PORUMBEII
MEI
Motto:
”...Deseori viața păsărilor devine o adevărată lecție pentru
oameni”.
Ioan Miclău-Gepianu
Am iubit întotdeauna porumbeii de casă precum și
păsările în general. Povestirile proverbiale despre viața porumbeilor au intrat
desigur de mult în observația oamenilor, în literatură, în arte, în religii,
devenind modele ale iubiri, ale comportamentului demn de o morală ideală în
chiar viața oamenilor.
Dar ceea ce m-a fascinat pe mine, tot urmărind viața
porumbeilor mei, au fost tocmai aceste realități naturale incredibile în
comportamentul lor!
La prima vedere, totul pare natural, simplu, iar omul
trece pe lângă niște legi ale conviețuirii păsărilor și animalelor cu multă
ușurință, uneori chiar ignorând o realitate de invidiat, care le-ar putea fi
ideală multora celor care au grai și carte.
Și iată de ce scriu aceste rânduri! Într-o bună zi,
din anii trecuți.
venerabilul editor al revistei ”Spirit Românesc” din
Sydney, domnul Laurențiu Fulga mi-a făcut o vizită aducându-mi drept cadou și
câțiva porumbei, drept dar pentru mine, despre care se zicea, că am dragul de
a-mi petrece vremea cu literatura. Iar eu i-am amestecat, adică pus împreună cu
ai mei pe care îi aveam deja. Nici o ceartă, s-au acomodat repede, doar
porumbii se mai umflau în pene dacă, de perechea lui porumbița, se atașa un alt
porumb.
A mai venit apoi pe la noi un alt prieten, dl.Ben
Todica din statul Victoria căruia îi mai povesteam din observațiile mele despre
porumbei mei. Dansatorii își tremurau gâturile lor, asemenea valurilor unui
izvor, unii își desfăceau evantaiul cozilor, voiajorii supli băteau din aripi
periodic, semn al deprinderilor lor de poștași și călători.
Au depus ouă, au scos pui frumoși, iar părinții lor le
aduceau hrană din belșug pe care le-o asiguram eu, așa precum Dumnezei ne-o
asigură nouă oamenilor.
Ei, de aci începu experimentul care m-a lăsat perplex.
La creșterea puilor de către părinții lor, am văzut un lucru, pe care nu-l pot
lăsa să treacă fără al povesti,
Când fiecare pui de porumbel ajungea să zboare din
cuib, urmărindu-și părinții insistent să le dea boabe din gura lor, atât
mama(porumbița) cât și tatăl(porumbul), îi împingea cu aripa, nu vroia să-i mai
dea mâncare. Ia uite frate, mi-am zis în gândul meu, are să-și omoare puii! N-a
fost așa. Urmărind comportamentul acesta natural și categoric din partea
porumbeilor/părinți, ajunseră puii năuciți de foame, dar… și observai cum se
puseră a se încerca să ia singuri boaba de grăunte. Prima dată îl scăpă din cioc,
dar repetând, reușiră să înghită, una, două, trei, boabe de grăunți. Aoleo
mi-am zis, ia uite frate, morala și înțelepciunea părinților lor, care știau
prin lege naturală, poate sfântă, că ei trebuie să treacă la o supraviețuire
singuri, prin efortul lor. Mi-a fugit atunci gândul la lumea oamenilor. Câți
părinți nu au nici gând despre această lege statornicită natural de Divinitatea
Creatoare, făcând în realitate rău copiilor lor, îndopându-și progeniturile din
truda muncii lor, când de fapt, aceștia ajunseră ei la vârsta de a fi tați și
mame. Avem de învățat de la porumbei? Avem!
Am avut apoi surpriza să observ scena extraordinară,
in fața căreea oamenii ar trebui să gândească mult. Porumbeii au un respect
reciproc deosebit în cadrul familiei și al cuibului, al iubirii lor, cum
spuneam, devin proverbiali. Porumbul este deosebit de îndrăgostit de perechea
lui-porumbița-, nu o schimbă, dar nici nu aleargă după altele din jur. Este și
el gelos, extrem de gelos, sare la luptă de îndată ce un alt porumb intrus se
apropie de cuib sau perechea sa. Nici porumbița nu e mai prejos. Când îi vine
porumbul ei, se așează frumușel, dacă e vorba de iubire, dar de va trece un alt
porumb în apropierea ei, chiar făcându-i ocoluri pretențioase, porumbița îl
părăsește de grabă sau îl loveste cu ciocul.
Nu am observat apropieri de aceleași sexe, curățenia
aceasta ar trebui să fie luată în seamă de oameni. Au (rar) și porumbii din
exces de iubire, ură pe proprii lor pui, pe care îi și ucid, câteodată, din
gelozie, numai să stea porumbița doar cu ei. Cei drept foarte rar, deci ar fi
vorba de o excepție, dar nu-i regulă. De fapt un singur caz l-am observat, însă
la rândul doi de pui, porumbul respectiv nu și-a mai repetat crima.
Câte nu s-ar îndrepta, dacă ar da oamenii/părinți
copiilor lor acel exemplu al porumbeilor!
Știința e bine să aibă un etalon de referință, așa cum
metrul ca unitate de măsură, are un metru-etalon de verificare periodică, în
emiterea ideologiilor. E bine să gândim și în felul acesta! Nu pierdem nimic!
IOAN MICLAU-GEPIANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu