Arta
imploziei
Mircea
Mihăieș, Critic literar, eseist, jurnalist
30
Iulie 2023
Criza azilurilor pentru bătrâni intră în
seria isteriilor ce izbucnesc periodic în societatea românească. De regulă,
zarva pornește de la un caz particular, de la o scânteie, pentru ca,
instantaneu, să devină vâlvătaie și să cuprindă întreaga lume. Atunci, mânați
de o sfântă indignare, ne mutăm în tabloul lui Octav Băncilă, „1907“, și nu
ieșim din el până nu am pârjolit totul în jur. Cu pupilele supradilatate, cu
pumnii strânși, zdrențuroși, dar neînfricați, pășim răzbunător peste cadavre și
peste trupuri de muribunzi spre o țintă care, de regulă, e ecranul
televizorului. Acolo se urzesc marile noastre revolte și tot acolo sfârșesc
lamentabil după ce ne-au electrocutat vreme de o săptămână, două sau, rar, o
lună - în funcție de aranjamentele de culise.
Dintre comoțiile recente, gândiți-vă doar
la „Colectiv” sau la „Hexi Pharma”. În primul caz, era vorba de o neglijență
criminală, cu efecte tragice. În al doilea, de o escrocherie de proporții,
generată de faptul că „spitalele din România folosesc pe scară largă
dezinfectanți proveniți de la firma «Hexi Pharma», dezinfectanți în care
substanțele active au fost diluate de până la zece ori”, după cum scria presa.
Dar în ambele cazuri vorbim despre un sistem. Nu e domeniu din România care să
nu genereze propriul său „Colectiv”, „Hexi Pharma” sau propriile aziluri de
exterminare, de tipul celor din Voluntari. Tot ceea ce are tangență cu banul
public e atins de o boală contagioasă, de o lepră necruțătoare ce macină
rădăcinile ideii de normalitate și decență.
Azi e rândul bătrânilor, adică al acelei
pături de cetățeni pe care televiziunile îi numesc cu ridicolă sfiiciune
„bunici”. Tonul l-a dat, dacă nu mă înșel, fostul ministru al Muncii, Budăi, de
altfel, un extraordinar generator de confuzie, un impostor cum societatea
românească a cunoscut arareori. N-am mai văzut pe nimeni să jongleze neantul cu
îndemânarea acestui dresor de baliverne și temporizator de geniu. Frauda
semantică a prins, sub presiunea mentalității corect-politice, iar cuvântului
„bătrân“ buzele țuguiate de la televiziuni îi substituie ridicola vocabulă
„seniori“. Dar ravagii face, cum spuneam, duiosul „bunici”. Ca să fim P.C. până
la capăt, nu toți bătrânii sunt bunici, după cum nu toți bunicii sunt bătrâni.
Dar această sclifoseală menită, chipurile, să menajeze sensibilitățile celor în
cauză se adaugă și ea șirului de minciuni pioase din care escrocii și
fanfaronii și-au făcut pavăză.
Nu am încă vârsta la care a fost ucis
Socrate, dar nici nu tresar indignat când mă văd calificat ca aparținând „vârstei
a treia” (altă formulă hilară ce înflorește ca zarzărele, și când trebuie, și
când nu trebuie). Dacă nu l-au citit pe Erik Eriksen și teoria sa despre
ciclurile vieții, isteții cu pricina ar fi trebuit să cunoască măcar dialogul
lui Jacques, din Cum vă place, al lui Shakespeare. Ar fi aflat de acolo că al
treilea rol interpretat de om în viață e cel al îndrăgostitului, „ce suflă
încins,/ ca un cuptor, slăvind, cu glasul stins/ Sprâncenele-mpreunate ale
iubitei”, și nu al bătrânului. Abia spre final, în a șasea și șaptea ipostază,
omul e cu adevărat bătrân.
Așa încât e cazul să lăsăm deoparte
demagogiile ieftine și să spunem lucrurilor pe nume. Și poate că ar trebui să
începem cu faptul că nu zbirii care conduc azilurile sunt cei dintâi și
singurii prigonitori ai bătrânilor. Marele lor inamic e statul. Din clipa în
care te-ai ivit pe lume, intri într-un malaxor care te va strivi și transforma
în material inutilizabil pe măsură ce înaintezi în ani. Dacă, în perioada în
care e activ, românul se „descurcă” (mai o învârteală aici, mai un furtișag
dincolo), pensionarea funcționează ca o ghilotină: omul e, pur și simplu,
„decupat” din societate și aruncat într-un purgatoriu rușinos, insuportabil,
plin de privațiuni, având ca ultimă destinație cimitirul.
N-aș vrea să se creadă că acest articol e
o pledoarie pro-domo: Dumnezeu și viața m-au ajutat să nu împărtășesc, până în
clipa de față, soarta majorității copleșitoare a celor de vârsta mea sau a
celor mai bătrâni. Mă consider, din acest punct de vedere, un norocos și un
privilegiat. Dar asta nu înseamnă că sunt orb și nesimțitor. Tocmai de aceea,
văd scandalul azilurilor doar ca pe un episod dintr-un nesfârșit și macabru
serial. El nu e decât vulcanul care a erupt într-o societate ce pare alcătuită
numai și numai din Vezuvii și Etne. Oriîncotro ți-ai îndrepta privirea,
dezastrele se țin lanț. Ele ajung, periodic și prin rotație, în prim-planurile
televiziunilor de știri și ale Internetului, dar așa cum au izbucnit, așa se
sting. Doar două dintre ele țin capul de afiș: învățământul și sănătatea. Nu
întâmplător, sunt domeniile cu cele mai multe ramificații. Fără un învățământ
performant, societatea decade, iar o populație nesănătoasă, neîngrijită, e
sortită pieirii.
Poate că nu întâmplător, acestea au fost
și domeniile cele mai batjocorite pe parcursul celor treizeci și trei de ani
postdecembriști. Am scris în zeci de ocazii despre acest fenomen, așa încât nu
e cazul să mă repet. Persistența tragediei te pune însă pe gânduri: dar dacă la
mijloc nu e întâmplarea, ci un plan bine pus la punct, de exterminare în masă?
Nici nu contează dacă rezultanta are de-a face ori nu cu vreo teorie a
conspirației. Destul că am ajuns unde am ajuns. Oriunde ți-ai roti privirea,
dai peste același amestec de netrebnicie și ticăloșie, din care ne-am făcut un
adevărat însemn național. Cum am mai scris nu demult, pe noi nu e nevoie să ne
bombardeze barbarii. În decursul veacurilor am adus la perfecțiune arta
imploziei.
Bun, am scăpat de Budăi și Firea, așa cum
la anterioara calamitate ne-am descotorosit de Ponta și haita lui. Dar nu va
urma nimic bun, așa cum n-a urmat nici după grozăviile mai vechi. Șefii de
partide profită, de fiecare dată, pentru a scăpa de câțiva indezirabili, care
vor fi înlocuiți cu același tip de pirahna pescuiți din marea baltă puturoasă
de partid. Solidificarea întru rău a lumii românești e una din tragediile
istorice prin care am trecut. La nivelul clasei politice, schimbul de generații
s-a produs, dar cu efecte catastrofale pentru societate. În locul promoțiilor
de inși tarați de comunism, a apărut o pătură cu o uluitoare lipsă de caracter.
Banul și puterea sunt singurii zei în fața cărora se închină. Se îmbracă la
fel, vorbesc la fel, mint cu același aplomb și n-ar ezita să-și vândă mama
pentru un avantaj sau o funcție.
Ceea ce pune pe gânduri e
interșanjabilitatea acestor per sonaje. Asta înseamnă că, în profunzimi, s-a
ajuns la criterii de selecție identice, care au exclus ca pe niște măsele
stricate și moralitatea, și ideologia. Aproape că ți se face dor de politicienii
generației liberalo-țărănistă din anii 1990. Aceia aveau o oarecare frică de
Dumnezeu - sau măcar de dosarul de la Securitate. Urmașii lor s-au născut din
lacrima pură a democrației iliesciene. Nu au mamă și tată, ci doar o imensă
foame de parvenire. Evident, tentațiile de azi sunt incomparabil mai mari decât
cele de anțărț, când accesul la carnea și legumele distribuite prin gospodăria
de partid, la o butelie și - supremă realizare comunistă! - la un automobil
„Aro” erau aspirații împlinite doar pentru aleșii aleșilor. Acum, miza sunt
vilele la Monte Carlo, bolizii de ultim tip, amantele tunate și conturile din
paradisurile fiscale. Cum s-ar zice, ne-am emancipat.
La
noi, mărimile politice nu mai fură pe înserat, prin gardul vecinului, ci direct
din buzunarul plin de găuri numai de ei știute al bugetului.
Va trece și actualul scandal al azilurilor
pentru bătrâni, dar rușinea de a trăi într-un stat iremediabil avariat nu va
trece.
Cu o astfel de ereditate, exacerbată
astăzi mai mult ca oricând, nu prea există șanse ca știrile de la televiziuni
să arate în viitor altfel decât arată acum. Vor pleca actorii cabotini ai
clipei, dar în locul lor va răsări o pegră identică, poate încă mai radicală,
mai lacomă, mai incompetentă. Trupele rock vor cânta în aceleași hrube
insalubre și primejdioase, adevărate capcane ale morții, bătrânii săraci vor fi
omorâți cu zile de aceiași bișnițari de partid și de stat. Nimic nu se va
schimba - nici măcar genericele fals-compătimitoare ale televizoarelor și nici
rictusurile politicienilor puși cinci minute (nu mai mult) în dificultate. Iar
vocile jurnaliștilor indignați vor psalmodia, la fel de inutil, aceleași
lamentouri dintr-o realitate care a făcut schimb de domiciliu cu coșmarul[1].
-------------------------------------
[1] Sursa -
https://romanialiterara.com/2023/07/arta-imploziei/?fbclid=IwAR0pF3WIfrN9VOtg0zCoi6I3DLDYEXHbe9o5pXxLh4BUUpQZLIboE87tpfU
- Nr. 31/2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu