tot de lumină. În dimineața zilei de 22 septembrie, pe la orele 9 și
ceva a fost un cutremur de 6 grade pe scara Richter. A fost lung, cred că a
durat vreo 25-30 secunde. Au căzut ceva ziduri la câteva magazine, sticle de
vin, fugeau, care-ncotro. Noroc că abia la nouă se deschid, însă suntem închiși
în case cu pandemia, cu tanti mia de lei, purcei și Grivei.
M-am
trezit din somn și am ieșit afară din casă cu soția să ne răcorim frica,
obișnuiți cu ea de la vaccin. La fel al meu vecin, vecinii. Casa mea e făcută
din plăci de beton sudate, înghețate la încheieturi și nu se dărâmă ușor cum o
fac cele din cărămidă aridă, coaptă din Bărăgan de-un țigan orfan și fără
ghiozdan. În cele cu pridvor, iau găsit pe coridor îmbrățișați - cică lucrau la
o piesă de teatru.
Unii
zic acum că a fost mai mic, intensitate de 5,5 grade. Oricum a fost cea mai
mare și vie experiență a mea de cutremur din 4 trăite, prima în 1977 cu mama
care striga: „Cine dracu e sub pat de-l zgâlțâie?”. Ea urmărea știrile cu Ceaușescu.
Caragiu și Bocăneț, așa cum spunea Moliere au ales cea mai nesuferită zi - în
ajun de Sâmbăta Morților, au ales scara principală spre lumina destinului.
Sunt
mirat că nu s-a întâmplat nimic cu casa. Puteam fi morți azi, la 9 și 10. Am
trăit 30 de secunde cât 10 minute de film dialog cu totul existențial - cu
gândul la iarba verde de acasă, trecând prin fața mea toate posibilitățile.
Bine că nu a fost sfârșitul și că mai suntem lăsați un pic să meditam. Am avut
un dialog mental clar cu absolutul. În 30 de secunde am comprimat întreaga
enciclopedie universală și s-a oprit. Am fugit cu soția de mână în pijamale
afară. Era frig și liniște. Hai înăuntru că răcim. Kubrick nu mai era să ne
vadă, nici Nicolaescu, Saizescu sau Hitchcock, cu păsările lui, să ne
avertizeze că am intrat în normal. Nu am
pățit nimic, mulțumim lui Dumnezeu! Al meu, al nostru.
M-am
gândit în cele 30 de secunde: să fie acesta oare sfârșitul? Să alerg repede la
soție să nu moară singură, să moară cu ideea că nu a fost abandonată. E greu să
zici asta când totul se petrece în secunde, însă pentru momentul morții, timpul
se dilată și sentimentele omenești ies ca razele soarelui și îmbrățișează
viața. Iubirea e ca un bobocel învăluit într-o fașă, care îmbrățișată zboară în
lumina absolută a nașterii sale. În această poziție, Dumnezeu hotărăște dacă
mai rămâi sau nu. Și a hotărât să ieșim împreună afară. Am pretins toată ziua
că e normalitate, însă în măduva, esența inimii am trecut printr-o zonă în care
sufletele au tremurat ca niște miei abia născuți.
Azi
22 septembrie 2021, la ora 9 și... puteam fi absorbiți de abis în adâncul
pământului sau spulberați în atmosferă. Toți răspund: „Vai, nu vorbi așa!
Bată-te peste gură!”. Însă adevărul este
că ni s-a mai dat o șansă. E doar punctul meu de vedere. Copiii spun că a fost
doar un cutremur. Lumea a și uitat deja, în amestecul de proteste, refugiați și
pandemie viața merge înainte ca o nesimțită. Poate!! Dar, e posibil să fi fost
și un avertisment: să schimbăm ceva în felul nostru de a fi. Și atunci, de ce
oare, uităm să-I mulțumim Domnului pentru noua șansă la viață?
Ben
Todică
https://www.art-emis.ro/jurnalistica/multumim-domnului-pentru-noua-sansa-la-viata
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu