Andrei
Marga: Scindarea lumii
La scurt timp după Al Doilea Război
Mondial, a intervenit “războiul rece”. Nu între cei care se înfruntaseră la
“cald”, ci chiar înăuntrul alianței învingătoare. S-a trecut la ideologizarea
raporturilor internaționale, în care s-au opus viziuni nutrite de ideile
politice ale epocii. “Războiul rece” a fost criticat ulterior de fiecare parte,
ca irosire de resurse, timp și șanse.
În anii șaptezeci, pe fondul „destinderii”
la care au convenit marile puteri, situația s-a schimbat. Discuțiile,
acordurile și înțelegerile de la Shanghai (1972), Helsinki (1975), Geneva
(1985), Reykjavik (1986), Moscova (1988), Soci (1991) au fost stațiuni ale
drumului. Trei praguri – trecerea Chinei la economia de piață (1978), mișcările
de schimbare de regim din Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) și Polonia (1980)
și lansarea programelor perestroika și glasnost la Moscova – au dus la
prăbușirea socialismului răsăritean și, cu aceasta, la încheierea scindării
internaționale a lumii. S-a trecut la o lume în care subzistau diferențe
profunde, inclusiv de concepții, dar măcar se discuta în cadrul acelorași
valori – libertatea persoanei, democrația, cooperarea, dezvoltarea, pacea.
De curând, din nefericire, lumea aceea a
devenit istorie. Cum s-a ajuns aici?
Vor trebui analize pe date, decizii și
documente, care nu sunt deocamdată publice, pentru a da un răspuns până la
capăt. Cum spun, însă, analizele germane și americane, trebuie corelate într-un
răspuns trei repere: aranjamente ale supraputerilor, aspecte de drept
internațional și asigurarea securității fiecărui stat. Fapte ținând de fiecare
dintre acestea se cer luate în considerare. Altfel, opiniile sunt superficiale
și doar alimentează vederi scurte ce duc la erori tragice, cum se petrec astăzi
lucrurile. Mai ales că în toate documentele internaționale adoptate după 1975
se prevede respectarea suveranității ce include și securitatea vecinilor!
Construcția Uniunii Europene însăși a presupus această premisă.
Părăsirea lumii cooperării creată din 1972
încoace a dus nemijlocit la conflictul din Ucraina. Implicațiile acestuia sunt
numeroase, dar amploarea cea mai mare o are înlocuirea cooperării cu
confruntarea țărilor de diferite anverguri. Faptele s-au desfășurat astfel că
lucrurile au fost împinse spre o nouă scindare a lumii. Sub multe aspecte, s-a
intrat deja în “război rece” și sunt mulți cei care nu exclud trecerea în
“războiul cald” al supraputerilor.
Nu este singura scindare a lumii din
zilele noastre. Pe lângă această scindare, pe care o putem numi “scindare
globală”, mai sunt azi și alte scindări ale lumii – “scindarea socială” din
interiorul societăților și “scindarea securitară”, care are loc între țări
individualizate și comunități. Se naște deja și o “scindare a minților”. Să le
circumscriem.
În istoria de un secol încoace au mai fost
“scindări globale” ale lumii – împărțirea în sfere distincte, opuse, ce
operează după logica “sau cu rivalul, sau cu mine, iar cine nu-i cu mine este
împotriva mea”. În definitiv, la sfârșitul anilor treizeci, s-a conturat
scindarea între politici interne și organizări statale diferite, care a și dus
la Al Doilea Război Mondial. După 1947, s-a ajuns la a doua scindare, de
această dată între sisteme sociale ideologic opuse.
Totuși, „scindarea globală” care are loc
din 2020 încoace are deja particularități. Ea provine din rivalități economice
între supraputeri, legate de obiective de dezvoltare, și din chestiuni
financiare, începând cu finanțarea de deficite bugetare. Rivalitățile au mers,
însă, cum se știe, la măsuri militare, precum “încercuirea (containement”)
celuilalt.
Primii pași spre această scindare au fost
sancțiunile economice aplicate unor țări. Ea a urcat la declarații politice
șocante, care înlocuiesc naturala competiție cu “oprirea” cu orice mijloc a
rivalului (cum cerea deunăzi, fără precauții, noul prim-ministru al Marii
Britanii), și la mobilizări mediatice fără precedent. Nu mai vorbim de
segregări, ca niciodată, până și în muzică (interzicerea de dirijori și
soliști), în sport, (afectarea de sportivi până la interdicții de participare)
și în cercetare științifică (anularea de programe în care figurează și rivali).
Nicicând în perioada postbelică nu s-au practicat asemenea segregări! Nicicând
concerte, reuniuni, campionate europene sau mondiale nu și-au mai putut
justifica titulatura.
S-a trecut, totodată, la apeluri de
izolare a unor țări și la inițiative de excludere din organizații
internaționale. Mai nou, într-un elan de sectarism, costisitor ca orice
sectarism, decidenții actuali de la București au și inițiat oprirea acordării
de vize de circulație în spațiul european cetățenilor unor țări (?!). Ca și cum
libertățile și drepturile persoanelor le decide vreo birocrație! Oameni cu
capul pe umeri s-au și întrebat, cu tristă ironie, dacă nu cumva încep excluderi
de muritori de pe Pământ!
Toate acestea s-au petrecut în condițiile
prevalenței unei propagande axate pe inducerea în eroare – cum s-a văzut în mod
repetat. Și aici se ating recorduri. Se comit crime cu premeditare în propriul
teritoriu, se expun civili ca scuturi umane în fața bombelor, se atacă o
centrală atomică pentru a putea arunca vina în seama celeilalte părți.
“Scindarea globală” are efecte destructive
încă insuficient inventariate. Economice, politice, culturale! Însuși viitorul
este grav afectat. O dezvoltare fără precedent a țărilor europene a fost
blocată deocamdată cu prețuri la energie exorbitante, comerț strangulat și
schimburi blocate. Lovitura este nu numai pentru cei vizați de sancțiuni, ci și
pentru cei care sancționează. Nu se înțelege că, indiferent câte și ce arme vor
fi introduse în luptă și cum va evolua conflictul, nu va fi liniște în Europa
și în lume fără securitate pentru fiecare în regiune. Nu se înțelege că Europa
decontează prima și în cea mai mare parte ceea ce se petrece.
“Scindarea globală” este sub deviza
“luptei democrației contra autoritarismului”. Nu discutăm acum cât de neaduși
la zi și cât de improvizați circulă azi termenii “democrație”, “autoritarism”,
ca și mulți alții (“populism”, “nationalism”, “stat de drept”, “independența
justiției” etc.), aflați în avanscenă. Sunt prea puține analizele serioase,
încât mințile sunt colonizate de propagandă, în numele căreia se și iau
decizii.
Desigur, orice democrat vrea democrație și
nu autoritarism. Numai că ridicarea acestei devize la rang de pivot al
politicii internaționale stă pe o sumară cunoaștere a lumii și pe considerente
greșite. Enumăr cinci dintre ele, confirmate de experiențe de sub privirile
noastre.
Primul este acela că aspirația
democratizării lumii este legitimă, dar cine crede că o va impune mâine se
înșeală. O astfel de deviză nu este pentru politici imediate și tensionează
păgubos relații care au nevoie de evoluții. Al doilea considerent greșit este
acela că nu se ajunge la democratizare prin conflictualizare. Anii de după 1972
sunt proba că abia cooperarea dintre țări și înăuntrul țărilor permite
democratizarea. Al treilea considerent ține de faptul că democratizarea nu se
reduce la o chestiune tehnică, de instalare a unui alt sistem de alegere a decidenților,
ci presupune o întreagă cultură. Democrația se evaluează și ea înăuntrul unei
culturi, iar cetățenii țării respective sunt cei chemați să evalueze și să
decidă. Al patrulea considerent este că nu se poate câștiga o astfel de luptă
dacă în propriile rânduri democrația este desfigurată, iar autoritarismul se
acceptă. În plus, țări socotite autoritariste dau uneori decidenți mai îngrijit
selectați, mai competenți și mai responsabili față de cetățenii țărilor lor,
decât altele. Al cincilea este acela că democrația “din afară”, ca articol de
import, duce la cleptocrație și dominație. Ea mai rămâne democrație doar cu
numele.
“Scindarea globală” este contemporana unei
“scindări sociale” asupra căreia cei mai calificați economiști și sociologi de
azi atrag atenția. Cu mai bine de un deceniu în urmă se semnala, în mod
autorizat, că în cea mai dezvoltată țară a Europei, care este Germania,
pauperizarea relativă urcă spre mijlocul social (vezi Reinhard Cardinal Marx,
Das Kapital. Ein Plädoyer für den Menschen, 2009). Ne putem da seama cum stau
lucrurile în alte țări! Azi, toate statisticile indică concentrarea avuției în
mâini tot mai puține și mărirea decalajelor sociale în multe societăți.
Pandemia a fost ocazia îmbogățirii
suplimentare a unor categorii restrânse pe seama majorității populațiilor, care
a și achitat costurile. Abia încep să devină publice datele frapante ale
fraudelor, corupției și îmbogățirilor din timpul ei.
Războiul din Ucraina sporește din capul
locului veniturile investitorilor în armament. Sunt și țări care își fac
calcule vizând crearea unei piețe comune în Răsărit, cu combatanți de astăzi,
mizând pe vechea marotă a demantelării Rusiei. De altfel, în legătură cu astfel
de calcule începe să se ridice răspicat întrebarea: cum va plăti Ucraina
finanțările înarmării ei, care sporesc de la o zi la alta? Când încă nu a
despăgubit nici ceea ce s-a petrecut în Al Doilea Război Mondial, când a fost
țara în care a avut loc cea mai mare ucidere de oameni, cu deosebire evrei!
La scindările “globală” și “socială” se
adaugă azi o “scindare securitară”. Așa cum ne spune o analiză specializată, se
construiesc ziduri, garduri, bariere de diferite feluri, mai mult ca oricând în
istoria postbelică. Mai exact, “cel puțin 65 de țări, mai mult de o treime
dintre toate statele lumii, au instituit bariere la granițele lor. Jumătate din
toate fortificațiile care au apărut după Al Doilea Război Mondial datează din
anul 2000 încoace. Doar în Europa s-a putut ajunge în puțini ani recenți la mai
mulți kilometri de ziduri, garduri și bariere decât în momentul culminant al
<războiului rece>” (Tim Marshal, Abschottung. Die neue Macht der Mauern,
DTV, München, 2020, p.10). Iar situația nu promite schimbări și nu se întrevăd
“granițe deschise” (p.311). Barierele sunt durabile.
Cauzele construirii de ziduri, garduri și
bariere între țări și comunități sunt multiple. Analiza pe care o invoc are în
vedere presiunea migratorie, opoziția la globalizare, naționalismele, remanențe
ale istoriei recente, urmările târzii ale atacării SUA de către teroriști
islamici în 11 septembrie 2001. Sunt de părere că trebuie adăugate revenirea
terorismului – care a profitat altădată de interacțiunile unei lumi libere, iar
acum folosește contextul confruntării – precum și decizii îndoielnice, ca și,
de altfel, apărarea unor țări în fața încercărilor din afară de a stârni
tulburări înăuntrul lor.
Construcția de ziduri, garduri, bariere
între țări și comunități are de obicei două laturi. Cel puțin a doua latură se
referă la politici și la calibrul celor care le decid. Ea spune ceva despre
caracteristicile lumii în care trăim și, desigur, în unele cazuri, despre
decizii.
Nu poți lua de bune toate cele care se
spun despre ziduri, garduri și țări, adesea senzaționalul journalistic și
clișeul propagandistic depășind faptele exacte. Un zid contra terorismului nu
este de blamat dacă împiedică terorismul. Dar o întrebare nu se poate evita: nu
cumva sărăcia din lume s-ar putea eradica prin normalizarea relațiilor dintre
țări și comunități? Nu cumva scindările lumii împiedică rezolvarea urgențelor?
Evident, în lumea de azi nu sunt doar
ziduri, garduri și bariere fizice. Liniile de despărțire a oamenilor trec și
prin capete. De aceea, nu se poate exclude și o “scindare a minților”.
Paradoxal – lumea deschisă și comunicațiile prin Internet au azi ca rezultat
manipularea pe scară nouă, rigidizarea și parohializarea minților.
“Scindarea minților” se conturează deja
sub trei aspecte. Merită să li se dea atenție, căci au consecințe vaste.
Oportunismul a sporit în societățile
actuale mai mult decât creativitatea, în unele locuri în dauna înnoirii. Prea
mulți contemporani găsesc că este mai la îndemână să se adapteze la șefii
existenți și deciziile lor discutabile decât să caute soluții profunde și fac
orice ca să arate cât de fideli sunt. Porțiuni mari ale populației instruite
intră în capcana ce sporește neașteptat dogmatismele mentale. Penibila logică
“sau-sau” nu a intrat în muzeu. Are sens întrebarea: Cât mai este în jur
gândire propriu-zisă? Care înseamnă, din capul locului, libertate, integritate
și argumentare!
A revenit spectaculos în viața societății
politrucul, insul fără substanță profesională și pricepere, instrumentul tăinuit,
trepădușul. El nu are vederi, ci clișee, idei fixe luate din “ceea ce se
acceptă”, pe care le asesonează cu ce mai ciupește de pe site-uri, în noul
limbaj propagandistic. Insul are în grijă ca oamenii să devieze cât mai puțin
de la opiniile oficialilor. El nici nu mai stă ascuns – la noi se și face mai
nou reclama televizată cu chemarea “cetățenii să-și ia știrile de la
oficialități”. Ca și cum și adevărul a fost deja privatizat!
În sfera publică a unor societăți de azi
s-a instalat un cerc vicios. Oameni capabili să vadă adevărul sunt și astăzi
mulți, dar aceștia rămân prea puțin activi în spațiul public, încât regimurile
profită și-i ignoră. Iar această ignorare face ca oamenii capabili să conteze
prea puțin la decizii. Inclusiv mari gânditori sunt ignorați în Europa actuală,
argumentele lor solide sunt trecute cu vederea de inși fără valoare nimeriți în
funcții prin accidentele istoriei.
Societatea mondială a ajuns la scindare,
societățile sunt brăzdate de scindări, țările ridică ziduri, garduri și
bariere. Dezbaterea este, însă, stagnantă, inclusiv în ceea ce privește
lămurirea asupra societății în care s-a intrat și a riscurilor de adâncire a
faliilor.
Autor: Andrei Marga
https://gandeste.org/analize-si-opinii/andrei-marga-scindarea-lumii/125632/?fbclid=IwAR3SGAPhOSGpBpQWQCzdLRGXn7hmSg4Tu1qBuLDM-EWK9bP2ewLxqVNIB9Y
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu