IMNELE STEJARULUI ÎN SLOVA
MARILOR POEȚI
„Arborele ceriului te-au socotit strămoșii
Pe cît de-adînc tot pe atît de –nalt
Cu vîrfurile tale amîndouă
Te-nmoaie vîntu-n vîrful celălalt”
(Ioan Alexandru, Stejarul)
STEJARUL
Stejarul Daciei carpatine
este unul dintre marile simboluri ale Neamului nostru, întruchipând noblețea
milenară, străjeria-străjerul,
veghea strașnică la hotare, statornicia, semeția, longevitatea, grandoarea,
legenda, istoria. A fost copacul preferat al capetelor încoronate, princiare,
vlădicești, al haiducilor, rapsozilor, poeților, filosofilor, teologilor, artiștilor,
monahilor.
Cei mai cunoscuți în istorie au
rămas Stejarii legendari înfrățiți cu marile personalități pelasgo-geto-dacoromâne,
precum: Stejarul din Mamvri, Stejarul
din Borzești, Codrul Cosminului -Dumbrava Roșie, Codrul
Vlăsiei, Stejarul-Mănăstirea dintr-un lemn, Gorunul lui Horea, Stejarul
lui Tudor Vladimirescu de la Padeș, Gorunul
Părintelui Zian Vălean Boca, Gorunii
Reginei Maria, Pădurea de Stejari-Dobrina, Stejarul generalului-locotenent, scriitor
dr. Grigore Stamate ș.a.
Stejarul din Mamvri se află
încă situat în fosta cetate antică, pelasgă Hebron, din care mai
supraviețuiește o ramură groasă și verde, se pare, așteptând A doua
venire a Mântuitorului. Numele de Mamvri la căpătat de la aliatul
pelasg al lui Avraam, numit Mamvri. Avram din cetatea pelasgă Urul
Caldeii era fiul lui Terah, nepotul lui Nahor și strănepotul lui Peleg-Patriarhul
seminției de după Potop, din care se va naște omenirea. La Stejarul din
Mamvri, Avraam a fost învrednicit să primească Vizita lui Dumnezeu-Sfânta
Treime, pe care a îmbrățișat-o cu întreaga sa omenie firească, bucurându-L
pe Dumnezeu, care îl va binecuvânta pe el la 99 de ani și pe Sarra la 90 de
ani, cu viitorul prunc Isaac, care se va naște și va fi al doilea Trunchi
de Stejar prin care se va răspândi o parte a omenirii. (Facere 11,31;
13,18; 14,13, 24)
Stejarul din Borzești,
celebrul roman scris de celebrul Nicolae Gane, ori al lui Eusebiu Camilar.
Stejarul din Borzești,
îndrăgit foarte mult de copilul Ștefănel, viitorul Domn al Moldovei, care a
copilărit multă vreme pe Valea Trotușului, lângă Stejarul secular, care
întruchipa scena de luptă a copiilor moldavi, împărțiți în două cete, una fiind
tabăra moldavă, condusă de chipeșul Ștefan, cealaltă, simulând tabăra tătară,
în frunte cu Mitruț. În scrierea lui Nicu Gane, numele copilului tătar era
Gheorghiță. În ultima confruntare, Ștefan învinge hoarda hanului Mitruț, care este judecat
și condamnat la ștreang. Parodia
copiilor s-a transformat însă, într-o dramă neprevăzută, căci Mitruț este răpus
chiar de tătari, dar nu în ștreang, ci prin săgeata hanului. Ștefăniță a
sângerat pentru prietenul său și a făgăduit răzbunare, care s-a înfăptuit pe când
era Mare Domn, iar în lupta cu hanul, după ce i-a zdrobit hoarda, l-a spânzurat
așa cum a promis de crengile viguroase ale matusalemului Stejar carpatin.
Legenda și-a avut izvorul în faptele reale ale vremii marelui Domn Ștefan cel
Mare.
