GÂȘTELE
ÎN LEGENDE ȘI FOLCLOR
În legendele antice, dar și în cele ale
prezentului, gâștele își au și ele locul lor! Nu sunt gâștele, așa cum se
crede, păsări fără de importanță!
Spre delectarea cititorului drag, am cules
unele din aceste istorii ale gâștelor în relație cu viața oamenilor, a
existenței și hranei acestora.
Iată că însuși Noe biblicul, atunci când a
urcat animalele în Arca sa salvatoare, gâsca a fost a doua în rândul acestora!
Era deci, recunoscută valoarea nutritivă a cărnii acestei păsări.
Ca pasăre face parte din familia Anatidae,
și a fost domesticită în jurul anilor 5000 î.d.Hr. Gâștele sunt de mai multe
rase, între ele având-o și pe acea ”gâscă de Dunăre”, desigur, numită după zona
în care exista. Altele au penele de culori diferite, avându-și numele adecvat
culorilor, sau cum am văzut, după onele originii lor. Se poate crede ca tocmai
această ”gâscă de Dunăre”să fi fost urcată în Arcă.
Dar ți până în ziua de azi avem ți gâște
sălbatice, alături de cocori, care ne vestesc anotimpurile prin migrările lor
spre țările calde în timpul de iarnă. Aceste migrări punea în mintea oamenilor vechi
ideea unor noi pământuri necunoscute încă de ei. Orientările navigatorilor
puteau tot așa de bine să afle direcțiile spre aceste noi locuri.
Se oare că mediul și libertatea le
păstrează naturalul acestor păsări!
Apoi, din legendele gâștelor domesticite,
aflăm cum, ele au salvat chiar Capitoliul Romei antice, prin măcăitul lor la
năvălirea Galilor(Celților) la nii 380 î.d.Hr. Gâștele fiind păsări deosebit de
atente și vigilente, - ne spune și Pliniu cel Bătrân și Strabo, privind și la
un câine, chiar dacă acesta doarme, nu-l slăbesc cu privirile lor. Se poate
trezi! Nu?
Le găsim și în fabulele lui Esop. Astfel
avem fabula Lebăda și gâsca. În această fabulă aflăm cum un cetățean bogat,
mergând la piață, și-a cumpărat o lebădă și o gâscă. Lebăda o luase pentru a-i
auzi în fiecare zi cântecul ei frumos, iar gâsca o luase pentru carnea ei
gustoasă. Venind vremea să taie gâsca, bucătarul s-a trezit încă de cu noapte,
numai că nevăzând el bine, a prins lebăda și a dus-o la bucătărie. Aceasta
prevăzându-și moartea, a început să cânte! Bucătarul a recunoscut vocea ei și
astfel, cântând, lebăda și-a salvat viața.
Romanii creșteau mari turme de gâște,
încât Strabo ne spune, că au fost date și edicte oficiale de înterzicere a
acestora pe pășunile vitelor. Mari turme de gâște erau îndreptate spre Roma,
pentru carnea lor, dar mai ales pentru ficatul lor, care era o adevărată
delicatețe culinară.
Fermierii italieni, dar și cei francezi,
germani, români, unguri, începuseră a le îngrășa cu forța, introducându-le hrana
pe gât și împingând-o cu degetul sau cu ajutorul unui lemn rotund șlefuit bine!
Atfel, spun legendele, fermierul roman
Apicius a început să îngrașe gâștele sale cu smochine(figs). În acest fel,
gâștele deveniră responsabile pentru înlocuirea vocabulei vechi, ”fegatos”în
”ficatum”, deci ficatul, cum i se zice azi, tocmai de la acea smochină cu care
se hrănea. Smochinele nu numai că adăugau gust cărnii, dar măreau și volumul
ficatului, care ajungea până la aproape o jumătate de kilogram în greutate,
chiar și mai mult, iar gâsca la 15 kg.
Egiptenii și Grecii , aveau imnuri
dedicate acestei păsări, căci era în întregime folosită, inclusiv picioarele ei
în formă de evantai. Era socotită un adevărat ”corn de abundență”. Și numai
porcul va fi acela care, mai târziu îi va lua locul.
Dar ce era mai interesant și de apreciat
era faptul că, ”pana de gâscă” ajunge a servi cancelariile vremii, scriitorii
biblici și istorici, poeții, ș.a.m.d. Nu mai vorbim de puful cu care
gospodinele umpleau dunele și perinile, fiind moi și călduroase pe timp de
iarnă!
Aflăm că nici în cele divine gâsca nu
lipsește. Amintind de ”gâsca de aur”, care o reprezenta pe Șheba cea biblică, o
găsim până și azi pe turla unor biserici germane. Legendele spun că în Europa
evreii au fost cei mai buni și pricepuți crescători de gâște. Se pare că tot ei
au și început practica de îngrășare a acestora. Românii până în ziua de azi
obișnuiesc a le îngrășa forțat, cu porumb sau păsat.
Eram copil, și o țin minte pe mama mea
cum, stând jos pe un ștergar, așeza gâsca sub picioar, îi deschidea larg
ciocul, apoi cu mâna dreaptă îi îndesa porumbul umezit pe esofag, presând totul
cu degetul arătător al mâinii drepte. Mie mi se făcea milă de biata gâscă,
văzând-o cum își răsucea gâtul, zbătându-se parcă de neplăcere. Apoi erau puse
la odihnă, să nu alerge prea mult, ca să crească în greutate cât mai repede.
Cu timpul s-a micșorat această preocupare
de creștere a gâștelor, acestea devenind adeseori chiar subiecte folclorice și
metaforice. Prin proverbe peiorative, ca de exemplu, ”a avea minte de gâscă”,
”a avea cap de gâscă”,s.a.m.d. Și nu-s prea potrivite peiorativele, din moment
ce această pasăre era întotdeauna folositoare, dovedind atenție și vigilență,
așa cum o descriu legendele ei în relație cu cele ale oamenilor. Potrivit ar fi
să le valorificăm adevărata sursă de hrană, pentru că, indiscutabil, deseori
depășește acele preparate cu mulțimile de ingrediente folosite.
Ioan Miclău-Gepianu
2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu