Stanciulescu Alexandru - MINILECTURA cu GAND de SEARA, DOAR O VORBA... 19/09/2022 - 29/09/2022

 

In memoriam: Pr. Ioan Sfetcu

 

 

La 28 ianuarie 1984 s-a stins din viață Părintele Ioan St. Sfetcu din satul Bârda, filială a Parohiei Malovăț județul Mehedinți. O lungă și grea suferință a curmat zilele celui ce întreaga viață și-a pus-o în slujba Bisericii și a oamenilor.

 

Părintele Ioan Sfetcu s-a născut în anul 1907 în satul Bârda, ca al optulea copil din cei treisprezece ai țăranilor Stanciu și Călina Sfetcu. O familie săracă, înglotată până peste cap în datorii, nevoi și necazuri. Lipsa de pământ și de mijloace de trai n-au constituit în să piedici de netrecut pentru familia lui Stanciu Sfetcu de a-și crește numeroșii băieți și fete în cultul muncii, al cinstei, al omeniei, al respectului față de Dumnezeu și de oameni.

 

După absolvirea școlii primare în satul natal(7 clase), Ioan este dat la Liceul,,Traian” din Tr. Severin, liceu pe care-l absolvă cu multă greutate din cauza lipsurilor în care se zbătea familia sa. Rezultatele deosebite pe care le obținuse însă erau destul de convingătoare pentru părinții săi pentru a face eforturi sporite ca să-l ajute pe fiul lor a merge mai departe. Chemarea lăuntrică îl îndemna spre misiunea preoțească. Drumul nu a fost deloc ușor, dar  iată că în 1927 tânărul Ioan Sfetcu se numără printre absolvenții de frunte ai Seminarului Teologic din Rm. Vâlcea.

 

Era de așteptat din partea multora ca tânărul absolvent să-și caute viitoarea soție în sânul familiilor înstărite. Dimpotrivă. Viitorul preot a căutat ca aleasa inimii sale să aibă o zestre formată din cinste, omenie și demnitate. A găsit-o în persoana tinerei învățătoare Elena Coifan din satul Malovăț. Alegerea a fost un act de curaj, fiindcă și familia tinerei fete se lupta cu destule greutăți pentru a întreține numeroșii săi membrii.

 

În 1928 tânărul absolvent se preoțește pe seama Parohiei Balotești din județul Mehedinți. Formată din satele Balotești, Schitul de Jos și Schitul de Sus, această parohie și-a mai adăugat în 1928 și satul Bârda. Deservirea ei era un act de apostolat, având în vedere răspândirea satelor componente și condițiile geografice în care erau situate. Socotim că nu greșim dacă afirmăm că, pe lângă modestia ce-l caracteriza, și dragostea pentru satul natal l-a determinat să aleagă această parohie.

 

Tânărul preot Ioan St. Sfetcu și-a început activitatea cu multă dragoste și elan. Enoriașii l-au înțeles și l-au sprijinit. Rezultatul cel mai concret al acestei activități l-a constituit construirea noii biserici ,,Sf. M. M. Dimitrie”  din satul Bârda în perioada 1934-1937. O jertfă de admirat din partea preotului și celor 150 de familii ale satului Bârda, dacă ținem seamă de contextul economic prin care trecea țara la vremea aceea.

 

În activitatea liturgică a fost recunoscut și de enoriași, cât și de colegii săi ca un model, ceea ce i-a întărit prestigiul și încrederea credincioșilor. La toate slujbele oficiate, Părintele Ionică a avut mereu un cuvânt de spus. Numeroasele sale predici consemnate cu grijă în câteva volume constituie un argument al grijii pe care a avut-o de a propovedui cuvântul Evangheliei. Predicile sale erau pe înțelesul tuturor. Fără a căuta cuvinte alese sau fraze îndelung șlefuite, Părintele Ioan vorbea din preaplinul sufletului său sufletelor însetate ale ascultătorilor. Numeroasele lecturi și cunoștințe, trecute cu atenție prin filiera meditației și gândirii proprii, făceau ca predica lui să fie ca un râu de munte: năvalnic și limpede.

 

De cunoștințele și patosul său oratoric s-au împărtășit de-a lungul anilor și colegii săi preoți cu prilejul conferințelor preoțești ținute în cadrul Protoieriei Tr. Severin.

 

În viața de familie, Părintele Ioan Sfetcu a fost un soț și un părinte model. Cei trei copii ai săi, Emil, Virgil și Cornelia au devenit oameni și intelectuali respectați pentru omenia, demnitatea, cinstea și capacitatea lor.

 

Respectul față de satul natal al Părintelui Ioan Sfetcu s-a tradus și prin grija față de trecutul locurilor și al oamenilor. Ani de-a rândul a strâns date din biblioteci și arhive, a colecționat documente și acte vechi de la enoriași, a alcătuit monografii ample, din care unele au văzut deja lumina tiparului[1], iar altele se află în curs de apariție. În bogata bibliotecă a bisericii din Bârda nu am găsit o revistă sau o carte, în care să nu fie urme ale trecerii Părintelui Ioan Sfetcu. Sublinieri și adnotări erau din abundență.

 

Era la curent cu vremea și cu vremurile. Înțelegând mersul lucrurilor după 1944, și-a cedat pământul la stat. Astfel, nu a fost dislocat sau transferat ca alți confrați, Doamna a rămas în învățământ, iar copiii și-au continuat  studiile nestingheriți.

 

A fost iubit și respectat de enoriașii săi și pentru că era singurul preot din zonă, care nu percepea taxe pentru serviciile religioase pe care le oficia. Recunoștința lor s-a manifestat și prin faptul că a fost iarăși singurul preot din împrejurimi, care nu a fost reclamat și persecutat.

 

Părintele Ioan Sfetcu s-a străduit să-l îndrume încă din anii copilăriei pe semnatarul acestor rânduri spre misiunea preoțească, asigurându-și astfel continuitate în slujirea pastorală a satului.

 

Îmbolnăvindu-se, Părintele Ioan Sfetcu s-a pensionat în anul 1967, continuând să fie mereu prezent în viața parohiei până în ultimele sale ceasuri de viață.

 

Inteligent și clarvăzător, altruist și muncitor, cinstit și demn, Părintele Ioan Sfetcu, împreună cu distinsa Doamnă Elena Sfetcu a contribuit prin întreaga sa viață la ridicarea nivelului religios și intelectual al enoriașilor săi, dar și la ridicarea prestigiului preoțimii mehedințene. 

 

Împreună cu Doamna, a fost candelă călăuzitoare într-o vreme foarte încețoșată și bulversată; au fost o familie model de intelectuali.

 

Dumnezeu să te ierte, Iubite Părinte, și veșnică să-ți fie pomenirea![2]

 

*

*      *

 

Despre regretatul părinte Ioan Sfetcu(1907-1984) am mai scris în diferite împrejurări, dar niciodată nu voi putea epuiza toate amintirile ce mă leagă de dânsul. Am descoperit în aceste zile, cu multă bucurie, o însemnare a sa pe un Liturghier din 1887 al bisericii din Bârda, în care aflăm multe date necunoscute până acum din biografia sa. O redăm, cu precizarea pentru cei care nu știu, că satul Pitulași de care se vorbește mai jos nu este altul decât Bârda de azi, cele două denumiri alternând de-a lungul timpului:

 

,,Subsemnatul preot Ion Stanciu Sfetcu, m-am născut în anul 1907, luna Martie, ziua opt, în comuna Bobaița satul Pitulași jud. Mehedinți. Am învățat să descifrez primele slove în școala primară din satul Pitulași, unde am terminat patru clase în anul 1919, având ca învățător pe vrednicul dascăl Ion Baloescu. Între anii 1919-1923, am urmat cursurile secundare la Liceul ,,Traian” din Tr. Severin, unde am absolvit patru clase, urmare examenului de capacitate ce am depus.  La stăruința arzătoare a părinților mei Stanciu și Călina, care doreau în mod sincer să aibă un fecior preot, am dat examen de  admitere în clasa a cincea la seminarul de curând înființat în orașul Craiova, cu denumirea ,,Sf. Grigorie Decapolitul” și, fiind admis la acest examen, am urmat cursurile acestui seminar în anii 1923-1927, obținând Diploma de absolvire în urma examenului de diplomă ținut la susnumitul seminar  în sesiunea iunie 1927, cu o comisie prezidată de P. C. Pr. Grigore Popescu-Breasta, directorul acestui seminar.  De la 1 sept. 1927, până la 15 iun. 1928, am servit ca învățător suplinitor la școala primară din satul Pitulași, iar pe ziua de 23 sept. 1928 m-am căsătorit cu Domnișoara Învățătoare Elena N. Coifan, fiica învățătorului Nicolae I. Coifan din comuna Malovăț jud. Mehedinți. Pe ziua de 15 Decembrie 1928 am fost  hirotonit preot de către Prea Sfințitul Platon Ciosul, vicarul Sfintei Patriarhii, în biserica Sfintei Mitropolii din București și mi s-a încredințat de către Prea Sfințitul Vartolomeu Stănescu, titularul Episcopiei de Râmnic, - suferind în timpul acela al hirotoniei mele - , spre păstorire, Parohia Balotești, formată din satele Balotești, Schitul Topolnița și Pitulași. Pe data de 1 Sept. 1943 s-a desfăcut Parohia Balotești de filiala  Pitulași, care a rămas parohie aparte, condusă de subsemnatul până la data când am făcut această însemnare, iar de acum înainte cât va binevoi Bunul Dumnezeu.

 

        18 Mai 1947, Pitulași, Preot Paroh Ion Sfetcu.”

 

  Ne îngăduim să completăm această însemnare cu precizarea că în perioada 1927-1930, Părintele Ioan Sfetcu, împreună cu enoriașii satului Bârda, au construit biserica ,,Sf. M. M. Dimitrie”, pe care o avem și azi, care a fost sfințită în 1930. De asemenea, precizăm, că Părintele Ionică a mai păstorit cu multă vrednicie Parohia Pitulași până în anul 1968, când s-a pensionat, dar a fost și după aceea prezent la toate evenimentele din viața parohiei până în 28 ianuarie 1984, când a plecat la Domnul.

 

Dumnezeu să-l ierte și să-i răsplătească ostenelile depuse în ogorul Lui![3]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

[1] Contribuții privind monografia satului Bârda (Pitulași) din Județul Mehedinți, în ,,Mehedinți - Istorie și Cultură", III, 1981, pp. 187-197; vol.  IV, 1982, pp. 305-311(în colaborare cu Pr. Al. Stănciulescu-Bârda).

[2] Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Preotul Ion St.  Sfetcu, în ,,Mitropolia Olteniei", Craiova, an.  XXXVI(1984), nr.  1-2(ian. - febr.), pp. 133-134.

[3] In memoriam: Pr.  Ioan Sfetcu, în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XVI (2017), nr.  357, pp.  4-5; în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  IX, 2018, pp.  562-564.

 

 

CEASUL JUDECATII

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi un om care a fost judecat si osândit la moarte ori un bolnav ce zace pe patul mortii. Cugeta si cerceteaza: ce face el atunci? Nu are grija bogatiei, a cinstei, a slavei; nu cauta sa judece pe nimeni, tuturor iertându-le orice i-ar fi gresit; nu se gândeste la îndestulare si la nimic din cele ce sunt ale acestei lumi. Numai moartea se afla înaintea ochilor sai duhovnicesti si frica ei tulbura inima lui. Întâmplarea aceasta, iubite crestine, ne povatuieste sa nu uitam de moartea noastra. Sa ne asteptam si noi din clipa în clipa la cele ce aflam acum la fratii nostri, caci nu stim de se vor sfârsi ei primii, cei pe care îi vedem acum în pragul mortii, sau noi, cei ce nadajduim înca a mai vietui în lume. Adesea se întâmpla ca aceia care se gândesc sa-si traiasca viata mai departe sa cada tot atunci fara suflare si sa fie întinsi în sicriu înaintea celor care se gasesc pe patul mortii. Caci noi toti suntem osânditi la moarte; Dumnezeu fiecaruia îi spune prin cuvântul Sau ceea ce i-a grait stramosului nostru: „Pamânt esti si în pamânt te vei întoarce” (Facerea 3, 19). De ce oare nu tinem în mintea noastra aceasta judecata? De ce nu ne pregatim pentru savârsire [sfârsit]? De ce ne fagaduim noua însine zile îndelungate, de vreme ce acestea nu sunt sub stapânirea noastra, ci stau doar în puterea lui Dumnezeu?

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 137.

 

 

 

Să ne rugăm Maicii Domnului!

Arhimandritul Cleopa Ilie

 

 

Să ştiţi că nu există suflet sub cer care şi-a pus nădejdea în Maica Domnului şi să rămână ruşinat până la urmă! Prin rugăciunile ei, orice suflet va avea în veacul de acum linişte, alinare, acoperire şi sprijinire, iar în vremea morţii mila Maicii Domnului nu îl va lăsa; şi în ziua Judecăţii, Maica Preasfântă va sta în genunchi înaintea Preasfântului şi Preadulcelui ei Fiu şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi va zice: „Doamne, Dumnezeule şi Fiul meu, acest suflet necăjit, chiar dacă a greşit, dar pururea mi-a cerut să mă rog Ţie. Iartă-l şi fă cu dânsul milă!”. Şi aşa vom câştiga prin rugăciunile Maicii Domnului milă, şi în veacul de acum, şi în vremea morţii, şi în ziua Judecăţii.

 

 (Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 148)

In memoriam: Pr. Ioan Ionescu

 

 Am aflat cu durere, că am pierdut un mare prieten, Părintele Pr. Prof. Ioan Ionescu  din Bucureşti.

 

L-am cunoscut în anii de seminar. Fusese director, iar apoi rămăsese doar profesor. Toţi profesorii aveau câte un nume  dat de elevi, pe lângă numele lor oficial. Părintelui Ionescu îi spuneam ,,Tata”. Aşa îi spuseseră generaţiile de dinainte, aşa i-am spus noi, aşa i-a rămas numele. O mare parte dintre preoţii olteni trecuţi şi actuali i-au fost elevi.

 

Era de o bunătate cu adevărat părintească. La dânsul oricând găseai înţelegere, sfat, ajutor şi chiar bani de împrumut, când era nevoie. De cele mai multe ori nu mai primea banii ce-i dăduse cu împrumut.

 

Pe lângă teologie absolvise şi facultatea de litere. Iubea mult folclorul şi istoria.  Cu dânsul  făceam Dogmatica, cel mai greu obiect din seminar. Când aveam câte o lecţie mai dificilă, ori nu învăţasem, pregăteam dinainte o întrebare legată de folclor, de tradiţii şi obiceiuri şi, dacă apucam să i-o punem, se ducea ora. Ne ţinea şi în recreaţie, până termina explicaţiile la problema ce-o ridicasem.

 

A scris mult în presa bisericească şi cea laică de specialitate. Studia acasă şi - n bibliotecile publice. Tresărea de câte ori auzea câte o cucuvaie cântând şi ne spunea că nu e de bine.

 

Într-o zi era cu un grup de elevi prin grădina şcolii. Îi plăcea să se plimbe înconjurat de elevi şi să le vorbească. La un moment dat s-a oprit, şi-a cerut scuze şi a pornit-o în mare grabă spre cancelarie. A dat telefon la Corabia, la gazda fiicei sale, care, ingineră fiind, îşi făcea stagiatura acolo. Fiica sa nu era acasă. Tocmai plecase la Olt, la plajă. A rugat-o pe gazdă să meargă urgent după ea, s-o aducă la telefon. S-a dus gazda, dar  fiica părintelui tocmai era scoasă moartă din apele Oltului. Se înecase!

 

De la Craiova, părintele Ionescu a plecat la Bucureşti, la patriarhie, unde a fost numit inspector general patriarhal şi de acolo a ieşit la pensie. Permanent a ţinut legătura cu foştii săi elevi din ţară şi din străinătate. Cred că am cu mult peste o sută de scrisori de la dânsul. În ultimii ani i-am publicat la parohia noastră patru cărţi: Icoane de sfinţi slăviţi din Ţara Românească; Pagini de cultură veche românească, Începuturile creştinismului românesc  şi Permanenţe culturale şi creştine româneşti, cărţi care s-au bucurat de mare căutare şi apreciere mai ales în lumea intelectualilor. Mare bucurie avea de a participa la congrese, seminarii şi sesiuni de comunicări şi întotdeauna se impunea prin competenţă. A plecat dintre noi la 92 de ani, singur şi părăsit de toţi.

 

Dumnezeu să te ierte, iubite Părinte Ionescu![1]

 

[1] In memoriam: Pr.  Ioan Ionescu, în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. III, 2008, pp. 400 – 401; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Amintiri din paradis, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, pp.  234 – 238;

 

 

 

CHIPUL COPIILOR

Sfantul Nectarie al Eghinei

 

 

Chipul copiilor exprima prin intermediul celor mai rafinate linii si trasaturi nobletea, aceasta calitate tainica si straina de firea tuturor celorlalte fiinte care, întretesuta cu harurile penelului prin excelenta de artist al dumnezeiescului Artizan, cu ajutorul caruia a fost maiestrita fiecare trasatura, fiecare linie a întregului chip, ne zugraveste mai degraba un înger venit aici spre a înnobila creatia decât o vietate menita sa traiasca asemenea celorlalte si sa se supuna aceleiasi sorti. Pe chipul acesta se oglindeste mai degraba nemurirea decât moartea, mai degraba spiritul decât materia. E cu putinta ca aceasta cununa a celor create, plasmuita cu atâta gratie sublima, sa fi fost zidita pentru a avea parte de soarta fiintelor necuvântatoare? Încât sa nu-si cunoasca dumnezeiescul Creator? Ca sa-si ignore bunatatea aparte, menita siesi, care ni se descopera cu atâta stralucire? Ca sa nu-I multumeasca Acestuia pentru darurile Sale cele bogate si sa nu-L slaveasca pentru înaltimea cinstirii, pentru bunavointa Lui deosebita si pentru nemarginita Lui bunatate fata de sine? Ca sa nu-L caute si sa-L regaseasca cu proprii sai ochi în creatia de El zidita? Ca sa nu-I doreasca frumusetea si sa cheme în ajutor atotputernicia Sa dumnezeiasca? Niciodata! Niciodata! E cu neputinta! Tagaduirea tuturor acestora va însemna tagaduirea întelepciunii si a priceperii lui Dumnezeu; va însemna tagaduirea bunatatii Lui si a acestor trasaturi dumnezeiesti care se vad atât de minunat în felul cum a fost modelata întreaga creatie si mai ales omul.

 

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 16-17

 

 

 

STRESSUL

Arhiepiscopul Iustinian Chira

 

 

Stressul se creeaza din grija exagerata. Din grija si iar din grija. Toate relele vin din aceasta exagerata grija… La eforturile celui ce conduce, la eforturile tatalui, copii n-au dreptul sa fie nepasatori. Când tata se lupta, de da de ceasul mortii pentru traiul lor, ei n-au dreptul sa fie nepasatori. Si ei trebuie sa contribuie, dar nu în mod exagerat, adica sa-i spuna tatalui: „Da-te deoparte si lasa-ma pe mine”. Asa facem noi, copiii, Îl înlaturam, Îl dam deoparte pe Dumnezeu si spunem: „Lasa ca rezolvam noi problemele”.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 157

In memoriam: Pictorul Gheorghe Bărbulescu-Timana

 

 

Încă de când am învățat să citesc și-l ajutam la slujbă pe regretatul Pr. Ioan Sfetcu, am văzut o inscripție pe peretele de nord al altarului bisericii din Bârda: ,,Pictor Gh. Bărbulescu-Tismana, 1937”. De-a lungul anilor mi-a fost dat să întâlnesc această semnătură pe multe alte biserici din Mehedinți, inclusiv pe cea din Halânga. Toate aceste biserici erau pictate în același stil neobizantin inconfundabil.

 

Abia acum am putut să aflu câteva date privitoare la acest pictor și le consemnez aici  spre știință, mai ales că activitatea lui se leagă și de satul nostru.

 

Pictorul Gheorghe Bărbulescu – Tismana a fost mehedințean, cu numele adevărat Barbu D. Ghiță. S-a născut la 8 aprilie 1883 în satul Gemeni com. Dârvari jud. Mehedinți, în casa lui Dincă și Ioana Barbu, țărani moșneni. Unica soră, Dinuța, a decedat la 19 ani. Dincă Bărbulescu, tatăl pictorului, a luptat la Plevna, Grivița și Smârdan în Războiul de Independență din  1877-1878. Gheorghe învață la școala primară din satul natal, apoi este dat, la îndemnul învățătorului, ca ucenic pe lângă pictorul bisericesc Costache Petrescu din Craiova, ca să-și dezvolte abilitățile artistice evidente încă de la vârsta copilăriei. La 18 ani, respectiv în 1901, câștigă licitația pentru pictura bisericii din Tismana(GJ), pe care o și realizează în același an, biserica fiind sfințită în 1902. Laudele și aprecierile primite cu acel prilej vor deschide drumul copilului-pictor spre alte peste 60 biserici din Oltenia, pe care le va picta de-a lungul vieții sale. La 19 ani primește Certificat de pictor bisericesc din partea Episcopiei Râmnicului Noului Severin. Se stabilește în Tismana și inițiază înființarea Băncii Populare de acolo, sătenii alegându-l președinte, în această calitate participând la Primul Congres al Băncilor Populare de la Focșani din 1904. Se îndrăgostește de tânăra Elena Cocârlău din Tismana, vecina bisericii, cu care se căsătorește 29 ian. 1906. Vor avea împreună șapte copii.

 

Tânărul pictor Gheorghe Bărbulescu este suprasolicitat în toată Oltenia și muncește cu râvnă, reușind să devină om de vază al Tismanei. A participat la Războiul Balcanic din 1913 și la Primul Război Mondial din 1914-1919 ca sergent, obținând mai multe ordine și medalii. A luptat pe Jiu, apoi la Mărășești-Mărăști-Oituz în Regimentul 18 Gorj, obținând ,,Virtutea Militară”. Cu banii câștigați din munca lui cumpără pământ, pădure, moară, gater de tăiat lemne și tot felul de acareturi. Toate muncile erau făcute de el și membrii familiei sale. Nu a avut slugi sau angajați. Între anii 1938-1940 este ales primar al comunei Tismana, la propunerea Mareșalului Averescu.  Pentru activitățile sale umanitare din comună primește diplomă de onoare din partea reginei. Este mobilizat în Al Doilea Război Mondial în 1940. În 1947 este lăsat la vatră ca veteran de război.

 

Chiar din  1947 încep și represaliile. Este considerat chiabur. Cedează tot pământul și bunurile statului, fără să i se dea nimic despăgubire. Ca ,,administrator” al propriei sale mori macină 5 kg de boabe unei bătrâne din Tismana și nu-i ia uium, fapt pentru care este condamnat un an la închisoare pentru sabotaj. Execută închisoarea la Tg. Jiu, fiind eliberat la în 1954. I se interzice să mai picteze. Nu i se dă pensie nici măcar de veteran de război. Abia la 71 de ani i se permite să picteze biserici. Era invalid, măcinat de boli și șubrezenii, dar fără mijloace de existență. Pictează până la 83 de ani.

 

Într-un memoriu redactat cu puțin timp înainte de a muri, prin care cerea o cât de mică pensie sau ajutor social, consemna: ,,Eu mă duc, codrul rămâne,/Plânge frunza după mine!” Tot artist!

 

Moare la 22 martie 1969, în vârstă de 86 ani și este înmormântat în cimitirul din Tismana.

 

Ca drept recunoștință, în ultimii ani, casa lui din Tismana a fost transformată în Casă Memorială. I s-a construit un bust în Tismana, iar istoricii Ion Mocioi și Florian Văideanu au realizat o carte, Pictorul Gheorghe Bărbulescu.

 

Dumnezeu să te ierte, artist nefericit al neamului românesc![1]  

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] In memoriam: pictorul Gheorghe Bărbulescu-Tismana, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 442, p. 3;

 

 

 

FIERUL SI PIATRA

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi ca fierul sau piatra, chiar daca sunt încinse în foc, nu dau glas pâna ce nu se varsa peste ele apa sau altceva asemanator; însa de sunt stropite, atunci îsi arata fierbinteala prin scoaterea unui sunet. Asemenea si multi dintre oameni se cred a fi smeriti si blânzi atâta timp cât nu-i jigneste nimeni, însa îndata ce ajung sa simta supararea ce li s-a facut, se mânie si se înfurie si suna ca fierul cel încins si stropit cu apa. Caci obida care li s-a pricinuit vadeste ce se ascunde în inima lor – mânia sau blândetea. Si tocmai aceasta este una dintre pricinile pentru care îngaduie Dumnezeu sa vina asupra noastra nenorocirile si gurile clevetitoare: asa ne arata El noua însine ce se tainuieste în inima noastra – mânia sau blândetea, pentru ca, în acest chip cunoscându -ne neputinta noastra, sa ne straduim a o tamadui cu harul Sau. Întâmplarea aceasta si cugetarea asupra ei te învata sa-ti cunosti inima, care este „vicleana si mai mult decât toate stricata” (Ieremia 17, 9).

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 113

 

  

 

VINDECAREA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Deoarece Dumnezeu este viata, iar bolile si suferintele sunt abatere de la viata, ne este de ajuns sa sorbim o singura data din Izvorul vietii celei dintru început, sa ne „atingem” de El, ca sa ne vindecam, fiindca Mântuitorul, Care este tuturor viata, a vindecat si vindeca prin simpla atingere. Acelasi lucru se poate spune si despre „vindecarea” unor „obiecte” contaminate. Un singur gest, o singura porunca, un cuvânt al Atotfacatorului si Atotziditorului si ele îsi pot redobândi „sanatatea”: aerul, apa, vegetatia, animalele.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 134

In memoriam: Părintele Vichentie

 

 

De când mă ridicasem  printre copiii satului şi Părintele Ionică Sfetcu se convinsese că am ,,călcătură de preot", părinţii m-au dus aproape în fiecare an, de hramul de la 29 August, la Mânăstirea Schitul Topolniţa. Era cea mai apropiată mânăstire de satul meu. La Tăierea Capului plecau de la Bârda zeci de consăteni spre mânăstire. Unii mergeau pe jos, alţii în căruţe sau care, alţii călări pe cai. Străbăteam Bremăna cu nisipul ei fierbinte, treceam apoi prin satul Baloteşti şi ajungeam la umbra codrilor şi la răcoarea Topolniţei. Ne spălam în undele pârâului şi stingeam arşiţa, care ne pătrunsese în mădulare, apoi plecam veseli spre locul de destinaţie.

 

La mânăstire era întotdeauna lume  multă. Noi ne duceam din ajun, de pe 28 august. Şedeam noaptea la slujba de priveghere până târziu şi în lumina slabă a lumânărilor vechiul locaş avea ceva de taină, care te pătrundea şi te înălţa. La strană se înghesuiau mulţi şi cântau alături de cântăreţi. Unii ştiau , într-adevăr, să cânte, alţii  se ţineau cum puteau după cei experimentaţi. În sufletul tuturor, însă, se simţea acel fior de sfinţenie. Simţeam că e un loc aparte, că e un loc sfânt şi socoteam că doar prin rugăciune şi cântare ne descălţăm sufletul  de balastul grijilor şi întinăciunilor lumeşti şi-l puteam lăsa să se înalţe sprinten pe  scara ce ne ducea către cer. Eram copil, dar simţeam răcoarea duhului cum ne umbreşte sufletul ca o mângâiere şi asta mă făcea să stau cu stoicism ore în şir în picioare, ca să ascult slujba.

 

Când era cald afară, după ce se termina slujba de priveghere, întindea fiecare pătura sau hainele pe lângă biserică sau prin curtea mânăstirii şi se odihnea până dimineaţa. Când se aşternea liniştea peste tot şi peste toate, rămânea doar  Topolniţa să-şi spună poveştile în noapte cu clipocitul ei molcom. Aerul tare al munţilor ne pătrundea fiinţa şi ne dădea puteri nebănuite până atunci. Când era ploaie sau frig, părintele Graţian, egumenul mânăstirii, ne dădea voie, nouă, pelerinilor, să rămânem în biserică. Aşteptam tăcuţi , moţăind pe scaune, iar alţii întindeau câte ceva pe lespezile bisericii şi-şi căutau odihna. A doua zi începeau din zori slujbele de dimineaţa şi până către amiază rugăciunea cântată, rostită, şoptită sau gândită susura neîntrerupt spre ceruri.

 

Omul  care-şi făcea simţită prezenţa peste tot era egumenul mânăstirii, Părintele Graţian. Era voinic, puternic, plin de viaţă, autoritar, mereu cu griji şi cu probleme. Umbla de colo până colo dând dispoziţii  scurte, asemenea unui  comandant pe câmpul de luptă. Nu - şi găsea liniştea până nu se convingea că toate sunt împlinite până în cele mai mici amănunte. Îi cunoştea pe cei mai mulţi dintre cei prezenţi, le zicea pe nume şi lumea îl asculta supusă, respectuoasă. În zilele acelea de hram, părintele Graţian era  un adevărat prinţ al locurilor şi al oamenilor de la Schitul Topolniţa.

 

În umbra părintelui Graţian şedea părintele Vichentie. Nu-mi vine să cred că fusese cândva şi tânăr. Zeci de ani, cât m-am dus  din vreme în vreme la mânăstire, părintele Vichentie era tot acolo şi vârsta lui parcă se oprise pe undeva pe la 70-80 de ani. Era întotdeauna, cât l-am cunoscut, tot înalt şi uscăţiv, tot sfios şi cu multă bună-cuviinţă, tot cu barba lungă, albă, tot cu pletele argintii bătute de vânt. Se deosebea complet de părintele Graţian. Dacă cel dintâi  inspira forţă şi autoritate, cel de-al doilea era chipul smereniei şi al supunerii. Părintele Vichentie nu poruncea nimănui. Îl privea pe fiecare ca pe-un superior al său şi-i vorbea ca atare. De fapt, vorbea dacă era întrebat, altfel îşi vedea de ale lui, tăcut, vorbind doar cu sine însuşi, ori cu Dumnezeu. Odată l-am auzit spunând ceva din trecutul său, o amintire fugară din anii tinereţii. Parcă-l văd şi parcă-l aud, deşi au trecut mai bine de patru decenii de atunci:  "Eram fecior pe-atunci şi trăiam în satul meu, undeva, la poalele munţilor. A venit într-o zi părintele Graţian să strângă ajutoare pentru schit. Se construia ceva aici şi avea nevoie de multe. Îi dădea lumea, fiecare ce avea şi ce putea. Părintele  a întrebat dacă vrea cineva de prin partea locului să se ducă cu el la mânăstire. Venise din Ardeal şi încerca să readucă la viaţă mânăstirea. Mai înainte de părintele Graţian, mânăstirea  fusese o vreme pustie. Nu s-a dus nimeni cu părintele stareţ. După ce - a plecat, m-a cuprins aşa o înduioşare, până la lacrimi. Cum să stea singur acolo la mânăstire, mi-am zi eu atunci. Să n-aibă cu cine schimba o vorbă! M-am hotărât şi am venit încoace  şi aşa am rămas până astăzi!"

 

Aceasta era povestea părintelui Vichentie, biografia lui. Cred că foarte puţin ar mai fi avut de spus. Nu ştiu dacă făcuse vreo şcoală. Oricum, şcoală teologică nici vorbă. El vorbea credincioşilor, când aceştia îl întrebau ceva, din cele ce auzise, ori din cele ce gândea el singur, pe  baza  unui sănătos  fond teologic, moştenit din familie, ori căpătat de-a lungul anilor, prin participarea la slujbele zilnice. Părintele Vichentie învăţa teologie pe cei din jur mai mult cu fapta decât cu vorba. El era un trăitor al învăţăturii  creştine. Faţa lui iradia pace, bunătate, iertare. Răspândea tuturor o rază de bucurie din bucuria lui, pe care o purta în suflet. Nu cred că se certase vreodată cu cineva. Sunt  sigur, însă,  că  nu duşmănise şi nu invidiase pe nimeni. Parcă se coborâse din altă lume şi din alte vremi. Într-o lume în care era atâta ură şi atâta încleştare, într-o lume în care atâţia se ridicau pe mormintele altora, Părintele Vichentie era mulţumit de tot şi de toate. Mulţumea lui Dumnezeu că există, pentru fiecare zi şi pentru fiecare clipă trăită, mulţumea cu vorba ori cu privirea fiecărui semen  că-l rabdă. Era în stare să plângă pentru durerea  fiecăruia, să se bucure de bucuria tuturora. Se ruga pentru el şi pentru ceilalţi  şi, dacă ar fi putut, cu siguranţă că ar fi luat asupră - şi durerile şi necazurile tuturora.

 

Când îl vedeai, ori când îl auzeai, simţeai că te cuprinde o linişte şi o pace interioară, o încredere că Dumnezeu îţi va auzi şi ţie rugăciunea şi-ţi va întinde mână de ajutor. Părintele îţi dădea curaj să te întorci în lume, să lupţi şi să învingi. Simpla lui prezenţă era vindecătoare de suflet.

 

Cu oarecare timp înainte de a pleca  pe tărâmul celălalt, părintele Vichentie a fost hirotonit preot. Atunci şi-a împlinit mai bine menirea. Slujea frumos la slujbe, cu smerenie şi cu răbdare, cu bucurie interioară, ce i se citea pe chip de departe. Ca duhovnic, era în stare să asculte ore în şir, de dimineaţă până seara, pe fiecare în parte, cu toate păcatele şi cu toate necazurile lui. Îl înţelegea pe fiecare, ca unul care se luptase el   însuşi  cu greutăţile vieţii, iar epitimiile lui erau ca o consolare, ca o mângâiere chiar.

 

Când Dumnezeu a socotit potrivit, l-a chemat la Sine, să-i bucure sufletul de lumina cea neapropiată. Au trecut anii, dar părintele Vichentie trăieşte parcă şi azi la Schitul Topolniţa. Îl văd în gând cei ce trec pragul mânăstirii, îi simt mângâierea şi-i sărută amintirea. El face parte din acei oameni duhovniceşti puţini, pe care i-au avut părţile noastre, dintre acei oameni care te pot convinge că cerul nu este aşa de departe, iar urcuşul  scării  dintre pământ şi cer e posibil.

 

Dumnezeu să te răsplătească, Părinte Vichentie, şi neştearsă să-ţi fie amintirea, iar exemplul vieţii tale să fie sămânţă cu rod înmiit în sufletele noastre![1]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

[1] In memoriam: Părintele Vichentie, ÎN ,,Scrisoare pastorală”, an. VIII(2010), nr. 176, pp. 3-4; în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  V, 2012, pp.  277 – 280;

 

 

PRIETENIA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Toti oamenii sunt suflare si faptura a unicului Dumnezeu, vin de la Dumnezeu si se vor întoarce la Dumnezeu, ca la obârsia primordiala. „Si ca pulberea sa se întoarca în pamânt cum a fost, iar sufletul sa se întoarca la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 7). Vom fi „partasi dumnezeiestii firi, scapând de stricaciunea poftei celei din lume” (2 Petru 1, 4). Ca unii care se trag dintr-un singur om, este de la sine înteles ca oamenii trebuie sa traiasca în iubire reciproca, având grija unii de altii, si ca nu trebuie sa-i desparta egoismul, trufia, rautatea, invidia, zgârcenia, incomunicabilitatea, pentru ca toti sa fie una (Ioan 17, 22). Luati aminte la furnici cum traiesc în „prietenie”, sau la albine, sau la un stol de porumbei, de stancute, de ciori, de gâste, de rate, de lebede, de vrabii; cautati la o turma de oi sau la o cireada de vite si veti constata acelasi lucru: un atasament reciproc. Gânditi-va la imensele bancuri în care se aduna unele specii de pesti în mari si în râuri, carora le place sa umble în colonii numeroase, cât de legati sunt între ei. Gândeste-te cu cât zel se apara, se ajuta si se iubesc între ei si te vei rusina fata de niste necuvântatoare, tu, care nu traiesti în iubire si care faci tot ce îti sta în putinta „sa nu porti sarcina” altuia (Galateni 6, 2).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 149

 

 

 

ADEVARUL E SIMPLU

Compozitorul Arvo Part

 

 

Sunt pe deplin convins: adevarul este simplu si calea spre el e dreapta. În muzica, constanta mijloacelor de expresie arata aceasta în mod firesc.

 

Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 64

CANTAREA INGEREASCA

Compozitorul Arvo Part

 

 

Am cugetat la întelesul acestor cuvinte: „Pleni sunt coeli et terra majestatis suae” (Pline sunt cerurile si pamântul de slava Ta). E vorba de fapt despre cântarea îngereasca care a existat întotdeauna, pe care Mozart a auzit-o si a pus-o pe note. Este cântarea îngereasca pe care sfintii calugari au scris-o si care se cânta azi în biserica. Omul nu poate sa creeze singur asa ceva, un asemenea lucru. Stim ce poate el sa creeze si aceasta nu ne multumeste. Problema este ca omul doar cu greu poate sa ajunga la aceste legi dumnezeiesti, caci e prea nestatornic si nedesavârsit. Legile dumnezeiesti îi sunt ascunse pentru ca el sa nu le lepede si pentru ca nu e vrednic sa le cunoasca. Cred totusi ca marii compozitori au avut acces nemijlocit la aceasta comoara. Dar aceasta nu priveste numai arta. E o problema globala care e aceeasi cu problema mântuirii: trebuie sa mori ca sa învii.

 

Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii și puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 64-65

In memoriam: Părintele Alexie Buzera

 

 S-a stins în tăcere și suferință la 77 de ani! De loc din  Gorj, s-a apropiat de timpuriu de Craiova. A urmat școala de cântăreți bisericești, avându-l coleg pe fostul cântăreț al parohiei noastre, nenea Sandu. A urmat apoi Seminarul Teologic din Craiova, Facultatea de Teologie din București, Conservatorul din București.  A funcționat mulți ani ca profesor de muzică la câteva licee din Craiova. Părintele profesor Alexie Buzera a fost un emerit muzicolog, compozitor, profesor şi cercetător, recunoscut la nivel naţional şi internaţional. A fost profesor la Seminarul Teologic din Craiova, iar mai apoi profesor titular al catedrei de muzică bisericească din cadrul Facultăţii de Teologie din acelaşi oraş (1991-2004). Între anii 1971-1975 a fost director al cursului de Etnografie şi Folclor din cadrul Universităţii populare din Craiova, iar din 1970 şi până în 1980 a îndeplinit funcţia de lector la catedra de muzică din cadrul Universităţii. A fost membru al Asociaţiei folcloriştilor din judeţul Dolj (din 1976) şi al Cercului Compozitorilor din Craiova (din 1978), iar din 1990  membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. A cules, a transcris şi a publicat din folclorul oltenesc, lăsând adevărate tezaure pentru muzica din această regiune a ţării, prin volume precum De la Jiu în lung şi-n lat (1971), Folclor muzical din Gorj (1976), Cântec de pe plai străbun(1979) etc. S-a preoțit după venirea regretatului vlădică Nestor Vornicescu la cârma Mitropoliei Olteniei. A susţinut conferinţe pe teme muzicale, simpozioane şi colocvii la Craiova, Bacău, Slatina, Bucureşti, Iași. A publicat numeroase articole, studii, recenzii în mai multe reviste, a armonizat şi a compus cântece în stil popular, o parte din ele fiind publicate în colecţii de specialitate. Este autorul Manualului de muzică liniară pentru seminariile teologice, făcând parte, de asemenea, din comisia de alcătuire a manualelor de religie pentru şcoli. A desfăşurat o activitate laborioasă pe plan muzical şi teologic. A pus în lumină opera marelui compozitor Ghelasie Basarabeanul. A slujit la Biserica ,,Madona Dudu” și „Adormirea Maicii Domnului”- Mântuleasa din Craiova.

 

            L-am cunoscut prin 1976, când lucram la redacția revistei ,,Mitropolia Olteniei”. Era un om de o modestie rară, binevoitor, prietenos, frățos. Ne-am împrietenit repede și prieteni am rămas. Ne trimiteam reciproc din cărțile publicate. Zeci și zeci de scrisori au făcut legătura între noi, între Bârda și Craiova. Îmi era ca un frate mai mare. Ne împărtășeam bucuriile și necazurile și ne încurajam reciproc întotdeauna. A venit o dată la Bârda. Era un om liber în forul lui interior și avea curajul să spună adevărul. Nu a fost întotdeauna comod pentru cei mai mari. Aceștia l-au ,,biciuit” adesea, dar a găsit resursele necesare să reziste. La moartea mitropolitului Firmilian  a mobilizat, împreună cu Părintele Dumitru Bălașa, un număr imens de intelectuali din Craiova și din împrejurimi, au redactat un memoriu către Sfântul Sinod și nu numai,  cu câteva sute de semnături și l-au susținut pe episcopul-vicar  al Craiovei, Nestor Vornicescu. Din păcate, Sfântul Sinod l-a ales pe episcopul Aradului, Teoctist, să fie mitropolit la Craiova!

 

            După moartea mitropolitului Nestor  Vornicescu a intrat în conflict cu noul mitropolit (care îi fusese elev și student!), a fost transferat de la biserica Mântuleasa pentru motive discutabile, dar enoriașii l-au apărat, l-au susținut și a rămas în continuare să le fie preot. Pentru prima dată populația Craiovei a făcut miting pe străzile orașului pentru susținerea unui preot și acela era Părintele Buzera.

 

            După Revoluție, parohia noastră i-a publicat două cărți: Sfânta Liturghie și Șapte cântece de Traian Dorz. S-a stins un mare om, un mare teolog și muzicolog, o mare conștiință și un mare prieten.

 

            Dumnezeu să te ierte, iubite părinte și prieten!

 

In memoriam: Părintele Alexie Buzera, în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  V, 2012, pp.  646 – 648; în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XIII(2014), nr.  270, p.  4; în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr.  Severin, an.  XXII(2020), nr.  1038(23 iul.), p.  12;

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

Istoria unei sarcini „neplanificate”

 

 Vestea despre sarcină nu a fost pentru mine neașteptată, eu eram prietenă cu un băiat mai bine de trei ani. Prietenul meu era student și trăia minunat pe spinarea părinților.

 

După școala tehnică a intrat la institut, la cursurile serale și s-a angajat să lucreze într-o uzină. La uzină salariul era plătit rar. Eu am lucrat de la 16 ani, iar la 18 ani m-am angajat la o firmă foarte bună. Pe lângă aceasta mai lucram suplimentar și-n alt loc.

 

La început am fost prieteni, apoi relațiile au devenit mult mai apropiate… Am rămas însărcinată destul de repede. Aceasta se întâmpla în 1994. Aveam 19 ani și știam cum apar copii. Numai că eu n-am știut că vestea despre sarcină provoacă un stres colosal.

 

         Medicul m-a diagnosticat cu sarcină în săptămâna a șaptea și mi-a propus imediat să fac avort „cât se poate de repede”. Acest lucru mi-a produs și mai mult stres. Din fericire, la mine instinctul de autoconservare este destul de dezvoltat și mintea-mi lucrează sub stres destul de clar.

 

La serviciu șefii nu au fost încântați, au început pur și simplu „să mă stoarcă”. Mi-am depus cererea de demisie și am plecat cu conștiința curată. Și acum încep peripețiile…

 

Nu era de ajuns că colegii îmi spuneau „nu fi fraieră” și fă avort „pe șest”, că și cei din cabinetul medical mă „presau” pe aceeași temă. Și găseau o mie și unul de motive în sprijinul avortului (mai ales că atunci medicii primeau bani pentru avort).

 

Unde a dispărut iubitul? El a discutat cu mama sa și a hotărât că nu sunt potrivită pentru el și, de fapt, nu este pregătit pentru însurătoare, trebuie să învețe… Deci, genul clasic. Când trăiam împreună totul era în ordine, iar acum trebuie să pună punct. La 23 de ani, se pare, este prea devreme pentru el. Așa că a trebuit să iau totul ca atare. Eu am avut prieten și înainte de el, dar el mi-a ieșit în cale și nu mi-a dat pace. Apoi am aflat că eu am alergat, vezi Doamne, după el…

 

Părinții mei au divorțat de mult și fiecare avea familia lui. Eu am stat în locuința mamei din oraș. Mama venea regulat, îmi lua un salariu și jumătate din al doilea sub pretext că trebuie să plătească datoriile pentru locuință. După ce lua banii, uita imediat că trebuie să plătească aceste datorii. Nici soțul ei nu lucra. De ce-ar fi lucrat? Mda…

 

Ca rezultat al încrederii mele (nu credeam că mama este în stare să-mi facă ceva rău), am primit o hotărâre judecătorească de confiscare a locuinței pentru neplata datoriilor. Nici eu nu știu cum, dar am reușit în opt luni de zile să plătesc toate datoriile, rămânând fără bani, dar cu locuința. Și? Bani nu erau, iubit nu mai aveam, rudele m-au abandonat, prietenii m-au trădat. Eu eram însărcinată și auzeam din toate părțile: fă, fă, fă avort! Aha, imediat!

 

Eu am avut întotdeauna un caracter imposibil; prietenul îmi spunea mereu că în cuplul nostru eu sunt bărbatul, întrucât îmi place să rezolv totul după placul meu. Și am hotărât. Să fug. Să fug pentru a salva ce aveam mai drag – copilul meu. Să fug pentru ca apropiații să nu mai poată să-mi pună condiții și să mă determine să avortez.

 

Cum am trăit? Cinstit vorbind, nu știu. Cu siguranță Dumnezeu m-a vegheat. Mi-au rămas trei, cei mai buni prieteni și au împărțit cu mine neajunsurile. Au venit la mine persoane, de care nici nu-mi mai aminteam, care mi-au spus că a venit vremea să mă răsplătească pentru binele făcut lor cândva. Ei mi-au dat mâncare și acoperământ, mi-au împrumutat bani pe termen nelimitat, m-au ajutat cu ce au putut.

 

Se pare că faptele bune sunt o investiție excelentă, sigură și pe termen lung.

 

Nouă luni de sarcină au trecut foarte repede și a venit vremea să merg să nasc. M-au condus toți până la intrare. Nașterea a fost grea. Nimeni nu mi-a garantat că o să supraviețuiesc. Copilul s-a născut sănătos și frumos. Când m-am trezit din anestezie, lângă mine stăteau moașa și medicul șef al maternității și îmi zâmbeau. Medicul mi-a zis că asemenea înjurături în versuri n-a auzit niciodată.

 

Îmi tot puneau sub nas o hârtie ca s-o semnez, prin care să renunț la copil. Motivau că sunt o mamă singură și nu se știe dacă o sa supraviețuiesc și le este mai greu atunci să caute rudele și să întocmească documentele necesare. În aceste condiții copilul poate fi înfiat imediat.

 

Mi-au adus copilul a doua zi. Să fi încercat numai să nu mi-l aducă! Până mi l-au adus, copilul a refuzat să mănânce și a urlat continuu de se auzea în toată maternitatea. Tot personalul a încercat să-l liniștească.

 

Când am părăsit maternitatea, au venit rudele, drăguțele, au venit și foștii colegi cu mașina și cu cadouri, au ajuns și prietenii adevărați cu bani, cu bunuri și cu șampanie. Era o zi minunată de vară. O parte din oaspeți au plecat cu mașina, iar alți, împreună cu mine, am mers pe jos două stații până acasă. Copilul a dormit liniștit; l-au luat în brațe pe rând. Mie mi-au dat un buchet de flori și mi-au zis să mă relaxez.

 

M-am împăcat în cele din urmă cu mama, am închiriat apartamentul din oraș și am plecat la țară, la lapte proaspăt și aer curat. Am stat acolo câțiva ani, după care ne-am întors în oraș. Mama a rămas văduvă după ce soțul ei a murit tragic într-un accident…

 

 

Băiatul meu are acum 17 ani și jumătate. Este elev în clasa a XI-a. A urmat și un curs suplimentar de “operator video și tehnologie media-TV”. Este un băiat foarte bun, spre bucuria mea. Eu nu m-am căsătorit, muncesc. Cu prietenii și colegii am relații foarte bune. Neplăcerile au dispărut de la sine. Mi-am achitat de mult toate datoriile. Despre tatăl copilului, despre cum și-a întocmit viața nu știu nimic. Și nici nu mă mai interesează.

 

Vreau neapărat să le spun femeilor: credeți în Dumnezeu, credeți în Sfânta Treime și în viața voastră totul o să meargă bine.

 

Nu faceți avort! Nașteți! Nu vă îndoiți! Alegeți VIAȚA!

 

 

 

Mărturie a Nataliei Patzuk, 28 decembrie 2013

Sursă: Pravmir.ru via via Ganduridinierusalim.com

Traducere: Nicoleta Macovei, preluat de pe: stiripentruviata.ro

 

 

 

TARIA LUMINII

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Asa cum în lumina soarelui putem vedea si aerul, si pamântul, si apa, tot ce se afla în vazduh si pe pamânt, asijderea si în lumina soarelui imaterial putem vedea cu ochiul inimii lumea duhurilor, a îngerilor, a sfintilor; pe Maica Domnului, pe patriarhii biblici, proorocii, apostolii, ierarhii, ucenicii, cuviosii, toti sfintii; îi vedem cu ochiul inimii (prin credinta) întocmai cum vedem cu ochii firesti realitatile lumii senzoriale. O inima simpla si curata poate vedea, de pilda, cu ochiul launtric chipul Maicii Domnului ca si cum ar vedea cu ochi trupesti oricare alt obiect.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 418.

In memoriam: Omir Sevastian

 

 

S-a stins de curând. Cei vârstnici din sat îl cunoșteau încă din copilărie, cei mai tineri de la Revoluție încoace, când revenise în satul natal, Malovăț.

 

S-a născut în familia Omir, familie originară din Bârda. Într-o discuție purtată în 1963 cu regretatul Părinte Ioan Sfetcu, tatăl lui Sevastian, Constantin Omir, preciza că un strămoș al său, Omer, turc de neam, s-a stabilit în Bârda, s-a căsătorit și se pare că s-a și creștinat.

 

Familia Omir a fost o familie greu încercată, așa cum au fost multe dintre familiile fruntașilor satelor noastre de pe linia de graniță cu Iugoslavia din județele Mehedinți și Caraș-Severin în perioada stalinistă. Între Stalin și Tito erau relații încordate și din cauza aceasta au fost dislocați și trimiși în Bărăgan toți românii bănuiți că ar putea să se ralieze cu Tito la un moment dat, dacă acesta ar fi invadat România. Au fost sechestrate familiile cele mai înstărite, transportate în Bărăgan și lăsate acolo, sub cerul liber. Acasă li s-au confiscat gospodăriile cu toate bunurile, în casele lor au fost instalate sediile unor instituții precum primăria, miliția, dispensarul, biblioteca, magazinul etc.

 

Și familia Omir a fost dusă în Bărăgan împreună cu cei doi copii ai săi, Lucreția și Sevastian. Ani de zile au locuit în bordei săpat în pământ, ori în casă de chirpici, izolați de lume. Cu mare greutate au reușit copiii să-și termine școlile. Peste tot erau hăituiți, urmăriți, persecutați, exmatriculați. Erau copii de chiabur!

 

Sevastian Omir, împreună cu sora sa Lucreția, inteligenți și luptători înnăscuți, nu s-au lăsat învinși. Au luptat din răsputeri și, în ciuda tuturor opreliștilor, au terminat câte o facultate. Au ajuns amândoi înalți funcționari de stat, dar s-au simțit mereu urmăriți, persecutați și amenințați cu concedierea, fiind bănuiți că nutresc gânduri potrivnice orânduirii. I-am cunoscut pe amândoi și întotdeauna am fost impresionat de inteligența lor, de delicatețea lor, de bunele maniere, de mărinimia lor cu adevărat boierească. Părinții au revenit în sat, dar au rămas marcați pentru tot restul vieții de experiența Bărăganului. Într-una din casele sechestrate ale familiei Omir am învățat și eu doi ani din școala generală. În aceeași casă mai funcționa CEC-ul și biblioteca.

 

A venit Revoluția. Sevastian s-a pensionat și a revenit în satul natal, la casa părintească. Aici îl așteptau noi surprize și necazuri. Ani de-a rândul a umblat prin tribunale, încercând să-și recapete dreptul de proprietate asupra pământului părintesc. Aproape toată pensia și-a sacrificat-o pentru acest scop. Nu-i era ușor. Corbii și ciocoii noi aveau grijă să-i pună mereu piedici. Pe unde ajungea, noroc nu mai avea! Puțin pământ din cel lăsat de părinți a reușit să mai recupereze. Un accident teribil de circulație l-a lăsat mai mult mort. Paisprezece ani a stat țintuit la pat, fără speranță de însănătoșire. Grea i-a fost crucea lui, grea a generației sale. Oameni sacrificați fără vină, pentru o cauză străină. Dumnezeu să-l ierte!

 

In memoriam: Omir  Sevastian, în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XIX(2019), nr.  399, p.  5; în vol.  Scrisoare pastorală, vol.  X, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2019, pp.  585 – 586;

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

LUMANAREA

Arhiepiscopul Iustinian Chira

 

 

Ce rost are pe lumea aceasta un fir de lumânare? Ea înseamna o marturisire, un crez: cred în lumina, cred în Hristos. Toata lumea stie de Iisus Hristos, dar nu-L cunoaste cu adevarat si, de aceea, nu-L asculta, nu-L iubeste, nu-L urmeaza. Când Iisus este cunoscut si ascultat cu adevarat, atunci se face pace si în suflet si în familie si în tara si în lume.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 28, 31.

 

 

 

TRECEREA EUHARISTICA

Sfantul Sofronie Saharov

 

 

Întreaga Euharistie consta într-o „pomenire” – înteleasa nu în sensul obisnuit, ca o reamintire doar, ci ca o intrare existentiala în lumea lui Hristos, în dimensiunile sale divine si umane. Pastile noastre, si prin urmare si Euharistia noastra, sunt o trecere de pe pamânt la cer, de la moartea în pacat spre vesnicia sfânta a Tatalui.

 

Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea – experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 118

In memoriam – Nicolae Avrămuț

 

 

Nu știu dacă a scris cineva vreodată un rând despre Nicolae Avrămuț din Vidra lui Avram Iancu. Chipul lui mi-a rămas în memorie din copilărie și nu-l voi putea uita niciodată. Era un moț obișnuit din Munții Apuseni. Prin el am cunoscut prima dată un crâmpei din Transilvania și din istoria ei. Umbla prin țară cu spete pentru războaiele de țesut. El le confecționa, el le vindea. Pleca săptămâni în șir de acasă. Trecea, de obicei, munții în Oltenia și umbla prin sate, strigând tare, să-l audă gospodinele: ,,- Hai la spete, mă, neică, mă!”

 

Mama mea era femeie harnică. Puțin timp dintr-un an lipsea războiul de țesut din casa noastră. Mereu avea câte ceva de țesut. Tocmai de aceea avea nevoie și de spete. Nicolae Avrămuț se învățase să tragă la noi, când trecea prin Bârda. Îi cumpăram întotdeauna marfă, dar îl opream la masă și rămânea peste noapte la noi. Aveam țuică de prună. Nu era ca pălinca din Ardeal, dar nu ne era nici nouă rușine cu ea. Avrămuț mânca ce mânca, apoi se așeza la discuții lungi cu tăticu, până târziu în noapte. Povestea frumos. Gusta din când în când țuică, dar nu l-am văzut beat niciodată. Vorbea despre istoria Transilvaniei, despre moșii și strămoșii lui, dar mai ales despre Avram Iancu. Îmi pare nespus de rău că nu mi-am notat atunci toate legendele și povestirile lui, că nu am știut să-l iscodesc mai mult, fiindcă era ca o ladă de zestre, în care se păstrau adevărate comori de aduceri aminte. Vorbea de viața lui și a consătenilor săi, de greutățile și necazurile de acolo, de multe-multe nemulțumiri care se acumulau în sufletul oamenilor de la un an la altul. Îi povestea și tăticu ce este pe la noi, dar niciodată nu reușea să vorbească atât de frumos ca Nicolae Avrămuț.

 

Din când în când, Nicolae Avrămuț întrerupea discuția, se oprea din povestit, își scotea de la chimir fluierul și începea să doinească. Cântecul lui era ca un râu de munte: năvalnic, amețitor, limpede. Pentru prima dată în viața mea am auzit de la Nicolae Avrămuț doina ,,Munții noștri aur poartă, /Noi cerșim din poartă-n poartă!” Am mai auzit-o și de atunci încoace în diferite variante, cântată de artiști de meserie, dar niciodată variantele acelea nu au fost ca a lui Avrămuț. Îți răscolea sufletul și storcea lacrimi și dintr-o inimă de piatră. Era concentrată în acele versuri toată istoria zbuciumatei Transilvanii, toată viața lui Avrămuț și a lungului șir de moși și de strămoși ai săi.

 

Peste ani, am ajuns în Vidra. Am văzut satul, împrejurimile, casa memorială a lui Avram Iancu. Datorită povestirilor lui Nicolae Avrămuț, vedeam și dincolo de lucruri, de case, de peisaje, de munți. Vedeam și simțeam duhul oamenilor și locurilor, duhul istoriei de acolo.

 

Am avut profesori buni și foarte buni de istorie în școlile prin care am trecut. Fiecare s-a străduit să ne învețe câte ceva din povestea celor ce-au fost pe aceste locuri. Nici unul dintre ei, însă, nu mi-a predat istoria, așa cum mi-a predat-o Nicolae Avrămuț. El a fost singurul care a scris-o cu însuși sufletul lui!

 

Dumnezeu să te ierte, Nicolae Avrămuț![1]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

[1] In memoriam: Nicolae Avrămuț, în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XIII(2014), nr.  288, pp.  4-5; în ,,Apolon”, Urziceni, an.  IX(2015), nr.  2(febr.), p.  42, ediție și on-line(www. revista apollon. ro); în ,,Națiunea”, București, 2014, 27 dec., ediție on-line(http://www.  ziarulnatiunea. ro); în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an. XXIII(2021), nr. 1100(14 oct.), p. 12; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. VIII, 2016, pp. 128-130;

 

 

 

Două lucruri pe care să le cerem la rugăciune

-      Sf. Niclae Velimirovici -

 

 

 „La sfârşitul şi la începutul călătoriei pământeşti, precum şi în fiecare etapă a acestei călătorii, lucrul cel mai de seamă pentru călătorul cel pământesc este să ceară două lucruri de la Dumnezeu: mai întâi, iertarea păcatelor, iar cel de-al doilea, dăruirea Duhului lui Dumnezeu. Tot ceea ce este plin trebuie să fie mai întâi golit, ca să poată fi iar umplut. Trebuie mai întâi curăţit, şi apoi împodobit.”

 

Lazăr spuse: „Doar acum îmi dau seama cât de lipsit de educaţie sunt eu. Iată, mă aflu la uşile morţii, şi încă nu ştiu ce ar trebui să-I cer lui Dumnezeu. Mă lupt cu Creatorul meu, aşa cum a făcut odinioară Iov, în lucruri care-mi depăşesc rangul şi autoritatea. Învaţă-mă, o, slujitorule al Celui Preaînalt, care este cel mai necesar lucru pe care trebuie să-l ceară omul aflat la porţile morţii, de la Dumnezeul său?”

 

Îngerul Domnului îi răspunse: „La sfârşitul şi la începutul călătoriei pământeşti, precum şi în fiecare etapă a acestei călătorii, lucrul cel mai de seamă pentru călătorul cel pământesc este să ceară două lucruri de la Dumnezeu: mai întâi, iertarea păcatelor, iar cel de-al doilea, dăruirea Duhului lui Dumnezeu. Tot ceea ce este plin trebuie să fie mai întâi golit, ca să poată fi iar umplut. Trebuie mai întâi curăţit, şi apoi împodobit. Duhul lui Dumnezeu nu intră într-o casă ocupată de către un rob îndrăcit al păcatelor, şi defel nu împodobeşte o casă necurată nici cu prezenţa Sa şi nici cu cereştile Sale daruri. Omul este în chip minunat alcătuit din trup, suflet şi duh (duhul, ca partea cea mai fină a sufletului). Duhul este motorul şi stăpânul întregii fiinţe a omului. Aşa precum este duhul, la fel vor fi şi mişcările sufletului şi ale trupului. Aşa cum e duhul, la fel este şi omul. Duhul mişcă sufletul, iar sufletul mişcă trupul. „Duhul este cel dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic” (Ioan 6, 63). Chiar şi cetele îngereşti din Împărăţia Cerurilor vieţuiesc şi sunt puse în mişcare doar de Duhul lui Dumnezeu. Din acel Duh izvorăsc pentru noi, îngerii, patru izvoare ale harului: adevărul, dragostea, viaţa şi bucuria. (Sfântul Nicolae Velimirovici)

 

(Sfântul Ierarh Nicolae al Ohridei și Jicei; Fericitul Arhimandrit Justin Popovici, Taina și semnificația bătăliei de la Kosovo, traducere din limba engleză de Paul Bălan, Editura Anestis, 2013, pp. 76-77)

 

 

 

MATERIA ORGANIZATA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Oriunde exista materie organizata, creata, acolo trebuie presupus si Creatorul ei, fiindca materia în sine nu are nici un sens si nici o putere, nu se poate organiza de la sine, dezvolta, nu aduce roade. Evident, nu exista clipa în care sa nu fie condusa de o inteligenta nemarginita, de o Mâna atotputernica.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 405.

In memoriam: Mitropolitul Firmilian(III)

 

 

 

Regretatul Arhim. Caliopie Georgescu, exarhul mănăstirilor din Oltenia, mi-a povestit că adesea ședea de vorbă între patru ochi cu mitropolitul Firmilian. Discutau diverse probleme ale mitropoliei, ale mănăstirilor, ale parohiilor, ale preoților și călugărilor. Erau vremuri frământate, iar Biserica era dușmanul de  clasă” al regimului politic din vremea aceea. Veneau tot felul de decrete, de dispoziții, de ordine, care mai de care mai drastice, menite să reducă la tăcere Biserica. Părintele Caliopie se mai revolta uneori de realitățile de care lua cunoștință i-l întreba pe mitropolit: ,,- Cum a putut să vă zică/să vă facă una ca asta, Înaltpreasfințite?” Mitropolitul  îl privea adânc în ochi și-i răspundea: ,,- Mă, Caliopie, mă, de atâtea ori sunt pus în situația de-a face așa!” În acel moment se apleca până aproape de pământ, vrând să dea de înțeles că în  situațiile respective argumentele raționale sau legale nu-și mai au rostul, că brutalitatea și dreptul forței dictează soluțiile.

 

Tot Părintele Caliopie mi-a povestit o întâmplare plină de umor din viața mitropolitului Firmilian, dar care dovedește ceva din tactul pastoral al ierarhului. Întâmplarea respectivă este relatată și de către Părintele Valeriu Anania în cartea sa Rotonda plopilor aprinși, dar mult mai pe larg și în stilul inconfundabil a autorului.

 

Într-o zi, mitropolitul  Firmilian trebuia să plece la București. Era luna iulie. O căldură toridă stăpânea sudul țării. Mitropolitul avea o ,,Volga” neagră, în care se făcea o căldură insuportabilă în timpul verii. L-a anunțat pe domʼ Petrică, - șoferul care și-a făcut veacul la mitropolie în această îndeletnicire -, să  pregătească cele necesare. Șoferul știa că pe primul plan sunt 2-3 sticle cu apă minerală.  A plecat prin Craiova să caute. La alimentare nu se găsea apă. Nu a găsit nici la restaurante. În vremea aceea se punea mare accent pe export, iar apa minerală românească era adevărat aur în străinătate. Expert în astfel de probleme și situații, domʼPetrică și-a luat inima în dinți și i-a spus mitropolitului că a rezolvat totul și pot pleca. Pe drum i-a explicat că undeva, în fața lor, într-o pădure, se află un restaurant și cunoaște el un ,,băiat bun” acolo, barman, care va rezolva problema apei. Și pe vremea aceea era la modă instituția ,,băiatului bun”.

 

Peste puțin timp au ajuns în pădurea cu pricina. Au oprit mașina în șosea, departe de restaurant, ca să nu fie observată și recunoscută de cineva și domʼPetrică și-a luat plăsuța în buzunar și a plecat. Mitropolitul a ieșit din mașină și a început să se plimbe prin pădurea din preajmă. Era răcoare, iarbă verde, cântau păsările, vremea era bună. Pentru un om obișnuit cu biroul și cu spațiile închise un asemenea prilej era mană cerească. Mitropolitul era îmbrăcat cu o reverendă albă. Lăsase potcapul în mașină, așa că pletele sale albe ca zăpada se revărsau pe umeri. O barbă, de asemenea albă colilie, îi acoperea pieptul din belșug. Plimbându-se așa preț de câteva minute, iată că din adâncul pădurii au apărut doi oameni de țară, probabil din satele din apropiere. Nu se știe ce căutau în pădure, dar, când l-au văzut pe mitropolit, au înlemnit. Primul gând care i-a fulgerat a fost acesta: ,,- Ăsta-i Dumnezeu!” Au început să se închine și au rupt-o la fugă. Mitropolitul a strigat după ei, încercând să însăileze o discuție, dar cei doi s-au depărtat rapid.

 

A venit domʼPetrică cu apa, au urcat în mașină și au plecat spre București.

 

Întâmplarea din pădure aproape o uitase mitropolitul. Îl luaseră alte griji, alte probleme. Iată că peste vreo săptămână la mitropolie au venit câțiva preoți și un protopop, raportându-i o situație stranie. Doi țărani dintr-un sat oarecare pretindeau, nici mai mult, nici mai puțin, că li s-a arătat Dumnezeu și au vorbit cu el. Îl descriau pe Dumnezeu cu lux de amănunte. Lumea se duceau la cei doi și le cereau să le mai povestească o dată și încă o dată întâmplarea. Mai mult, îi socoteau pe cei doi oameni îmbunătățiți, un fel de sfinți deveniți peste noapte colaboratori ai lui Dumnezeu. Cu câteva decenii înainte se mai întâmplase ceva asemănător la Maglavit și la Petrache Lupu s-au dus ani de-a rândul oameni din toate colțurile țării să-l vadă, să-l audă, să-i ceară ajutorul. Țăranii respectivi deja se vedeau în locul lui Petrache Lupu. Le plăcea noua situație, pentru că se simțeau în centrul atenției, căutați, respectați, lingușiți. Mulți dintre vizitatorii lor nu se duceau cu mâna goală, ceea ce făcea e cei doi ca să-și ,,iubească” mai mult noua postură de vedete.

 

Mitropolitul, luând cunoștință de noul fenomen, a pus lucrurile cap la cap și și-a dat imediat seama de unde a venit confuzia. Nu voia în ruptul capului să se reediteze povestea de la Maglavit. O nouă ,,teofanie” în vremea aceea însemna o intensificare a luptei factorului politic împotriva Bisericii, o provocare. Mitropolitul era trecut prin ciur și dârmon, așa că a înțeles imediat pericolul. A trimis după cei doi țărani. Cu mașina lui i-au adus la mitropolie. Le-a ieșit în întâmpinare îmbrăcat exact așa cum fusese în pădure. Oamenii au avut la început un șoc, apoi, pe măsură ce mitropolitul le-a amintit   întâlnirea din pădure, au luat atitudine. Nu, nu fusese mitropolitul acolo! Acolo fusese Dumnezeu în persoană! Oamenii au înțeles  ,,pericolul”. Dacă ar fi recunoscut că s-au întâlnit de fapt cu mitropolitul, nu cu Dumnezeu, toată aura ce li se crease în mentalul popular s-ar fi risipit ca fumul, iar ei ar fi redevenit iarăși țăranii anonimi de până atunci. Mai mult, toți ar fi râs de ei!

 

Până la urmă, mitropolitul s-a dus și în satele din care erau țăranii cu pricina, a slujit acolo, le-a vorbit oamenilor, ba chiar le-a relatat întâmplarea din pădure și cu mare greutate a reușit să calmeze lucrurile și oamenii.

 

Părintele Caliopie Georgescu povestea despre mitropolitul Firmilian că obișnuia să lucreze mult noaptea. După ora 24 începea ziua lui de lucru și se întindea până către dimineață. De sub condeiul lui nu ieșea orice și oricum. Totul era bob numărat, iar fraza lui părea sculptată.

 

Dumnezeu să te ierte, mare ierarh al Bisericii Ortodoxe Române![1]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

[1] In memoriam: Mitropolitul Firmilian(I-III), în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XXI(2021), nr.  439, pp.  3-5; nr.  440, pp.  3-5; nr.  441, pp.  3-4; în ,,Națiunea”, București, 25 febr.  2021, ediție on-line (https://ziarulnatiunea. ro); în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. XI, pp. 632-636; 645-651; Din viața mitropolitului Firmilian, în ,,Națiunea”, București, 11 mart.  2021, ediție on-line (https://ziarulnatiunea. ro/category/religiespiritualitate

 

 

Doctorul a zis: „Veniți să vedeți minunea secolului!”

Traducere și adaptare: Elisei Roncea

Sursa:

Συγκλονιστική μαρτυρία ενός μεγάλου Θαύματος του Αγίου Εφραίμ

 

Vreau să mulțumesc lui Dumnezeu și Sfântului Efrem pentru minunea pe care am fost învrednicită să o trăiesc. Eram însărcinată și 29 decembrie 2001 era data la care doctorii mi-au spus că voi naște. Când am ajuns în respectiva zi, doctorul mi-a dat încă o saptămână. Pe 2 ianuarie 2002 m-au luat durerile de dimineață. Am pornit spre spital unde, după ce m-a examinat, moașa m-a anunțat că se apropie momentul.

 

Am născut în următoarea zi, ziua descoperirii moaștelor Sfântului Mucenic Efrem cel Nou. Copilul, din lipsă de oxigen, s-a născut vânăt și a plâns după 30 minute. Din această cauză, am fost pusă și eu în pericol. Copilul a suferit de apnee, dar nu l-au pus în incubator pentru a-l ajuta cu oxigen, deoarece avea convulsii. A fost transportat de urgență în aceeași după-amiază la Spitalul de copii „Sfânta Sofia” - unde medicii au constatat că suferise un edem cerebral. Mi-a fugit pământul de sub picioare când am auzit, iar doctorii nu dădeau mari speranțe. Ne-au spus să ne rugăm să moară, pentru a nu suferi - căci organismul lui era în stare vegetativă, convulsiile distrugându-i toate organele vitale. Inimioara bătea fără putere.

 

Situația a rămas critică, iar singura noastră nădejde era Dumnezeu și la Sfântul Efrem, la care ne rugam în fiecare zi. În 13 zile i-au făcut o a doua encefalogramă, în urma căreia medicii nu vroiau să ne spună rezultatul, pentru a nu ne da curaj. După ce au trecut două zile, ne-au comunicat că bebelușul nostru este întru totul bine și nu înțelegeau cum s-a întâmplat aceasta, de vreme ce așteptau moartea lui. În acest moment trebuie menționat faptul că, în cele 13 zile, Sfântul Efrem ni s-a arătat în multe feluri.

 

O mătușă de-a mea a avut un vis: se găsea într-o biserică de-a Sfântului Efrem și acolo se afla un copilaș care plângea continuu. S-a aplecat pentru a-l liniști, iar acela s-a ridicat și a mers. Când ne-a spus acest lucru, matușa mea s-a dus împreună cu mama la acea biserică. Pe drum, mama mea cerea de la Sfântul Efrem să-i arate un semn. În timp ce-i aprindea candela, aceasta s-a stins și ea a considerat că bebelușul meu va muri. Însă, după câteva secunde, candela s-a reaprins singură. Atunci a înțeles că bebelușul va trăi și-l va ajuta marele Sfânt Efrem.

 

Copilașul a fost internat 17 zile la terapie intensivă. După aceea a fost transferat într-un salon normal, în care timp de 13 zile a început să primească ușor-ușor lapte. Mai apoi l-am adus acasă.

 

Timpul trecea și trebuia să-l ducem la reexaminare, după două luni. Cu câteva zile înainte, o altă mătușă a avut un vis: era la noi în vizită, alături de un tânăr cu cămașă albă și pantaloni negri. Tânărul respectiv venise pentru prima oară în casa mea și eu am început să-i arăt casa. Înainte de a reuși să-i prezint dormitoarele, a intrat singur în camera în care aveam bebelușul și a început să-și desfacă nasturii de la mânecă. În timp ce eu pregăteam ceva ca să-l cinstesc, mătușa a mers să-l strige, iar acela i-a răspuns:

 

- Pleacă, eu voi rămâne să am grijă de bebeluș.

 

Atunci m-am liniștit, deoarece am înțeles din visul mătușii că Sfântul Efrem va fi ocrotitorul bebelușului meu pe toată viața. La prima reexaminare, totul a mers foarte bine, iar o profesoară universitară a spitalului, atunci când a citit istoricul copilului, a strigat către unii colegi de-ai săi, spunându-le:

 

- Veniți să vedeți minunea secolului!

 

Toată această peripeție prin care a trecut copilul meu i-a lăsat ca urmă doar slăbirea nervilor de auz și de aceea poartă aparat auditiv. Mulțumesc din adâncul inimii Atotputernicului Dumnezeu, Care este împreună cu noi și dă putere Sfinților să facă minuni și să ne ocrotească în vremurile acestea grele ce le trăim!

 

 

MOCIRLA

Sfantul Teofan Zavoratul

 

 

Doamne, Mântuitorul meu! De ce m-ai parasit? Milostiveste-Te de mine, Unule Iubitorule de oameni! Mântuieste-ma pe mine, pacatosul, Acela ce singur esti fara de pacat!

 

Smulge-ma din mocirla faradelegilor mele, ca sa nu ma împotmolesc în ele pe veci; izbaveste-ma din falcile vrajmasului, care ca un leu racnind, cauta sa ma înghita.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 27

In memoriam: Mitropolitul Firmilian (II)

 

 

Regretatul Părinte Arhim. Caliopie Georgescu, fostul exarh al mănăstirilor din Oltenia, mi-a relatat o întâmplare din viața Mitropolitului Firmilian, care m-a cutremurat. Am înțeles însă câte ceva din noblețea sufletească a ierarhului și din tactul pastoral pe care-l avea.

 

Era perioada stalinistă. Mulți preoți erau condamnați la ani grei de închisoare, alții erau dislocați și mutați în alte județe, alții obligați să se pensioneze. Mulți erau caterisiți, suspendați, transferați disciplinar pentru învinuiri mai mult sau mai puțin imaginare. În revista ,,Mitropolia Olteniei” din perioada 1948-1964, număr de număr, se întâlnesc liste lungi cu numele preoților care au primit astfel de sancțiuni.

 

În acea perioadă, Mitropolitul Firmilian a sfințit o biserică dintr-un sat oarecare. La întoarcere, s-a ars bobina de inducție la mașina ierarhului. DomʼPetrică, șoferul, era un bun meseriaș într-ale mecanicii, dar în situația dată nu avea altă soluție decât înlocuirea piesei arse. Nu avea la el altă bobină de rezervă. Singura soluție era să se ducă în Craiova să cumpere. Era la mai bine de o sută de kilometri de Craiova. Era seara. Mitropolitul, aflând numele preotului din satul respectiv, a ales să meargă la el și să-i ceară găzduire peste noapte. Șoferul trebuia să găsească vreo mașină de ocazie și să plece la Craiova, urmând să se întoarcă dimineața. Vlădica Firmilian auzise de acel preot de mulți ani. Știa că încă din vremea studenției, preotul scotea o revistă, colabora la alte publicații, ba chiar era autorul câtorva cărți. Mulți îi întrevedeau o carieră universitară. A avut o căsătorie nefericită, cu o femeie bogată, rasă de zgripțuroaică. Dinuț era sărac, așa că a devenit coarda a doua în familie încă de la început. După război preotul a fost condamnat la ani grei de închisoare pentru multe din articolele sale. Cu vreun an sau doi mai înainte se eliberase și vlădica Firmilian îi dăduse  aprobarea să revină la parohia lui.  În seara respectivă ierarhul chiar dorea să-l cunoască mai din aproape, să mai stea de vorbă cu el până târziu în noapte. Zis și făcut.   

 

I-a bătut curând la poartă. Părintele Dinuț a ieșit, fâstâcindu-se de o vizită atât de neașteptată. L-a poftit pe mitropolit înăuntru. Arăta destul de jalnic. Reverenda și-o peticise singur, cum putuse și el, dar era slinoasă. Preoteasa Mărița nu s-a clintit din tindă, cât a schimbat părintele Dinuț câteva vorbe la poartă. Se lungise și se umflase de se făcuse un zdrahon de muieroi cât toate zilele. Atunci se așezase în prispa casei, pusese mâinile în șolduri și-și băscrăcărase picioarele, pufnind și spumegând ca o iapă bobotită. Când a văzut că cel de la poartă se-ndreaptă spre casă, a întors brusc spatele, a intrat într-o odaie și-a izbit ușa de-au căzut bulgări de tencuială.

 

Oaspetele, om trecut prin multe, a înțeles despre ce-i vorba și a privit cu grijă.

 

,,- Părinte Dinuț, a zis mitropolitul când a ajuns în tindă, am trecut pe la casa sfinției-tale, ca să vedem cum îți merge activitatea pastorală și s-o întrebăm pe doamna preoteasă de sănătate!”

 

Din odaia în care se zăvorâse Mărița s-a auzit un tușit gros, amenințător.

 

,,- Bine-ați venit, bine-ați venit, înaltpreasfințite, poftiți înăuntru și să ne iertați, că pe la noi e cam dezordine!” a îndemnat Dinuț, încercând să mai așeze ba una, ba alta la locul ei.

 

,,- Lasă, părinte Dinuț, nu te mai osteni acum! A avut și doamna preoteasă destule treburi astăzi și a lăsat măturatul mai către seară!” zise mitropolitul ironic.

 

Din camera de-alături se auzi iarăși un tușit scurt și-un tropăit apăsat, semne sigure că Mărița era pe recepție.

 

S-a așezat binișor pe pat musafirul, iar părintele Dinuț s-a străduit să facă puțină ordine pe masă. A șters firimiturile de pâine cu dreapta, le-a adunat în căușul mâinii stângi, apoi a luat strachina cu murături, a pus-o peste cea cu fasole și le-a luat cu ușurință. Avea degete lungi și subțiri parcă anume croite pentru vioară, pian sau condei. Cu adunăturile în brațe a vrut să iasă, dar s-a întors de la ușă și, cu glas ospitalier, a întrebat:

 

,,- Înaltpreasfințite, pregătim ceva de mâncare?”

 

,,- Ne supunem dorinței sfinției-tale, părinte Dinuț. Îți sunt doar musafir!” - a zis mitropolitul apăsat, semnificativ. Dinuț și-a luat inima-n dinți:

 

,,- Înaltpreasfințite, dacă mai întârziați puțin, tăiem repede un purcel și-l băgăm la tavă să se rumenească!”

 

Din odaia de-alături Mărița s-a auzit tropotind nervos. Mitropolitul s-a prefăcut că n-aude și, înseninându-se puțin la față, a mai zis:

 

,,- Cred că mai putem aștepta! Fie cum voiești sfinția-ta!”

 

Dinuț a ieșit. S-a auzit și atunci ușa camerei de-alături scârțâind. Casa avea două odăi și tindă, iar în spate bucătăria. Dinuț uitase ușa întredeschisă, așa că se putea auzi orice zgomot din tindă. Un glas gros și dogit de muieroi înciudat s-a auzit de afară:

 

,,- Mă, fire-al dracului de tăntălău, cu capul tău al sec, ți se sculă acum să tai purcelul, mă? La Crăciun ce-ai să mai tai, mă?”

 

,,- Mărițo, Mărițo, vorbește-încet că ne-aude și ne facem de râs! Lasă tu, că mai cumpărăm altul, să fim noi sănătoși!” încercă Dinu să dreagă lucrurile.

 

,,- Mă, fire-al dracului de mototol, îți dau un șut de te spoiesc în tavan, eu nu sunt în stare să-mi iau o fustă ca lumea și tu vrei să iei alt porc? Numai dacă mor eu îți faci tu de cap, sărăntocul dracului!”

 

,,- Mărițo, Mărițo, ce-i spun mitropolitului? Tu mă-nțelegi?” se fâstâci Dinuț.

 

,,- Du-te-n mă-ta, ce mă privește pe mine ce-i spui ăstuia! Dar să știi de la mine, că purcelul nu-l tai!” a mai zis Mărița și-a intrat în odaia ei, trântind ușa înfuriată.

 

Dinuț s-a întors amețit la musafir și, frecându-și mâinile, împleticindu-și picioarele, căutându-și vorbele, roșu ca cicicu, a zis:

 

,,- Înaltpreasfințite, știți, până tăiem purcelul, până-l pârlim, până-l facem friptură, trece miezul nopții! Ce ziceți, n-ar fi mai bine să tăiem un cocoș și să-l pregătim așa cu niște mujdei de usturoi?”

 

,,- Ba da, părinte Dinuț, e foarte bine așa!” a izbucnit mitropolitul, abia stăpânindu-și râsul.

 

Din odaia de alături s-a auzit iarăși un tușit sec, forțat și amenințător. Dinuț a plecat, convins că iese basma curată din această încurcătură. Când a pășit în tindă, numai ce s-a deschis și ușa cealaltă și Mărița a ieșit cu-o falcă-n cer și cu alta-n pământ:

 

,,- Mă, țâști-bâștiul dracului, ai venit la mine cu izmenele pe boată și-acu vrei să tai cocoșul, ca să-l mănânci cu hăla? Unde te pomenești tu aicea, mă? Mă-ntrebași tu pe mine, mă, când îți cloci dovletele pomina aia? Nu mă scoate din pepeni, mă, că-ți crap dibla, fire-al dracului cu mă-ta și cu tată-tău de nătăfleață ce ești!” mai zise Mărița, fierbând și țopăind pe lângă Dinuț ca un cocoș la harțag.

 

,,- Mărițo, Mărițo, nu mă face de râs, că aude lumea. Veni mitropolitul și doar e casă de preot și la mine, tu nu-nțelegi?” zise Dinu iute, tremurând și bâlbâindu-se.

 

,,- Mă, fire-afurisit de aschimodie cu floșmorocul de pe tine, tu nici până acum nu ți-ai băgat în cap că aici e casa mea și eu fac ce vreau în ea? Du-te la mă-ta și la ta-tău să te procopsească, nu aștepta să fac eu pomană cu tine!”

 

Dinu a intrat în casă fâstâcindu-se rău. Fusese umilit până-n străfundul ființei sale. Ochii îi înotau în lacrimi. Tremura din toate încheieturile și nu se putea stăpâni. Vocea i se bâlbâia tot mai rău, iar cuvintele refuzau să iasă la apel. Mitropolitul privea-n pământ cu o adâncă mâhnire. Văzuse și auzise multe, dar ceva asemănător nu-i ieșise-n cale. Era un om trecut, cu-n suflet blând și iertător și pe obrajii lui s-au prelins două picături de rouă.

 

,,- Înaltpreasfințite, știți, mi-e teamă că n-o să putem prinde cocoșul!” a îngăimat Dinu. Apoi până-l perpelim, până-l pregătim, timpul trece și înaltpreasfinția voastră vă grăbiți! N-ar fi bine să punem niște pâine cu brânză și ceapă? Cred că s-ar găsi și niște țuică bună...!”

 

Vlădica a ridicat capul. Privirile i s-au întâlnit cu ale lui Dinuț. În câteva clipe i-a citit ca-ntr-o carte întreaga viață și iarăși i s-au prelins două bobițe de lacrimi pe obraji. Dinuț și-a plecat privirile. A înțeles că ierarhul știa de acum totul, că nu mai avea nevoie de cuvinte, de aparențe. Simțea nevoia, mai mult ca oricând, să plângă în hohote, să urle de durere. Cineva-l înțelesese cu adevărat, îi văzuse calvarul de-o viață și, fără îndoială, putuse să-l ierte.

 

,,- Părinte Dinuț, să fie un ceas de când am plecat din Urdari. Acolo am mâncat ceva după slujbă, nu sunt așa flămând. Cred că ar fi bine să lăsăm bucatele pentru altădată. Poate vrei să te așezi și sfinția-ta aici, alături, să mai stăm de vorbă, că ne-ntâlnim atât de rar. Mi-ar fi făcut plăcere să fi venit mai des pe la mitropolie să mai discutăm. Am auzit de dumneata că ai fost un elev strălucit la seminar, student de frunte la facultate, că scriai la gazete, că aveai planuri mari de viitor. Apoi nu s-a mai auzit nimic de dumneata. De cinci ani am venit la eparhia aceasta, dar în rapoartele conferințelor nu te-am prea văzut c-ai fi luat cuvântul. Nici pe la revista noastră n-ai mai trimis nimic. Ce s-a întâmplat cu sfinția-ta?”

 

Mitropolitul avea vorbă liniștită, caldă, părintească. Dinu începuse să prindă curaj. Își dădea seama că mitropolitul știe bine tot ce are el a-i spune, așa că nu dădu drumul la vorbă. Îi venea un nod în gât și-l îneca. Simțea tot mai mult nevoia să plângă și să tacă.

 

,,- Am încercat să plutesc, înaltpreasfințite!” bâigui el.

 

,,- Părinte Dinuț, zise mitropolitul după un moment de tăcere, când corabia e șubredă și marea nebună, ce face corăbierul? Mână înainte?” îl întrebă vlădica iscoditor, cu tâlc.

 

,,- Nu merge nici înainte, nici înapoi, fiindcă nu poate! Dacă e înțelept, încearcă să se mențină la suprafață!” zise Dinuț mai cu curaj, dezmorțindu-și mintea și graiul.

 

,,- Dar, dacă a știut că vasul îi este șubred, de ce s-a avântat în așa vâltori, părinte Dinuț? De ce n-a căutat ape mai liniștite, mai potrivite?” întrebă ierarhul cu multă seriozitate.

 

,,- ...Cred că din trei motive, înaltpreasfințite!”

 

Dinu își restabilise calmul și începea să scoată de prin rafturi prăfuite mărfuri scumpe de-altădată.

 

,,- Care crezi că sunt acelea, părinte Dinuț?”

 

,,- Apoi, în primul rând n-a știut cât de rezistentă îi este corabia. A văzut-o poleită pe dinafară și-a crezut că va rezista în larg și-n furtună; în al doilea rând, n-a știut că va avea timp nefavorabil. Toate mările sunt la fel și pe fiecare se pot întâmpla furtuni, care mai de care mai puternice. Depinde de norocul fiecăruia! În al treilea rând, așa a primit ordin de la amiralitate. Dacă nu se supunea, nu mai era corăbier!” zise Dinuț ca pentru sine.

 

,,- Părinte Dinuț, amintește-ți de furtuna de pe mare din Scriptură. Nu uita, că atunci când încercarea e prea mare și dracul prea bătrân, vine și Dumnezeu într-ajutor!” zise mitropolitul sfătos.

 

,,- De patruzeci de ani tot strig, ziua și noaptea: „Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?” dar mă afund, mă afund mereu!”

 

Dinuț vorbea cu o sinceritate dezolantă, ca la o mărturisire pe patul morții.

 

,,- Te înalți, părinte Dinuț! Mulțumește lui Dumnezeu, că ți-a dat suferința ca baie de curățire și sfințenie! Dumneata ești un sfânt răstignit pe crucea vieții!” grăi ierarhul cu înflăcărare.

 

,,- Sunt un nemernic și-un păcătos, părinte!” zise Dinuț, plecându-și capul.

 

,,- Ești un sfânt, părinte! Să nu lași loc îndoielii și deznădejdii!” a mai zis vlădica, ridicându-se(Va continua).

 

 

 

DASCAL SI GÂDE

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

E curios ca oamenii suparaciosi, dupa agonia unei puternice si prelungite crize de mânie si dupa ce au trecut prin toate chinurile unei asemenea crize, devin blânzi si smeriti ca buni de pus la rana! Ceea ce este valabil pentru starile de mânie si rautate e valabil si în cazul altor patimi. Însusi Domnul ne-a aratat ca patimile se osândesc prin ele însele, mor de propria lor agonie. Asa sunt pedepsite trufia, invidia, ura, zgârcenia, arghirofilia. Fiecare patima îsi este siesi dascal si gâde în tot omul care o suporta.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 193.

 

 

 

LECȚIA SMERENIEI

 

 

O monahie milostivă, care cerșea din casă în casă pentru săracii unui azil de bătrâni, a intrat într-o zi într-o casă cu mulți oameni care petreceau. Fără să se tulbure, s-a prezentat cu simplitate și a cerut milostenie.

 

 Unul dintre cei prezenți, în ceasul în care măicuța întindea mâna, i-a scuipat în palmă cu toată batjocura. Aceasta, fără să arate nici cea mai mică neplăcere, îi spune: „Asta a fost pentru mine” și întinzând cealaltă mână, adăugă: „Acum dă ceva și pentru săracii aceia”. Cel care a insultat-o nu se aștepta la o asemenea lecție. Emoționat, a oferit mai mult decât au dat toți ceilalți, iar pilda bună a măicuței i-a devenit pricină pentru a-și schimba viața.

 

Extras din ”Limonariul mirenilor, întâmplări de folos”, trad. de Cristian Spătărelu, Ed. Cartea Ortodoxă, 2009, pag. 110