Codrul Cosminului – Dumbrava
Roșie
Ambiția craiului leșilor i-a întunecat mințile, care nu erau chiar limpezi,
ispitindu-l cu Moldova, dar mimând că se îndreaptă spre turci, fără să
realizeze că se va confrunta cu cel mai mare Voievod al ei. Fără chibzuială,
însoțit de armată, s-a grăbit prin părțile Hotinului, dar străjerii marelui
Domn l-au anunțat din vreme. Ștefan alături de oștile pârcălabilor și hatmanilor
l-a așteptat în apropierea Sucevei, în pădurea Codrului Cosminului, poruncind
să gătească pentru fiecare grupă de leși, câte un stejat retezat,
pregătit să cadă peste poloni, strivindu-le astfel, pofta de pradă. Cei câteva
mii, care au scăpat de copacii retezați și de săgeți au fost prinși și puși să
are pământul în care s-a semănat ghindă, răsărind peste timp o minunată pădure
de stejari, numită de localnici Dumbrava Roșie, amintind de
sângele vărsat al cotropitorilor. Se spune că frunza stejarilor avea o
cromatică verde care sub privirea soarelui dogoritor bătea în roșu aprins.
Codrul Vlăsiei
Codrul Vlăsiei era o imensă pădure de Stejari seculari, care îmbrățișau
și înconjurau ca niște bravi Străjeri Cetatea ciobanului Bucur. Codrul
Vlăsiei era și cetatea naturală a haiducilor – entitate de viteji înfrățiți
cu Dreptatea. Haiducia în Valahia și Moldova a apărut grație asupririi
și fărădelegii fără precedent comise de josnica speță a grecoteilor cămătari din
Fanar, care și-au cumpărat de la Sultan, titluri de domni în Țările Române, iar
prin exploatarea la sânge a poporului, recuperau sumele investite, dar și ceva gras
pe deasupra.
Codrul Vlăsiei – Cetatea lui Bucur a devenit peste timp capitală
voievodală, regală, suverană a Națiunii dacoromâne, dar și marele Babilon
politic...
Stejarul-Mănăstirea dintr-un
lemn.
Mănăstirea dintr-un lemn se află
în comuna Frâncești, județul Vâlcea. În vremea călătoriei diaconului Paul din
Alep, care l-a însoțit pe patriarhul Ierusalimului în pelerinajul său în Țările
Române între 1653-1658, a aflat taina celebrei mănăstiri. Un călugăr evlavios a
găsit în scorbura unui Stejar secular o icoană a Maicii Domnului.
Noaptea i-a apărut în vis Fecioara Maria, care l-a rugat să construiască o
bisericuță din falnicul Stejar. Rugămintea divină a fost îndeplinită cu
dragoste, fiind ajutat de marele Voievod-ctitor Matei Basarab și vărul său,
Preda Brâncoveanu.
Gorunul lui Horea de la Țebea, întruchipează viața și faptele
mărețe ale Crăișorului moț, care s-a ridicat din pulberea pământului sacru, străbun,
precum Stejarul din micuța ghindă, crescând falnic Străjer întru apărarea dreptății și credinței poporului.
Țărănimea obidită și pământul zbuciumat
de hoardele huno-ungro-maghiare, i-au dat lui Horea chip de baladă și legendă.
Stejarul lui Tudor Vladimirescu de la
Padeș, locul de taină în
care se sfătuiau slugerul din Vladimiri și boiernașul haiduc Iancu Jianu, privind organizarea
armatei oltene în cete de panduri și programul Revoluției române de la 1821,
prin care se hotăra eliberarea valahilor de sub cel mai tiranic și mai apăsător
jug, cel al fanarioților.
Gorunul Părintelui Zian Vălean Boca, simbolizează seva
Stejarului ce susură secular prin trunchiul Nației, precum harul, seva cerească ce a pulsat
străluciri serafice în Ființa/ Persoană a Marelui DUHOVNIC de Taină al
Neamului, din care a odrăslit/ odrăslește binecuvântată înțelepciune: „Găsind
pe Iisus, ne găsim pe noi înșine, destinul și veșnicia noastră.”; „E o
rânduială că noi nu știm viitorul: am zădărnici rânduieli providențiale.”; „E
bine a face binele ca pe un lucru de la sine înțeles, simplu și firesc, cum
răsare soarele.”; „Dreptatea lui Dumnezeu mereu ține cumpănă între faptă și
răsplată.”; „Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare
decât dragostea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu!”; ”Nimic nu poate
înlocui absența iubirii, dar iubirea înlocuiește toate neajunsurile.” (Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii; Cărarea Împărăției; Mare
Îndrumător de Suflete din Secolul XX; citat de Călin Georgescu în Marea Renaștere Adevăr. Libertate.
Suveranitate Ieșirea din Matrix,
Prestige,2023)
Gorunii Reginei Maria. Faimoasa și focoasa regină
Maria, care pe lângă pasiunea călăritului în care a fost inițiată de
generalul-prinț Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, de aprinderile ei de foc, pur-sânge, obișnuia de ziua ei, ca mulți
Domni valahi și Vlăstari de Domni, să planteze câte un puiuț de gorun, ca semn
de trăinicie pentru monarhie și pentru țară.
Cavalerul Zenitului Carpatin – Mucenicul
Corneliu și-a fixat pe când era elev de liceu, împreună cu alți colegi, tabăra de
luptă, de crez, de jurământ, de dreptate și iubire întru Dumnezeu și Neam, în Pădurea
de Stejari-Dobrina de lângă Huși. El însuși a crescut ca un brav Stejar de veghe la hotarul
Patriei, dar a fost retezat de dușmanii lui Dumnezeu și ai poporului creștin
ortodox.
Stejarul generalului-locotenent, scriitor, dr. Grigore Stamate, a fost marea sa dragoste
pentru Stejarul Casei sale natale, care i-a marcat și bucurat ca o Dumbravă
verde, copilăria și pe care l-a făcut nemuritor în romanul-biografic Stejarul
Tinereții mele, având pe copertă falnicul Stejar sădit de el, în primitoarea sa reședință
de la Gruiu-Snagov.
STEJARUL
este simbolul natural al Neamului nostru primordial - pelasgo-geto-daco-român,
cu rădăcini puternice, adânc înfipte în pământul verde al Gliei strămoșești, cu
trunchi falnic și coroană regală legată serafic de cerul albastru al
străbunilor.
Aron Cotruș (1891-1961), n.
În satul Hașag, județul Sibiu, s-a integrat ca ilustru făurar, făuritorilor
lirismului modern, poet de dreapta, cu poezie nouă, primenită, dar cu brocartul
trecutului țesută, cu alese și rafinate
broderii ale tradiției în încercarea de a se putea recupera ceva din haoticul
prezent. Atitudine, simbol, forță, autoritate, amploare, năzuință, grandoare.
COPACUL
„Neclintit,
puternic și dumnezeiesc,/ În râvna spre lumină și-n răbdarea mea,/ Stăpân
despotic pe bucata de pământ ce o umbresc,/ Dornic mă înalț/ Și cresc și
cresc,/ Sub sori de foc ca sub furtuna grea...// Și-ncăpățânat, și-ursuz și
crunt/ Pe asprul, pe avarul piept de stâncă, unde sunt,/ Cu trunchiu-mi uriaș
și vifore și fulgere înfrunt.../ Și-n războirea asta zilnică, mocnită, fără
pace,/ Ce mă învolbură până-n adânc - și-mi place,/ Eu cresc tot mai puternic,/
Cresc mereu așa:/ Sălbatic, tânăr, lacom, beat de seva mea...// Călit la soare
și mușcat de geruri,/ Eu,/ Singuratic, dârz, crescut ca din bazalt,/ Simt
furnicând prin trunchi-um seva - și tresalt.../ Și ca dintr-un adânc, vrăjit
izvor,/ Îndărătnic, nud, biruitor,/ M-avânt, ca-n vis, înalt, tot mai înalt,/
Căci nepătrunsul rost și-adâncul dor al meu,/ E să mă-nalț spre cer, să cresc,
să cresc mereu...” (Aron Cotruș, Opere 2 Poezii, Acad. Română, Fundația
Națională pentru Știință și Artă, Inst. de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, București, 2002)
Virgil Mateiaș s-a născut în 26 Ianuarie, 1909, de ziua, + Sf. Ier.
Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, în com. Grid, Făgăraș, în familia
învățătorului Ilie și a cucernicei Ana. A fost căsătorit cu germanca
Emma Luiza, având doi copii: Mihai Corneliu
și Gabriela Corina. A fost licențiat în Drept, avocat, sublocotenent în al
doilea război mondial, în compania 19 Transmisiuni, încărcat cu merite
deosebite: „Bărbăție și Credință cu
spade cls. A III-a”; Coroana României
cls. A V-a, cu Spade și Panglică de Virtute Militară”, întemnițat religios, a
executat 16 ani de calvar comunist. După eliberare, paralel cu serviciul s-a
dedicat scrisului, publicând:
1.Anii de groază din România
comunistă, 1991; 2. Existența tragică
– însemnări, 1991; 3. Cântece
nescrise – versuri, 1993; 4. Drumețule, oprește-te și vezi...Poeme
din închisoare.
Poemele scrise în sânul
calvarului, în teroarea temniței, poartă în ele amprenta frumuseții stranie, în
care se reflectă vibrația mistică a autorului, înnobilându-l ca mare Poet al
Crucii.
STEJARUL
„A mai rămas de vorbă cu păstorii,/ Pe câmpul gol, stejarul solitar,/
Bătrânii spun că poartă-n el istorii/ Și că-i de mult stăpân pe-acel hotar.//
S-a năpustit asupra lui furtuna/ Și-l scutură cu sete de păgân,/ Îl bombardează
trăsnetele-ntruna/ Și răni adânci pe trupul lui rămân.// Îl bate crunt cu bice
lungi de ploaie/ Și urlă peste el văzduhul tot,/ Iar vânturile-l rup, dar nu-l
îndoaie/ Și-i mușcă de mânie câte-un ciot.// Se pare a fi acum la o răscruce/
Dar norii sparți aleargă și s-adun,/ Iar cerul îi trimite să-l usuce,/ Buchetul
lui de raze cald și bun.” 12
sept.1954, Sec. Brașov, celula 12. (Virgil Mateiaș, Drumețule, oprește-te și vezi..., Ed. Eminescu, București-1999)
Octavian Goga (1881-1938),
poer, jurnalist, om politic, Luceafărul
Ardealului, ori Poetul Națiunii
gratulat prin opera sa, strălucitor de poetică. Octavian Goga a fost un Dor și
o Dragoste de Patrie, de apele, munții, codrii și libertatea ei, un izvor bogat
de daruri, de energii, dăruite cu risipă aristocrată, țăranilor, „cei
mai buni copii ai firii, născuți din lacrimi și sudoare.”
STEJARUL
„Pe vîrf de deal, în largul de zăpadă,/ Bătrîn stingher, Stejarul e de
pază,/ Sub bolta lui vin corbii de s-așează/ Cînd umbrele-nserării prin să
cadă.// Jur împrejur e gol, e frig, e groază.../ Ș-a lupilor flămîndă
serenadă,/ Din cînd în cînd, în noapte-i dă dovadă/ Că-n depărtare ura mai
veghează.// El,mut și blînd, stă fără să se-ncline,/ Acolo unde-n vifor și
urgie/ Blestemul rădăcinilor îl ține...// Cu împăcare înfruntînd povara,/
Înfășurat în vechea lui mîndrie,/ E neclintit: visează primăvara...” (Octavian Goga, Poezii,
Ed. Tineretului, București-1967)
Ion Vatamanu (1937-1993), s-a născut pe 1 Mai, de ziua Sf. Prooroc Ieremia, în Costicenii Bucovinei. Proorocul, parcă i-a predestinat soarta, în, Plângerile
lui Ieremia, când copil fiind de 7 ani, a simțit cum i se sfâșie trupul
său și al familiei, când bolșevicii fiorosului tătuc Stalin, au fixat frontiera, după diabolicul ultimatum din
vara lui 1944, prin grădina casei părintești. Acea rană adâncă, „fisură
ontologică”, cum a numit-o academicianul Mihai Cimpoi, nu s-a
cicatrizat niciodată, deși ulterior ajunge un poet remarcabil și un parlamentar
de veghe la Cultură.
STEJARUL și
POETUL
„E
prea frumos, poete, când harnic mă supui/ Să bată frunza mea în cele ce le
spui,/ Cuvântul care-l cânți și-așa de mult l-așezi/ Într-o coroană mândră pe
legăminte verzi.// Natura mea-i rănită, mă doare frunza-n creangă,/ Plâng
morții mei în aer, ca o nălucă neagră,/ Că-n veacul tău de azi eu nu mai am
puteri/ Să mai repet pădurea în verdele de ieri.// Povara mea, poate, e și a ta
povară,/ Când zorii zilei varsă niște lumini de seară,/ Când simt căderea
frunzei la început de mugur,/ Poete, sunt un pom. Cu ce să te mai bucur?” (Ion Vatamanu, Altă
iubire nu este – poeme, vol. I, Ed. Biodova, 2001)
Radu Ștefan Demetrescu Gyr (1905-1975), cel mai de seamă poet al
Crucii, prin care s-a continuat Românismul spiritual de înaltă ținută serafică,
de a fi noi înșine așa cum strămoșii și marii noștri înaintași
s-au luptat, au suferit, s-au jertfit, dar au biruit pentru pământul și cerul
lor.
STEJARII
„Poate-or
fi fost arhangheli. Orice cracă/ un paloș care luminile despică./ Robiți din
zbor, cu cerul încă-n chică,/ de veacuri cu osînda lor se-mpacă.// De veacuri
aripi mari nu-și mai ridică/ nici pașii lor de flăcări nu mai pleacă,/ și
săbiile, stinse-afar-din teacă/ sunt leagăn pentru sturz și răndunică.//
Supuși, primesc în scorburi și tăunii/ și șarpele cu pîndă pururi trează/ și tiflele,
pe creștet, ale lunii...// Iar cînd securea cade și-i retează,/
bătrînii-arhangheli priponiți în funii/ cu brațe largi o binecuvintează.” (Radu Gyr, Anotimpul
Umbrelor, Ed. Vremea, București-1993)
STEJARII
„Iar
pe la noi stejarul nu-i așa de verde,/ Mai mult pământ, probabil, stă în frunza
lui,/ Căci de stejar ni-i fruntea, sufletul și gândul,/ Când crengile se
leagănă, pe noi ne bate vântul.// Iar de-am cântat cândva coroane-n veacul
nostru,/ Am cântat coroana și frunza de stejar,/ Când iarna singulari, când
toamna printre ploi,/ Un zbucium de stejar ne-a zbuciumat pe noi.// Căci
între-atâtea ramuri, am tot crescut stejari,/ Ca o istorie grea stă vremea-n
frunza lor,/ Pe noi lăstari pornește codrul des să crească,/ Născându-se în
frunză, pe noi ca să ne nască...” (Ion Vatamanu, Altă iubire nu este
– poeme, vol. I, Ed. Biodova, 2001)
INIMA COPACULUI
„Creșteam
în codru-nalt și singuratic,/ cînd m-au surpat cu barda trei drumeți./ Era semeț
întîiul și săgeți/ și arc și-a scos din pieptul meu sălbatic.// Al doilea, în
ochi cu dimineți,/ lăută și-a făcut îndemînatic/ și-o dezmierda-n adîncul
păduratic,/ vrăjind cu ea și păsări și mistreți.// Al treilea nu-și drese nici
vioară,/ nici arc, ci și-a cioplit din trunchiul frînt/ o cruce grea, cu mîna
lui ușoară.// Apoi, umbrit de gene lungi de sfînt,/ și-a pus pe umăr strania
povară,/ pornind spre margini albe de pămînt.” (Radu Gyr, Anotimpul
Umbrelor, Ed. Vremea, București-1993)
Aurelian Bentoiu prin
demnitatea și suferința trăită în perioada cât a fost întemnițat religios, unde
Dumnezeu a picurat harul creaței lirice peste sufletul său, flacără a credinței
și a iubirii de Moșie, a militat pentru redeșteptarea spirituală a Românilor
ortodocși. „Să aflăm
cine suntem, înainte de a ne spune altcineva cine suntem!”, căci altfel, vorba dacului înțelept Seneca: „Cea mai împovărătoare
sclavie este sclavia față de tine însuți!”
STEJARUL și baliga
„Porni
furtuna făr-de veste/ Și fioros urla-n pădure,/ Iar trăsnetul, căzând pe
creste,/ Părea a iadului secure.// Și cât priveai din zare-n zare,/ Nici urmă
de ființă vie;/ Stejarul doar ca o sfidare/ Stătea cu fruntea-n vijelie.// În
vremea asta rea, cumplită,/ O baligă ce sta pitită,/ Fără ambiții de erou,/ În
călcătura unui bou,// Vorbi astfel: „Ascultă, nene,/ De ce mi te tot umfli-n
pene?/ Și ce sunt ifosele-acelea,/ În loc să-ți aperi și tu pielea.// Ci nu te
semeți, nebune,/ Căci trăsnetul te va răpune/ În sfertul unui sfert de clipă./
Mai bine te-ai ascunde-n pripă.// Așa cum vezi că fac și eu,/ În loc să
te-ndârjești mereu,/ Făcând astfel pe temerarul...”/ Răspunse cu dispreț
Stejarul:/ „Trăsnit mai bine, dar Stejar,/
Decât viu, teafăr, bălegar!”
(Aurelian Bentoiu, Zări și Zodii – Poezii
din Închisoare, Fundația Academia
Civică, București-2001)
În memoria
Eroilor-Martirilor-Sfinților noștri contemporani: Ilie Tudor, Pr. Ilie
Imbrescu, Pr. Ilie Dumitru Palanca, Pr. Ilie Lăcătușu
CALATIS - 20 Iulie 2023
+ Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul
Tuturor purtătorilor sfântului
nume întru mulți ani binecuvântați!
GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu