Hitler
a fost finanțat de către Rezerva Federală și Banca Angliei
Prof.
univ. dr. Iuri Rubtsov
25
Septembrie 2022
„De la Primul Război Mondial până în
prezent: datoria denominată în dolari a fost forța motrice din spatele tuturor
războaielor conduse de S.U.A. Creditorii de pe Wall Street sunt principalii
protagoniști” (M.Ch. 18 septembrie 2022).
Al Doilea Război Mondial: Acum mai bine de
80 de ani a început cel mai mare măcel din istorie. Dacă dorim să abordăm
problema „responsabilității pentru război”, atunci trebuie să răspundem mai
întâi la următoarele întrebări-cheie:
- cine i-a ajutat pe naziști să ajungă la
putere?
- cine i-a condus pe aceștia pe drumul lor
spre o catastrofă mondială?
Întreaga istorie a Germaniei de dinainte
de război arată că asigurarea politicilor „necesare” a fost gestionată de
turbulențele financiare în care a fost cufundată lumea în urma Primului Război
Mondial. Structurile-cheie care au definit strategia de dezvoltare postbelică a
Occidentului, au fost instituțiile financiare centrale ale Marii Britanii și
Statelor Unite - Banca Angliei și Sistemul Federal de Rezerve (F.R.S.) - precum
și organizațiile financiare și industriale asociate, concepute ca mijloace de
stabilire a unui control absolut asupra sistemului financiar al Germaniei și a
capacității sale de a controla procesele politice din Europa Centrală.
Pentru a pune în aplicare această
strategie, au fost avute în vedere următoarele etape:
- între anii 1919 și 1924 - pregătirea
terenului pentru investiții financiare americane masive în economia germană;
- între anii 1924 și 1929 - stabilirea
controlului asupra sistemului financiar al Germaniei și susținerea financiară a
nazismului (național-socialismului);
- între anii 1929 și 1933 - provocarea și
declanșarea unei crize financiare și economice majore, și asigurarea venirii la
putere a naziștilor;
- din anul 1933 până în anul 1939 - cooperarea
financiară cu guvernul nazist și susținerea politicilor externe expansioniste
ale acestuia, cu scopul de a pregăti și declanșa un nou război mondial.
„Reparațiile de război” ale Primului
Război Mondial
În prima etapă, principalele pârghii
pentru a asigura pătrunderea capitalului american în Europa au început cu
datoriile de război din Primul Război Mondial și cu problema strâns legată de
reparațiile germane. După intrarea oficială a SUA în primul război mondial,
acestea au acordat aliaților (în principal Anglia și Franța) împrumuturi în
valoare de 8,8 miliarde de dolari. Suma totală a datoriilor de război, inclusiv
împrumuturile acordate Statelor Unite între anii 1919-1921, a depășit 11
miliarde de dolari.
Pentru a rezolva această problemă,
națiunile creditoare au încercat să impună condiții extrem de dificile pentru
plata reparațiilor de război pe cheltuiala Germaniei. Acest lucru a fost cauzat
de fuga capitalului german în străinătate și de refuzul de a plăti impozite,
ceea ce a dus la un deficit al bugetului de stat care a putut fi acoperit doar
prin tipărirea masivă de mărci germane fără acoperire. Rezultatul a fost
prăbușirea monedei germane - „marea inflație’ din anul 1923, când dolarul
valora 4,2 trilioane de mărci. Industriașii germani au început să saboteze în
mod deschis toate activitățile de plată a obligațiilor de despăgubiri, ceea ce
a provocat în cele din urmă faimoasa ‘criză a Ruhr-ului’ - ocuparea
franco-belgiană a Ruhr-ului în ianuarie 1923.
Cercurile anglo-americane aflate la
putere, pentru a lua inițiativa în propriile mâini, au așteptat ca Franța să se
lase prinsă într-o aventură riscantă și să-și dovedească incapacitatea de a
rezolva problema. Secretarul de stat american Hughes a subliniat:
„Este necesar să așteptăm ca Europa să se maturizeze
pentru a accepta propunerea americană”. Noul proiect a fost dezvoltat în
culisele firmei „JP Morgan & Co.”, la indicațiile șefului Băncii Angliei,
Montagu Norman. La baza ideilor sale s-a aflat Hjalmar Schacht, reprezentant al
„Dresdner Bank”, cel care le-a formulat în martie 1922, la sugestia lui John
Foster Dulles (viitor secretar de stat în cabinetul președintelui Eisenhower)
și consilier juridic al președintelui W. Wilson la Conferința de pace de la
Paris. Dulles a dat această notă administratorului șef „J.P. Morgan &Co.”,
care l-a recomandat apoi pe H. Schacht în urma consultării cu Montagu Norman,
guvernatorul Băncii Angliei.
În decembrie 1923, H. Schacht a devenit
manager al Reichsbank și a avut un rol esențial în apropierea cercurilor financiare
anglo-americane și germane.
În vara anului 1924, la conferința de la
Londra a fost adoptat proiectul cunoscut sub numele de ‘Planul Dawes’ (după
numele președintelui comitetului de experți care l-a creat - bancher american
și director al uneia dintre băncile grupului Morgan). El a cerut înjumătățirea
despăgubirilor de război și a rezolvat problema privind sursele de acoperire
ale acestora. Cu toate acestea, sarcina principală era asigurarea unor condiții
favorabile pentru investițiile americane, ceea ce era posibil doar cu
stabilizarea mărcii germane.
În acest scop, planul a acordat Germaniei
un împrumut important, de 200 de milioane de dolari, jumătate din această sumă
fiind acoperită de J.P. Morgan. Asta în timp ce băncile anglo-americane obținuse
controlul nu doar a sistemului de transfer ale plăților germane, ci în mare
măsură și a sistemului monetar, a sistemului de creditare, precum și a
bugetului țării.
Republica Weimar
În august 1924, tradiționalul sistem
financiar al mărcii germane, a fost înlocuit cu o nouă situație financiară
stabilizată a Germaniei și, după cum scria cercetătorul G.D Preparta, Republica
Weimar era pusă la punct pentru: „cel mai pitoresc ajutor economic din istorie,
urmat de cea mai amară roadă din istoria lumii - un potop de neoprit de sânge
american vărsat în venele financiare ale Germaniei”.
Consecințele acestei situații nu au
întârziat să apară. Acest lucru s-a datorat în primul rând faptului că despăgubirile
de război anuale trebuiau să acopere suma datoriei plătite de aliați, formată
din așa-numitul „Cerc absurd Weimar”. Aurul pe care Germania îl plătea sub
formă de reparații de război a fost vândut, amanetat și a dispărut în S.U.A.,
unde a fost returnat Germaniei sub forma unui plan de „ajutor”, care l-a dat
Angliei și Franței, iar acestea, la rândul lor, trebuiau să plătească datoria
de război a Statelor Unite. Apoi a fost suprapusă cu dobânzi și trimisă din nou
în Germania. În cele din urmă, toți în Germania trăiau în datorii [erau
îndatorați], și era clar că, dacă Wall Street își retrăgea împrumuturile, țara
ar fi suferit un faliment total.
În al doilea rând, deși creditul formal a
fost emis pentru a asigura plata, acesta a reprezentat de fapt refacerea
potențialului militar-industrial al țării. Adevărul este că germanii au fost
plătiți în acțiuni ale companiilor pentru împrumuturile acordate, astfel încât
capitalul american a început să se integreze activ în economia germană.
Valoarea totală a investițiilor străine în
industria germană în perioada 1924-1929 s-a ridicat la aproape 63 de miliarde
de mărci aur (30 de miliarde au fost reprezentate de împrumuturi), iar plata
reparațiilor – 10 miliarde de mărci. 70% din venituri au fost asigurate de
bancheri din Statele Unite, iar cele mai multe bănci erau din JP Morgan. Ca
urmare, în anul 1929, industria germană se afla pe locul al doilea în lume, dar
era în mare parte pe mâinile celor mai importante grupuri financiar-industriale
americane.
Investițiile SUA în Germania nazistă.
Rockefeller a finanțat campania electorală a lui Adolf Hitler
„Interessen-GemeinschaftFarbenindustrie”,
principalul furnizor al mașinii de război germane, a finanțat 45% din campania
electorală a lui Hitler în 1930 și se afla sub controlul „Standard oil” a lui
Rockefeller. Morgan, prin intermediul „General Electric”, controla industria
radio și electrică germană, prin AEG și Siemens (până în 1933, 30% din
acțiunile AEG erau deținute de „General Electric”), prin intermediul companiei
de telecomunicații ITT - 40% din rețeaua de telefonie din Germania. În plus,
aceștia dețineau 30% din acțiunile companiei producătoare de avioane
„Focke-Wulf”. „General Motors”, care aparține familiei DuPont, a stabilit
controlul asupra „Opel”. Henry Ford a controlat 100% din acțiunile
„Volkswagen”.
În anul 1926, cu participarea băncii lui
Rockefeller „Dillon, Reed& Co.”, a apărut al doilea monopol industrial ca
mărime din Germania, după ‘I.G. Farben’ – concernul metalurgic
‘VereinigteStahlwerke’ (Trustul Oțelului) Thyssen, Flick, Wolff, Feglera etc.
Cooperarea americană cu complexul
militaro-industrial german a fost atât de intensă și generalizată încât, până
în anul 1933, sectoarele cheie ale industriei germane și marile bănci, precum
Deutsche Bank, Dresdner Bank, Danat-Bank (DarmstädterundNationalbank) etc., se
aflau sub controlul capitalului financiar american. În același timp, se
pregătea forța politică care urma să joace un rol crucial în planurile
anglo-americane. Este vorba despre finanțarea partidului nazist, și a lui Adolf
Hitler în mod personal.
După cum a scris fostul cancelar german
Brüning în memoriile sale, începând din 1923, Hitler a primit importante sume
de bani din străinătate. Nu se știe pe unde au ajuns acești bani, însă de primit
au fost primiți prin intermediul unor bănci elvețiene și suedeze.
Se știe, de asemenea, că, în 1922, la
München, a avut loc o întâlnire între A. Hitler și atașatul militar al S.U.A.
în Germania - căpitanul Truman Smith - care a întocmit un raport detaliat
pentru superiorii săi de la Washington (în biroul de informații militare), în
care vorbea elogios despre Hitler.
Prin intermediul cercului de cunoștințe al
lui Smith, Hitler a făcut cunoștință pentru prima dată cu omul de afaceri
germano-american Ernst Franz Sedgwick Hanfstaengl, absolvent al Universității
Harvard, care a jucat un rol important în formarea lui A. Hitler ca om politic,
susținut de un sprijin financiar semnificativ, asigurându-i în același timp
legături și comunicare cu personalități proeminente ale establishment-ului
britanic.
Hitler a fost pregătit în politică, însă,
în timp ce în Germania domnea sub Republica Weimar, partidul său a rămas la
periferia vieții publice. Situația s-a schimbat dramatic odată cu începutul
crizei financiare din 1929. Încă din toamna anului 1929, după ce prăbușirea
bursei americane a fost declanșată de Rezerva Federală, a început cea de-a
treia etapă a strategiei establishmentului financiar anglo-american.
Rezerva Federală și JP Morgan au decis să
nu mai acorde împrumuturi Germaniei, inspirate de criza bancară și de
depresiunea economică din Europa Centrală. În septembrie 1931, Anglia a
abandonat etalonul aur, distrugând în mod deliberat sistemul internațional de
plăți și tăind complet fluxul de „oxigen financiar” către Republica Weimar.
Însă, în cazul partidului nazist s-a produs un miracol financiar: în septembrie
1930, ca urmare a unor donații mari de la Thyssen, „I.G. Farben „și de la
industriașul Emil Kirdorf (care era un susținător ferm al lui Adolf Hitler),
partidul nazist a obținut 6,4 milioane de voturi și a ocupat locul al doilea în
Reichstag, după care s-au activat alte investiții generoase din străinătate.
Principala legătură între marii industriași germani și finanțatorii străini
devenise H. Schacht.
Acordul secret din anul 1932: Wall Street
finanțează partidul nazist al lui Hitler
La 4 ianuarie 1932, a avut loc o întâlnire
între finanțatorul britanic Montagu Norman (guvernatorul Băncii Angliei), Adolf
Hitler și Franz Von Papen (care a devenit cancelar câteva luni mai târziu, în
mai 1932). În cadrul acestei întâlniri, s-a ajuns la un acord privind
finanțarea Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei (N.S.D.A.P. sau
Partidul Nazist). La această reuniune au participat, de asemenea, factori de
decizie politică din S.U.A. și frații Dulles, lucru pe care biografii acestora
nu le place să îl menționeze. Un an mai târziu, la 14 ianuarie 1933, a avut loc
o altă întâlnire între Adolph Hitler, finanțistul Germaniei, baronul Kurt von
Schroeder, cancelarul Franz von Papen și consilierul economic al lui Hitler,
Wilhelm Keppler, în cadrul căreia programul lui Hitler a fost aprobat în
totalitate. Aici s-a rezolvat în cele din urmă problema transferului de putere
către naziști, iar la 30 ianuarie 1933 Hitler a devenit cancelar. A început
astfel punerea în aplicare a celei de-a patra etape a strategiei.
Atitudinea elitelor anglo-americane aflate
la putere în raport cu noul guvern nazist a fost una foarte binevoitoare.
Atunci când Hitler a refuzat să plătească reparațiile de război, ceea ce,
firește, punea sub semnul întrebării plata datoriilor de război, nici Marea
Britanie si nici Franța nu si-au manifestat vreo pretenție de plată. Mai mult,
după vizita sa în Statele Unite din mai 1933, H. Schacht a redevenit șeful
Reichsbank, iar după întâlnirea sa cu președintele american și cu marii
bancheri de pe Wall Street, America a alocat Germaniei noi împrumuturi în
valoare totală de 1 miliard de dolari.
În iunie, în timpul unei călătorii la
Londra și a unei întâlniri cu Montagu Norman, Schacht a solicitat, de asemenea,
un împrumut britanic de 2 miliarde de dolari, precum și reducerea și încetarea
plăților pentru împrumuturile vechi. Astfel, naziștii au obținut ceea ce nu
reușise să obțină guvernarea anterioară.
În vara anului 1934, Marea Britanie a
semnat acordul de transfer anglo-german, care a devenit unul dintre
fundamentele politicii britanice față de cel de-al Treilea Reich, iar la
sfârșitul anilor 1930, Germania devenise principalul partener comercial al
Angliei. Banca Schroeder devenise principalul agent al Germaniei în Marea
Britanie, iar în 1936, biroul său din New York s-a asociat cu Rockefeller
pentru a crea banca de investiții „Schroeder, Rockefeller& Co.”, pe care
revista ‘Times’ a numit-o „axa de propagandă economică a Berlinului-Roma”. După
cum Hitler însuși a recunoscut, el și-a conceput planul său pe patru ani pe
baza împrumuturilor financiare străine, așa că acesta nu a avut niciodată nici
cea mai mică îngrijorare.
În august 1934, compania americană
Standard Oil [deținută de Rockefeller] din Germania a achiziționat 730.000 de
acri de teren și a construit mari rafinării de petrol care au aprovizionat
naziștii cu petrol. În același timp, Germania a primit în secret din Statele
Unite cele mai moderne echipamente pentru fabricile de avioane, care urmau să
înceapă producția de avioane germane.
Germania a primit un număr mare de brevete
militare de la firmele americane „Prattand Whitney”, „Douglas”, „Curtis
Wright”, iar tehnologia americană construia „Junkers-87”. În 1941, când cel
de-Al Doilea Război Mondial făcea ravagii, investițiile americane în economia
Germaniei se ridicau la 475 de milioane de dolari. „Standard oil” a investit -
120 de milioane de dolari, „General motors” - 35 de milioane de dolari, ITT -
30 de milioane de dolari, iar „Ford” - 17,5 milioane de dolari.
Strânsa cooperare financiară și economică
a cercurilor de afaceri anglo-americane și naziste a fost mediul pe fundalul
căruia, în anii 1930, o politică a concilierii a dus la cel de-Al Doilea Război
Mondial.
În prezent, elitele financiare ale lumii
au pus în aplicare Marea Depresiune 2.o [2008], cu o tranziție ulterioară către
o „Nouă Ordine Mondială”.
Notă - Iuri Rubtsov este doctor în științe
istorice, membru al Academiei Ruse de Științe Militare și membru al Asociației
Internaționale a istoricilor celui de-Al Doilea Război Mondial.
Aranjiament grafic – I.M.
-------------------------------------
Sursa
- https://ru-polit.livejournal.com/9212706.html - Tradus din limba rusă de
Ollie Richardson pentru Fort Russ
(articolul original din 2009).
-
https://www.globalresearch.ca/history-of-world-war-ii-nazi-germany-was-financed-by-the-federal-reserve-and-the-bank-of-england/5530318
- 1 mai 2016.
-
Sacsiv -
https://saccsiv.wordpress.com/2022/09/21/papusarii-razboaielor-adolf-hitler-a-fost-finantat-de-catre-rockefeller-si-federal-reserve/#more-83061
-18 septembrie 2022.
https://www.art-emis.ro/istorie/hitler-a-fost-finantat-de-catre-rezerva-federala-si-banca-angliei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu