Dante
Alighieri și Divinul Emin (1)
Prof.
dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
27
Martie 2024
„Averea și puterea se topesc în valurile vieții
schimbătoare, odată și odată se sfârșesc, doar Dragostea, doar ea-i nemuritoare
și-ntrece-orice tezaur omenesc din câte au fost și câte sunt sub soare!” (Percy
Bysshe Shelley)
Italia Evului Mediu, care începea de la căderea
Imperiului roman de Apus până la Renaștere, era cea mai dezvoltată țară din
Europa, atât material, cât și spiritual, iar Cetatea cu care se mândrea
deosebit era Florența, patria băncilor, breslelor, industriei țesăturilor și
postavurilor. Cetățile - porturi aduc pe lângă prosperitatea
material-spirituală și independența politică.
Secolul al XII-lea a marcat dezvoltarea învățământului
organizat în cadrul instituțiilor universitare. Încă din acel veac florentinii
prosperau în afacerile bancare cu Curia papală, ei colectând toate veniturile
atât de variate ale papilor avari și hapsâni,strânse din întreaga Europă. Florența spirituală era
o Cetate a artei, a poeziei și a florilor - fecioare și femei frumoase! Dar cu
toate aceste însușiri, secolele XIII și XIV au zguduit-o cu luptele de clasă.
Clasa nobilă, patriciatul avea strânse legături cu bancherii și marii negustori
care susțineau partidul Guelfilor, partizani ai papei, fiind în conflict cu
seniorii feudali-exploatatorii satelor, adepți ai Ghibelinilor, proimperiali.
Cea mai înverșunată luptă dintre cele două grupări-partide au ales ca scenă
sângeroasă Florența, antrenând însă și alte cetăți, guvernate de un partid sau
altul.
Strămoșii lui Dante Aligieri
Dante Alighieri a clipit în mireasma de azur a lunii
Mai în ziua de 29 a anului 1265, în Cetatea Florența, sub constelația
Gemenilor, când „urmașul” lui Petru-Vicarul lui Hristos era Clement
IV(1265-1268). Giovanni Boccaccio (1313-1375), ilustrul scriitor renascentis,
autorul celebrului Decameron, dă mărturie despre viziunea premonitorie a mamei
lui Dante, Bella, diminutiv de la Gabriella, care înainte de a-l oferi pe prunc
lui Dumnezeu și lumii a visat că se afla sub un laur înalt. „În jurul ei se
întindea, cât vedeai cu ochii, o pajiște verde. Dintr-un izvor curgea o apă
limpede. După ce l-a născut pe copil, mama l-a văzut cum își întinde mânuța
spre o creangă, cum ia și mănâncă vreo câteva boabe și se preschimbă într-un
minunat păun.” (Cesare Marchi, Dante, trad. George Miciacio, Ed. Artemis, 1985,
p. 17)
Visul mamei Bella, care făcea parte din familia Abati,
o familie înstărită, de orientare ghibelină, cerințe exprese ce constituiau o
condiție importantă a marelui Poet, fiind liniștitor, nu era o amăgire, o
închipuire, ci risipea în jur strălucire, ca un semn prevestitor pentru marele
destin al celui născut, viitorul geniu al Poeziei. Tatăl Alighiero di
Bellincione, guelf era campsor, zaraf, juristconsult cu descendență din
seniorul Cacciaguida, cavaler cruciat al împăratului Conrad, care a căzut eroic
în cruciada contra Sarazinilor. El avea o casă la Florența, două loturi de
pământ la Fiesole și două terenuri pentru construcții la marginea orașului.
Strămoșii lui Emin
Arborele genealogic care și-a înălțat semeț coroana
înspre Aura cerească reflectă chipul lui Petrea Eminovici, născut pe la 1732,
în satul Călineștii lui Cuparencu și-al boierului Cîrstea, din județul Suceava.
Urmașul lui, Vasile Iminovici (1780-1844), știa carte și avea darul cântării.
Boierul îl ajută să devină dascăl și-l împropietărește, intrând astfel în
rândul răzeșilor. Vasile a avut 4 fete și 3 feciori. Primul băiat Gheorghe,
tatăl Poetului, născut în 10 Februarie 1812, părăsește casa părintească. Fratele
Ioan s-a născut în 14 Martie 1816, a rămas în casă. Ștefan s-a născut în 24
Ianuarie 1819, care și el pleacă de acasă să-și afle un rost în lume.
Gheorghe Eminovici cu puține clase dar ager la minte
lucrează în cancelaria boierului Cîrstea și apoi ca logofăt al boierului
Costache Balș. Cu oarece stare, bun gospodar și chipeș, la vârsta de 28 de ani
a cerut mâna frumoasei Ralu, fiica stolnicului Jurașcu din Joldești, care i-a
dat ca zestre 3.000 de galbeni, plus 1.400 de galbeni din vânzarea moșiei
Orășani a Ralucăi. Îndemnat de boieroaica sa soție a căpătat pe bani de la vodă
Mihail Grigore Sturza, la 12 Mai 1841, decretul de căminar (nr. 159).
Înainte de nașterea Profetului Neamului, căminarul,
care avea o casă în Botoșani a cumpărat jumătate din moșia Ipotești, unde și-a
mai construit o casă în care să încapă toți cei 9 copii rămași în viață:
Șerban, n.1841, Nicolae, n.1843, George, n. 1844, Ruxandra, n. 1845, Ilie, n.
1846, Maria, n. 1848-49, urmați de Mihai, Aglaia, Henrieta, Matei, Vasile, doi
sfârșind de mici.
Evlavioasa Raluca a cumpărat o bisericuță din lemn, cu
clopotniță din lemn, fără turlă, ca efigie a căminului lor din Ipotești.
Căminarul rodos Gheorghe Eminovici, care avea 288 fălci moldovenești de arătură
și pădure, era un om „înalt, voinic, un munte de om, de o putere herculeană,
trup sănătos, minte sănătoasă, cu nas prădalnic și ochi albaștri-verzui...
Postea posturile, iar duminica și sărbătorile asculta cu evlavie sfânta
liturghie de la început la sfârșit.” (G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu,
Editura pentru Literatură, 1966)
Poetul nepereche s-a născut la 20 Decembrie 1849, la
Botoșani, când Domn peste Moldova, Marelui Ștefan era Grigore Alexandru Ghica
(1849, oct.-1853 și 1854, oct.), considerat „unul dintre cei mai luminați
conducători de stat pe care i-a avut Moldova în sec. al XIX-lea.” Marele și
înfloritorul oraș vegheat la Răsărit de apele Jijia și Prut, iar la Apus de
Siret era așezat pe Câmpia Jijiei, fiind îmbrățișat cu venerare de bisericile
Sf. Nicolae-Popăuți, ctitorie a Marelui Ștefan-1496, Sf. Gheorghe-1551 și Uspensia-1552,
ridicate de Doamna Elena Rareș.
Evenimentele premergătoare nașterii lui Dante
În August 1244, a căzut Cetatea Ierusalimului în mâna
arabilor, iar prin înfrângerea de la Gaza din 17 Octombrie același an, a
cruciaților, Regatul Ierusalimului a încetat să mai existe. Istoria Cruciadei a III-a (1189-1192),
consemnează lupta dintre două mari personalități de excepție ale acelor vremuri
cruciale: Richard Inimă-de-Leu, regele Angliei (1189-1199) și Saladin, sultanul
Egiptului (1177-1193), cel din urmă ieșind biruitor, dar nu înainte de a lăsa
posterității gestul său, divin, cavaleresc. În timpul bătăliei de la Ierusalim,
calul lui Richard-Inimă-de-Leu, a fost rănit mortal chiar la câțiva metri de
Sultan, punându-și în pericol stăpânul. Saladin, dușmanul creștinilor a ordonat
gărzii sale să-i ofere lui Richard, un armăsar pe măsură de regal. Nu așa s-a
întâmplat cu albanezul mercenar Basta, aliat al regelui Daciei, Mihai Viteazul,
care a urzit conspirația ucigîndu-l pe marele Domn și profanându-i frumosul
cal.
După pierderea Ierusalimului în 1244, Biserica
Sfântului Mormânt a fost profanată, devastată și distrusă. Pacea dintre
împăratul Frederic al II-lea și papa Inocențiu IV era vitală. S-a pus la cale o
nouă cruciadă, care să repare înfrângerea suferită de Regatul latin, dar
asedierea orașului Viterbo de către împărat, a înăsprit relațiile cu papa, care
locuia la mănăstirea Saint-Just. Pontiful lovit în pântecele orgoliului său de
Cezar al lumii și Vicar al Domnului, l-a chemat în fața Conciliului în Catedrala
din Lyon, în prima ședință din 28 Iunie 1245, urmate de alte ședințe la 5,
respectiv 17 Iulie, când se urzise în ascuns detronarea împăratului Frederic al
II-lea, declanșând astfel războiul dintre papă și împărat. (August Franzen/
Remigius Baumer, Istoria Papilor, trad. Pr. Romulus Pop, București, Ed.
Arhiepiscopiei Romano-Catolice 1996)
Lupta pentru hegemonie în Italia între Ghibelini și
Guelfi după modelul luptelor dintre suabii Hohenstaufen, seniori de Weibling
(ghibelini) și descendenții lui Guelf, duce de Bavaria (guelfi) a devenit pe
viață și pe moarte, dar și Germania era fatal antrenată în acel conflict.
Inocențiu IV și-a motivat detronarea împăratului german prin legitimarea
magistraturii sale, pe care i-a conferit-o Hristos, aceea „de a lega și a
deslega” credincioșii, numai că Mântuitorul nostru Iisus Hristos se referea în
mod cu totul expres la Taina Spovedaniei. Urmașii împăratului și ai papei au
menținut multă vreme conflictul lor de ură și de sânge, care au secătuit și
văduvit Italia, respectiv măreața Florența.
S-a instituit o anume constituție, numită Ordinamenti
di giustizia - Decizii ale dreptății, care instaurau domnia politică a
breslelor superioare. Din cei 9 membri care conduceau Consiliul Cetății, 7
făceau parte din bresele superioare și 2 din cele inferioare. Mișcările
populare erau înăbușite de breslele superioare aliate cu magnații, scindând
astfel guelfii în Negrii și Albii. „Cu sprijinul papei Bonifaciu al VIII-lea,
Negrii, conduși de familia Donati, cuceresc victoria distrugând casele Albilor
adversari, confiscându-le averile și exilându-i din Florența.” (Alexandru
Balaci, Studii Italiene, Ed. de Stat pentru Literatură și Artă) Tatăl lui Dante
a scăpat de exil.
De toate acele calamități alb-negre ale vieții
socio-economico-politice a mândrei Florența s-a legat ombilical viața și
nașterea creatoare a celui mai mare Poet al Italiei - Dante Aligieri. Lui Inocențiu IV, i-a urmat Alexandru al
IV-lea (1254-1261), iar acestuia, Urban al IV-lea (1261-1264), fiu de cismar
din Troyes-Franța, care la propunerea împăratului bizantin Mihail al
VIII-lea, a consimțit unirea bisericilor
de Răsărit și Apus. Nu s-a realizat însă. Urban al IV-lea a instituit
sărbătoarea Corpus Christi –Trupul Domnului - Joia Verde, pe care a extins-o în
1264 asupra întregii biserici. A urmat Clement al IV-lea (1265-1268), sub aura
căruia s-a născut Dante.
Evenimentele premergătoare nașterii lui Emin
Faptul că Dacia Mare era pământul-matcă binecuvântat
de Dumnezeu, pentru restul popoarelor lumii, din care au rodit Mame, Profeți,
Împărați, Regi, Voievozi, Sibilele, Înțelepți, Poeți, Călugări, Monahii,
Filosofi, Teologi, Genii, Eroi, Martiri, Sfinți, Fecioara Maria, Iisus, o mai
dovedesc și alte lucruri fundamentale cum ar fi: diversitatea reliefului cu
clima și armonia lui, darurile copleșitoare – diverse ale tuturor Aleșilor
acelor timpuri, precum și râvna neîncetată a popoarelor hapsâne din jur de a o cotropi
sau de a smulge măcar o provincie din ea. Așa au râvnit-o toți, pe rând:
romanii, triburile migratoare, maghiarii, turcii, tătarii, grecii, ungurii,
polonii, austriecii, rușii, bulgarii, sârbii, germanii, evreii, sovieticii,
rutenii, americanii... Țarina Ecaterina a II-a, dorea refacerea Daciei Mari
pentru imperiul rus, Austria pentru imperiul hasburgic, Sultanul pentru
imperiul otoman, nemții pentru imperiul lor german.
Eminescu, la curent cu demersurile încifrate în
diferite documente de la cancelaria vieneză, scoate la lumină în ziarul
„Timpul”, manevrele diplomatice referitoare la Țările române în ultimul sfert
de veac al secolului al XVIII-lea, conchizând: „O Daco-Românie pusă la cale de
străini.” (Ion Filipciuc, Lăcrămioarele Învățăceilor... și Eminescu-întregite
cu facsimila broșurii din 1866 - Biblioteca „Miorița” Câmpulung Bucovina 2001)
Geniul jurnalist slăvea cauza dacoromânismului,
slujind apărarea ființei sacre-naționale. „Creația poetică este dublată, și în
cazul său, de o activitate intensă a publicistului, care s-a simțit dator să ia
condeiul în mână spre a apăra cauza națională ori de câte ori aceasta i se
părea a fi în pericol.”(Mircea Popa, Eminescu, Iosif Vulcan și „Familia”, Ed.
Aureo, Oradea-2023).
Eminescu a cântat cu lacrimi și sânge Patria inimii –
Bucovina, smulsă samavolnic din Trupul - Patriei-Mamă de către Austria, dar și
Patria de suflet – Basarabia smulsă diabolic de Rusia, din același divin
Sân-Matern. Atitudinea sa în articolul Chestiunea retrocedării, din ziarul
Timpul, în 1878, este imperioasă: „Chestiunea retrocedării Basarabiei cu
încetul ajunge o chestiune de existență pentru poporul român... Rusia voiește
să ia Basarabia cu orice preț: noi nu primim nici un preț. Primind un preț, am
vinde; și noi nu vindem nimic!...Românul care ar cuteza să atingă acest
principiu ar fi un vânzător” (cf. Mircea Popa, op. cit., p. 30).
Privind peste timp Profetul Mihail Eminescu ne-a
avertizat: „România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi
dezmembrată chiar de aliatul său.” Profeția lui Eminescu s-a împlinit sfâșietor
și sângeros de adevărat. Astăzi - 2024, de circa două decenii, alte două mari
puteri S.U.A. și U.E., aliate, după ce ne-au dezmembrat în tabere, este evident
că nu mai voiesc România cu orice preț fiindcă ciracii politici,
vânzătorii-autohtoni le-a dat-o de mult doar pentru interesele lor personale.
Noi, ceilalți, poporul creștin-ortodox, nu vindem
nimic !
Și nu pentru că ni s-a luat până și speranța de mai
bine ci pentru că niciodată creștinul ortodox nu-și vinde diavolului sufletul !
Ciracii politici români, vânzătorii autohtoni de astăzi, nu au auzit de
calitatea de conducător, de înalta misiune încredințată unui muritor, de acel
„mandat celest”, cum spunea Înțeleptul popoarelor Confucius. „Să-ți guvernezi
țara cu virtutea și capacitatea necesară înseamnă să fii asemenea Stelei polare
care stă nemișcată la locul ei, în timp ce toate celelalte stele se mișcă în
jurul ei și cărora ea le servește drept călăuză!” (Lun-yu, cap. II, p. 1).
Bucovina - Țara Fagilor, a artei, a mănăstirilor, a
poeziei, a fetelor și femeilor frumoase!
Bucovina - Patria celor mai frumoase ctitorii
bisericești, boierești, voievodale și vlădicești, cu cele mai vestite Academii
monahale, cu cea mai vie trăire isihasto-carpatină, cu cele mai serafice
sihăstrii de anahoreți și mari pustnice, cu cei mai iscusiți caligrafi și
tâlcuitori de texte sacre vechi, cu cei mai faimoși Voievozi, cu cel mai
minunat Codru verde din lume, cu oamenii cei mai ospitalieri, cu cele mai
frumoase tradiții, port, cântec și joc, cu răzeși mândri și voioși. Această
Patrie divină a fost smulsă samavolnic de la Sânul dacic, milenar al Mamei -
Moldova de hrăpăreața Austrie în anul 1774, pentru a se proteja chipurile de
hegemonia celorlalte imperii. După presiunile revoluționarilor vienezi, la
cârma imperiului hasburgic a ajuns Francisc Joseph I, la 27 Noiembrie 1848.
În Februarie 1849, românii din Banat, Ardeal și
Bucovina au solicitat noului împărat înfăptuirea Daciei Mari, visul țarinei
Ecaterienei a II-a, „despre care privatistul de la Cernăuți lua cunoștință prin
anii 1864-1866, când sta în gazdă la prof. Aron Pumnul și frunzărea gazeta
„Bucovina” „În ziua de 13 Februarie
1849, o delegație a românilor din Imperiul Austriac, formată din 12
reprezentanți, în frunte Andrei Șaguna, episcopul românilor ortodocși din
Transilvania, de cărturarul bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi și țăranul Mihai
Bodnar-Bodnărescu, deputat în parlamentul austriac, a prezentat împăratului
Francisc Iosif I, la Olmutz, Memoriul națiunii române din Marele principat al
Ardealului, din Banat, din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina, în care
se afirma că națiunea română din aceste spații este „cea mai veche între
celelalte națiuni și cea mai numeroasă din teritoriile locuite de dânsa,...
până la 3 milioane și jumătate, având loialitate pentru curtea imperială” (Ion
Filipciuc, op. cit., p. 20).
În Memoriu se cerea imperios: „Unirea tuturor
românilor din provinciile sus-amintite ale imperiului într-o singură națiune
de-sine-stătătoare, sub sceptrul Austriei; administrațiunea națională
de-sine-stătătoare în privința politică și bisericească; o Adunare generală
spre constituire; alegerea unui cap al nației pe care M.S. să îl întărească;
alegerea unui cap al Bisericii; organizarea de școli și institute de
învățământ, cu limba de predare română; reprezentarea după numărul sufletelor
în parlamentul imperial etc” (ibid., p. 20). Binențeles că îngâmfata Coroană
hasburgică a rămas mută și surdă la interesele românilor, exploatându-i în
continuare, fără limbă, școală, biserică, în jugul greu, strivitor, de sângele
lor jertfit. Memoriul a fost publicat în ziarul „Bucovina” din Cernăuți în ziua
de 9 Martie 1849. Memoriul de la Olmutz ar fi fost la acea vreme singura
soluție viabilă și rodnică pentru închegarea Daciei Mari, vorba lui Eminescu,
„a unui stat de cultură la Gurile Dunării”.
Când Dante avea circa 5-6 ani și sora sa de câteva
luni, Mama Bella a părăsit pământul, iar soțul s-a recăsătorit cu Lapa di
Chiarissimo Cialuffi, care i-a născut două fete Francesca și Tana. La vârsta de
9 ani Danteluși, dantelă de brocart aprins, s-a îndrăgostit de frumoasa lui
vecină, de aceeași vârstă Beatrice Portinari, fiica unui negustor foarte bogat.
„De cum a văzut-o prima oară, la ea acasă, în ziua de Armindeni, sărbătoare
rituală a primăverii și a tinerelor fete, a rămas pironit locului, o inimă de
copil lovită de fulger” (Cesare Marchi, Dante, op. cit.,p.23) „Tu!... nu
vezi... nu-ți aflu nume.../ Limba-n gură mi se leagă/ Și nu pot să-ți spun
odată,/ cât-ah! cât îmi ești de dragă!” (Mihai Eminescu, Călin - file din
poveste).
Beatrice era îmbrăcată „în nobile culori ca sângele”.
A revăzut-o pe stradă după 9 ani, însoțită de câteva domnișoare frumoase, fiind
îmbrăcată în alb, transmițându-i un salut „foarte corect.” „Nu te-a mai văzut
nimeni cum te văzusem eu...” (Mihai Eminescu, Gemenii). A țâșnit acasă să-i
compună un sonet, uitând că Beatrice era promisă unui mare bancher, la fel cum
și el era dăruit Gemmei Donati, pe baza unui contract din 9 Ianuarie 1277.
Singurul loc unde o putea privi nestingherit și înflăcărat de purpuriul
chemării sângelui, pe Beatrice era Biserica. Pentru a-și ascunde Dorul inimii a
folosit-o de paravan pe amica ei Violleta.
La primele studii l-a avut ca îndrumător și sfătuitor
pe Brunetto Latini, notar, ambasador, traducător al lui Cicero și autorul
cărții Tresor. Învățământul medieval al lui Dante cuprindea: științele
Triviului (gramatica, retorica, dialectica) și Quadriviului (artitmetica,
muzica, geometria, astronomia), la care a adăugat arzătoarea pasiune pentru
arta versurilor și savoarea filosofiei.
În Cetatea Cernăuți - acel spațiu
politico-economico-cultural în fierbere de naționalism, tărâm de eroism, de jertfă și creație, a
hotărât dulcea mamă Raluca și căminarul Gheorghe Eminovici să-și trimită
băieții la studiu, „văzându-i cu destulă minte și sete de carte”.
Florența era Cetatea femeilor frumoase care, părea a
fi o sucursală a Paradisului. Curtezanele erau permanent supuse unui asediu
romantic de rime și trubaduri. Dante era născut pentru Arta lirică. În poezia
sa în stil popular înregimentase vreo 60 de frumoase. Pe locul 9 Beatrice, iar
pe 30 Violleta. Într-o barcă-sonet și-a purtat într-o călătorie romantică,
imaginară prietenii săi apropiați: poetul Guido Cavalcanti cu Vanna, notarul
Lapo Gianni cu Lagia, el și Violleta. „Măi, Guido, tare-aș vrea ca tu și eu,/
și Lapo, toți amicii-ntr-un cuvânt,/ să luăm o barcă și, purtați de vânt,/ să
batem marea. Este visul meu.// Iar de furtună și de orice greu/ Să ne păzească
Dumnezeu cel sfânt./ S-o ducem toată ziua într-un cânt/ și bucuroși să fim,
așa, mereu;/ iar monna Vanna, Lagia, și-apoi/ frumoasa mea din treizeci de
frumoase,/ aduse-aici de bunul Creator,/ să ne vorbească numai de amor./ Vor fi
și ele toate bucuroase,/ așa cum, sunt convins, vom fi și noi” (Cesare Marchi,
op. cit., p. 25).
Cu Beatrice s-a mai văzut o singură dată, atunci când
Dante s-a îmbolnăvit de răceala ei, având o viziune premonitorie a morții
iubitei, adeverită exact la 19 Iunie 1290, la vârsta 24 de ani.
Emin - Luceafărul nostru Carpatin, după fulminantul
debut poetic în „Lăcrămioarele Învățăceilor”, de la Cernăuți, la despărțirea de
mentorul său Aron Pumnul și-a curs din izvorul liric, picătură cu picătură,
alte poezii în revista „Familia” din Pesta la 25 Februarie/ 9 Martie 1866,
condusă de marele Iosif Vulcan, care îi devine naș spiritual, botezându-l etern
Eminescu. „Dante nu era frumos; avea un
nas coroiat care părea că voia să prindă de vârf bărbia sa ascuțită. Maxilarul
îi era puternic, voluntar, și ochii de vultur, furios. Un bărbat interesant,
puțin cam urs, cu gheare de catifea, ghearele plăcute ale poeziei. Un urs care
leșină în fața iubitei trebuie să aibă un suflet de fluture.” (Cesare Marchi,
op. cit., p. 27) „Dante, după Leonardo da Vinci a fost cel mai frumos spirit
genial al Italiei și între cele mai mari ale omenirii”.
Pentru marii îndrăgostiți, precum Dante, prima iubire
angelică, a devenit și eternă, de aceea a creat în mod expres pentru Beatrice,
Paradisul. Și pentru Emin, prima iubire a fecioarei cu „ochii mari și părul
negru-n coade” îi revenea deseori în minte și-n inimă, nemurind-o în vers:
„Sara pe deal buciumul sună a jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/
Apele plâng clar isvorând în fîntîne;/ Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe
mine.// Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară,/ Ochii tăi mari caută-n frunza
cea rară,/ Stelele nasc umezi pe bolta senină,/ Pieptul de dor, fruntea de
gânduri ți-e plină” (Sara pe deal).
Amintirea întâiului Amor îi readucea viu în sufletul
lui alb, frumos, aprins, chipul ei de înger. „O, dulce înger blând/ Cu ochi
uimiți de mari,/ La ce mai reapari/ Să-ngreui al meu gând?...// Spuneam cum au
umblat/ Frumos fecior de crai/ În lume nouă ai/ Iubita de-au aflat.// Ca și cum
te-ai mira/ Tu ochii mari făceai,/ Deși nu pricepeai/ C-o spun în pilda ta.”
(ms. 2262, f. 33) „Și te-ai dus, dulce minune,/ Și-a murit iubirea noastră...”
(Eminescu, Floare albastră).
Dante, neconsolat de apriga Lisetta și-a îndreptat
pasiunea spre Filosofie, pe care a căutat-o acolo la izvorul ei, „în școlile
mănăstirești și în discuțiile cu maeștrii filosofi.” A studiat vreme de peste
30 de luni în „Școala mănăstirească” a dominicanilor de la Santa Maria Novella.
Dar cu punga goală și cu buzunarele roase de vânt n-a putut urma complet
cursurile superioare. În orașul Fiesole, Dante frecventa compania pictorilor și
a muzicanților, iar seara, străzile răsunau de rapsozii populari ce cântau Amor
che nella mente mi ragiona - Iubirea ce-mi tulbură mințile!, pe versurile lui
și pe muzica lui Casella. Șeful catedrei de Filosofie, Guido Guinizelli le
enunța consonanta absolută între o inimă aleasă și iubirea pură. „Adevărata
noblețe este aceea a sufletului; și nu-i pe lume suflet mai nobil decât
sufletul îndrăgostit” (Cesare Marchi..., p. 27).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu