TREBUIE
SA FIE CREȘTINUL COMBATANT?
- Pr. IOAN VLĂDUCĂ -
Combativitate și toleranță
Ce este combativitatea? Combativitatea este virtutea
care constă în deprinderea de a combate răul în mod înțelept.
Care este patima care se opune acestei virtuți? Patima
care se opune combativității este toleranța. Aceasta este ridicată astăzi la
mare cinste de către sistemele corupte.
Ce este toleranța? Toleranța este permisivitatea față
de rău. Ea se manifestă sub două forme: indiferența față de rău și favorizarea
răului.
Ce deosebire este între toleranță și îngăduință?
Îngăduința este o virtute; ca orice virtute, ea este o manifestare a dragostei.
Suntem îngăduitori față de omul care păcătuiește, însă nu tolerăm păcatul și
erezia.
Toleranță sau îngăduință?
Învățătura ortodoxă face distincție între îngăduință
și toleranță? Da. Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți ne îndeamnă la
îngăduință, dar ne interzic toleranța. Sfântul Apostol Pavel le scrie
efesenilor: „Să nu vă amestecați cu faptele cele fără de roadă ale
întunericului, ci mai vârtos să le condamnați”[1]. Această condamnare este o
manifestare a combativității. Verbul care se folosește aici în textul grec este
elénhete, imperativul de la elénho = a condamna, a da pe față ceva care este
greșit, a dovedi că ceva este greșit.
Îngăduința are o limită? Da. Sfântul Apostol Pavel îl
sfătuiește pe episcopul Tit: „De omul eretic, după prima și a doua sfătuire, te
ferește”[2]. Iar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne învață astfel: „Oricine
va veni la voi și nu va aduce învățătura aceasta (nu rămâne în învățătura lui
Hristos, n.n.), să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți lui: bucură-te. Că
cel ce îi va zice lui bucură-te, se va face părtaș faptelor lui celor rele”[3].
Îngăduința implică lipsa de mustrare? Nu. Sfântul
Apostol Pavel îi scrie Episcopului Timotei: „Pe cei ce păcătuiesc, înaintea
tuturor mustră-i, ca și ceilalți frică să aibă”[4]. Mustrarea părintească nu
arată lipsă de îngăduință. Tatăl își mustră fiul cu discernământ, având și
îngăduință față de el.
Este compatibilă mustrarea cu blândețea? Da. Sfântul
Apostol Pavel îl sfătuiește pe tânărul episcop Timotei să fie „blând către
toți, învățător, suferitor, cu blândețe certând pe cei ce stau împotrivă, poate
cândva le va da lor Dumnezeu pocăință spre cunoștința adevărului”[5].
Combativitate și iuțime
Pe ce puteri sufletești se bazează combativitatea?
Toate virtuțile au fost rânduite de Dumnezeu. Pentru a putea exista, ele se
bazează pe anumite puteri sufletești. Combativitatea se bazează pe rațiune și
pe iuțime. Prin intermediul rațiunii deosebim binele de rău, iar cu ajutorul
iuțimii combatem răul. Apoi, rațiunea intervine din nou, menținând iuțimea în
limitele impuse de discernământ.
Nu cumva iuțimea este o patimă? Nu. Iuțimea nu este o
patimă, ci o putere sufletească rânduită de Dumnezeu. În conformitate cu
învățătura Sfântului Ioan Damaschin, iuțimea este o facultate a sufletului care
se supune rațiunii. Faptul că se supune rațiunii permite menținerea iuțimii în
limitele impuse de discernământ. Nu trebuie confundată iuțimea cu mânia. Mânia
este iuțimea orientată pătimaș, scăpată de sub control.
Au fost sfinții combativi?
Care sunt cele mai cunoscute pilde de combativitate
din istoria Bisericii? Istoria Bisericii cuprinde un număr foarte mare de pilde
de combativitate. Vom aminti doar câteva dintre ele.
Sfântul Proroc Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul
Domnului a combătut comportarea necuvenită a împăratului Irod, zicându-i că nu
i se cuvine să viețuiască cu Irodiada, femeia lui Filip. Pentru aceasta, Irod
l-a aruncat în temniță și apoi, prin uneltirea Irodiadei, i-a tăiat capul.
Pentru curajul său și râvna sa în apărarea Legii lui Dumnezeu, Biserica îl
cinstește pe Sfântul Proroc Ioan cu laude ca acestea: „Pentru poruncile Legii
fiind în primejdii, Fericite, cu mustrări ai certat pe călcătorul de Lege, că
nu ai fost trestie clătinându-te de suflările vrăjmașelor vânturi”. „Acela ce
ai covârșit hotarele firii, legile dreptății ai păzit, amestecarea cea fără de
lege mustrând, netemându-te de sălbăticia împăraților”[6].
Sfinții Părinți de la Sfintele Sinoade Ecumenice au
combătut cu dumnezeiască râvnă rătăcirile ereticilor. Biserica îi cinstește
prin cântări ca acestea: „Aşezământurilor apostoleşti osârduitori păzitori aţi
fost, Sfinţi Părinţi, căci o fiinţă a Sfintei Treimi a fi, cu dreaptă credinţă
învăţând, hula lui Arie soborniceşte aţi surpat; cu carele împreună şi pre
Machedonie luptătorul împotriva Duhului biruindu-l, aţi defăimat pre Nestorie,
pre Eutihie şi pre Dioscor, pre Savelie şi pre Sever cel fără de cap. De a
cărora amăgire rugaţi-vă să ne izbăvim noi, ca viaţa noastră nespurcată întru
credinţă să se păzească rugămu-vă”[7].
Sfinți Părinți care au combătut ereziile
Ajuns episcop şi patriarh al Alexandriei, toată viaţa
Sfântului Athanasie cel Mare a fost o luptă contra ereziei lui Arie şi o luptă
pentru mărturisirea de credinţă de la Niceea, o luptă de 45 de ani, trebuind să
îndure patru izgoniri de pe scaunul său, mărturisind până la capăt dreapta
credinţă, ca un adevărat stâlp al Ortodoxiei. A ţinut tot timpul legătura
frăţească cu Sfântul Antonie şi cu monahii din Egipt şi adesea, la nevoie, se
ascundea printre ei. Iar când a fost izgonit în Apus, în Galia, în Iliric şi la
Roma, a chemat tot Apusul la apărarea credinţei de la Niceea, ca un străjer al
Ortodoxiei, făcându-se una cu ea şi luptând pentru mărturisirea ei prin cuvânt,
cu fapta, cu cărţile pe care le-a scris.
În Viața Sfântului Grigorie Episcopul Acragantiei
găsim scris că acesta, înainte de a fi ales episcop, s-a dus la Constantinopol,
unde atunci se adunase Sinod împotriva monoteliţilor Serghie, Pir şi Pavel. Şi
„s-a luptat cu dânşii Sfântul Grigorie şi atât de mult a mustrat nebunia lor,
încât vestea despre el a ajuns până la urechile împăratului”. Prin această
mustrare, Sfântul a dat dovadă de dragoste adevărată, dorind îndreptarea
ereticilor şi arătând binecredincioşilor pericolul ereziei. De aceea Biserica
îl numeşte „icoana curăţiei, sprijinul Bisericii, sfeşnic al dragostei”[8].
Sfântul Ioan Damaschin a combătut iconoclasmul (erezia
care defăimează Sfintele Icoane) scriind multe texte și purtând multe discuții
teologice. Pentru aceasta, ereticii i-au tăiat mâna dreaptă, însă Maica
Domnului, prin minune, i-a tămăduit-o.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a combătut, ani de-a
rândul, rătăcirile monofiziților și monoteliților, fapt pentru care i-a fost
tăiată limba și mâna dreaptă, iar noi îl cinstim cu cântări. „Propovăduit-ai
Cuvioase Maxime, pe Cel ce pentru îndurare S-a făcut om precum bine a voit, cum
că se înţelege în două voiri şi în două lucrări, îngrădind gurile
ereticilor, cele deschise ale celor spurcaţi, cari din supărarea diavolului,
carele a meşteşugit răutatea, îl socotesc pe Dânsul întru o voire
şi întru o lucrare”.
„O fire, o voie, o lucrare în Treime ai propovăduit,
cuvântând de Dumnezeu, iar pe Dumnezeu Cel întrupat, Părinte,
mărturisindu-L în două firi, în două voi, şi în două lucrări,
Maxime prea înţelepte, descoperitorule al celor dumnezeieşti, tu ai stricat
eresul celor vrăjmaşi lui Dumnezeu, de care tăindu-ţi-se mâna şi limba,
te-ai arătat mucenic”[9].
Lupta Sfântul Ierarh Grigorie Palama
Sfântul Ierarh Grigorie Palama s-a luptat mulți ani
împotriva ereziilor propovăduite de trimișii papei. În 1334, au sosit în
Constantinopol nişte dominicani ca să discute cu ortodocşii chestiunea „unirii
Bisericilor”. Un tânăr eretic pe nume Varlaam a scris câteva tratate în care
încerca să împace cele două poziţii (ortodoxă şi papală) privitoare la
purcederea Duhului Sfânt. Prietenii Sfântului Grigorie Palama au scris acestuia
cu privire la teza lui Varlaam, rugându-l să-i lămurească în privinţa ei.
Sfântul Grigorie a scris atunci două tratate despre
purcederea Sfântului Duh, în care respingea relativismul lui Varlaam. Sfântul
Grigorie Palama a adus dovezi clare din Sfânta Scriptură şi din Scrierile
Sfinţilor Părinţi pentru învăţătura ortodoxă. Sfântul Duh purcede din Tătăl, şi
nu din Fiul (cum susţineau papistașii). Aceste scrieri l-au iritat pe Varlaam
şi l-au făcut să pornească atacul împotriva isihaştilor, de care ştia că sunt
prieteni ai Sfântului Grigorie.
Varlaam a scris prin 1337 trei tratate contra
isihaştilor. Sfântul Grigorie Palama a răspuns, prin 1338, atacurilor din ele
fără să numească pe autorul lor, cu trei tratate corespunzătoare. Când a văzut
răspunsurile Sfântului Grigorie, Varlaam, cuprins de teamă, a retuşat câte ceva
din scrierile lui şi apoi, în noua formă, a scris încă trei tratate contra
isihaştilor. Sfântul Grigorie a răspuns acestora cu alte trei tratate.
Îndărătnicindu-se în erezie, Varlaam a mai scris încă trei tratate şi a intervenit
la Sinod pentru condamnarea isihaştilor.
Sfântul Grigorie, prevăzând că lucrurile vor ajunge în
cele din urmă în faţa Sinodului, a pregătit împreună cu Isidor din Tesalonic,
Tomul Aghioritic, intenţionând să se prezinte cu el în faţa Sinodului. El e
semnat de conducătorii monahismului athonit şi aprobat de episcopul de
Ierissos, Iacob, în martie 1341. Venind cu el în Tesalonic, Sfântul Grigorie a
adunat pe monahii de aici, care au subscris un tom asemănător. Sfântul Grigorie
a răspuns cu încă trei tratate, contra ultimelor trei tratate ale lui Varlaam.
La Constantinopol, mulţi erau deja câştigaţi de partea ereticului Varlaam. De
aceea, Sfântul Grigorie începu să lămurească zile şi nopţi pe arhierei, până
ce-i convinse de adevărul celor susţinute de el contra ereziilor lui Varlaam.
La 11 iunie 1341 s-a întrunit un Sinod, pentru a decide în această chestiune.
Sinodul a dat dreptate isihaştilor şi Sfântului Grigorie.
Mirenii sunt îndemnați și ei la combativitate?
Da, desigur. Deși nu se recomandă tuturor dialogurile
cu ereticii (deoarece sunt periculoase), mirenii sunt îndemnați la
combativitate. Ei trebuie să condamne răul din societate, să mărturisească
adeziunea la Dreapta credință și, împreună cu preoții și episcopii, să
anatematizeze ereziile.
„Dacă cineva nu dă anatemei pe Arie, pe Eunomie, pe
Macedonie, pe Apolinarie, pe Nestorie, pe Eutihie şi pe Origen, împreună cu
scrierile lor nelegiuite, şi pe toţi ceilalţi eretici care au fost osândiţi şi
anatemizaţi de către Sfânta Biserică Sobornicească şi Apostolească şi de cele
patru Sfinte Sinoade mai sus numite şi pe toţi cei care au gândit sau gândesc
cele asemenea ereticilor mai sus pomeniţi şi care au rămas în nelegiuirea lor
până la moarte, unul ca acesta să fie dat anatemei”[10].
[1] Efeseni 5, 11.
[2] Tit 3, 10.
[3] II Ioan 1, 10-11.
[4] I Timotei 5, 20.
[5] II Timotei 2, 24-25.
[6] Mineiul lunii August, în 29 de zile.
[7] Mineiul lunii Iulie, la Duminica
Sfinților Părinți de la Calcedon.
[8] Mineiul lunii Noiembrie, în 23 de
zile.
[9] Mineiul lunii Ianuarie, în 21 de zile.
[10] Hotărâre a Sinodului al cincilea
Ecumenic de la Constantinopol.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 27).
ÎMPRĂȘTIEREA
ÎN MULTE INFORMAȚII
-
MAICA STAREȚĂ JUSTINA -
Furtuna de informații
Noi suntem atât de împrăștiați pentru că adunăm foarte
multe informații. Un psihiatru ortodox rus, Dimitrie Avdeev, spunea că
informația pe care o primim noi într-o zi, în 1920, deci cu o sută de ani
înainte, o primeau ca într-un an. Vă dați seama cum este creierul unui tânăr
din ziua de azi? Acel tânăr nu se mai gândește la viața lui și ce mai are de
făcut. Este ca o furtună care vine peste viețile noastre și ne trezim că
terminăm Facultatea, ne căsătorim, că ajungem la cincizeci de ani și nu ne-am
dat seama care este scopul nostru în viață.
Ei (sfinții închisorilor) erau foarte așezați; acesta
era principalul lucru. Ce am observat la toți foștii deținuți politici: aveau
mintea foarte limpede. Pentru ei, era foarte clar pentru ce luptă, cine sunt,
ce au de făcut, pentru ce trebuie să sufere. Totul era foarte limpede.
Noi avem o întunecime a minții și această întunecime
este tot din cauza noastră. Pentru că dăm putere celui rău să pătrundă în viața
noastră prin toate ușile deschise care sunt în jurul nostru. Vă zic, Sf.
Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide sau Părintele Justin n-ar fi acceptat pentru
nimic în lume, să cadă moral în vreun fel.
De exemplu, am avut aici, la călugări pe părintele
Atanasie Ștefănescu, care făcuse închisoare cu Valeriu Gafencu și cu Ioan
Ianolide. Când a intrat în mănăstirea Părintelui Justin, primul an a fost ca un
șoc pentru el. A spus: „Eu sunt total descumpănit, dezamăgit. Pentru că în
generația noastră, nu exista să mințim, să furăm, să nu ne sacrificăm pentru
ceilalți. Nu exista! Și voi care sunteți călugări și sunteți spuma,
nu vă comportați ca atare?”. El vedea lucrurile acestea, pe care noi nu le mai
vedeam, pentru că trăim într-o societate degradată.
Cum ne protejăm de negativul din
societate?
Societatea, pe zi ce trece, se degradează tot mai
mult. Acum, copiii sunt cei expuși la informațiile acestea îngrozitoare
(implementate prin educația sexuală din școli).
Primul lucru care trebuie făcut este să vă protejați
cu toate forțele de toate atacurile din jur, pentru că există un atac
ideologic, prin mass-media, prin toate mijloacele. Cred că Dumnezeu dă și
soluția cum să ieșim din situații. Nu cred că este imposibil să te protejezi de
informațiile pe care le primești prin telefon, calculator sau prin internet.
Într-adevăr, cred că cel mai mare lucru pe care îl puteți face este să
încercați să nu vă mai uitați pe aceste dispozitive. Sunt extrem de dăunătoare.
Pe lângă faptul că, medical vorbind, se produce o reeducare a minții. Și te
trezești peste un an, doi, că gândești ca toți ceilalți, că ai devenit la fel
ca ceilalți.
E o diferență de la cer la pământ între generația lor
și generația noastră, dar partea bună este că Dumnezeu îi ridică și pe cei
tineri, și le dă putere. Le dă forță să se poată ridica în generația lor ceva
mai sus decât ceilalți.
Cred că toată cheia și lacătul este ca fiecare să
încerce să se analizeze și să se interiorizeze puțin.
Interiorizarea
Ca să reușești asta, trebuie să te îndepărtezi un pic
de locul unde stai, ca să vezi mai limpede ce se întâmplă în jurul tău. Trebuie
să te îndepărtezi puțin de mediul în care stai și de oamenii din jur. Uite așa,
cum veniți voi la mănăstire și vedeți de fapt, ce gânduri vă macină. Vedeți
unde vă împărțiți, ce vreți cu adevărat. Sufletele voastre simt nevoia de ceva
măreț, de ceva frumos, dar ele sunt înăbușite de lucrurile de nimic. De aceea,
nici românii, săracii, niciodată nu reușesc să facă nimic. Nu mai reușesc să
facă unitate între ei.
Acești sfinți canonizați acum au puterea să ne ajute
și sunt convinsă că, datorită lor mai suntem pe poziție. Pentru că sacrificiul
lor nu a fost în zadar. E sacrificiul unei țări întregi, cum zicea Părintele
Justin. Unde mergi, calci pe pământ sfințit și ăsta e adevărul. Dacă mergeți
sus, la chilia Părintelui, vedeți harta acolo, cum e plină țara de locurile de
detenție.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 91)
NU
OFICIA CĂSĂTORII NECANONICE
-
SF. PATRIARH NIFON -
Țara Românească în lumina Bizanțului, sub Patriarhul
Nifon
O Biserică întărită și bine chivernisită echivala pe
atunci cu o armată puternică. Voievodul Ștefan cel Mare al Moldovei intuise
acest adevăr de când își luase ocrotitori ai oștirii pe Sfinții Gheorghe și
Dimitrie.
În Țara Românească, Radu cel Mare îi urmează exemplul
cerând sultanului permisiunea de a-l aduce în țară în anul 1503 pe cel mai mare
luptător pentru credință și rezistență creștină din câți urcaseră pe tronul
Patriarhiei ecumenice după căderea Constantinopolului, pe patriarhul Nifon al
II-lea. Răscumpărat cu aurul curții domnești de la Târgoviște, după ce fusese
exilat a doua oară la Adrianopole pentru intransigența cu care își apăra
principiile de viață morală, patriarhul Nifon acceptă să urce pe scaunul Mitropoliei
Ungrovlahiei, fiind cinstit ca un împreună conducător al țării.
Pentru întâia oară, un fost patriarh ecumenic devine,
grație împrejurărilor istorice incerte, întâi-stătătorul Bisericii din Țara
Românească, aducând cu sine moștenirea duhovnicească a tradiției Bizanțului,
precum și dorința Bisericii ecumenice de a salva și de a continua această
tradiție. Prezența patriarhului ecumenic, fie el și în postura de patriarh „în
retragere”, alături de domnul Țării Românești, amintea de guvernarea de
odinioară a Imperiului creștin, când alături de bazileu se afla patriarhul.
Radu cel Mare devenea în felul acesta un nou
„bazileu”, iar Țara Românească se înfățișa ca un pământ ocrotit de Dumnezeu,
spre care creștinătatea robită privea ca la un liman al izbăvirii. „Fostul
Patriarh ecumenic este cea dintâi mare personalitate a lumii creștine, supuse
imperiului care descoperă noua funcție a pământului românesc: de citadelă
necucerită a dreptei credințe și a civilizației creștine din Europa sud-estică
și din Orientul apropiat.
Neamul românesc - „placa turnată a rezistenței
creștine”
Pe urmele lui Nifon vor păși, timp de secole, numeroși
alți mari ierarhi, cărturari, oameni politici din lumea creștină supusă. Pentru
toți, pământul românesc va apărea așa cum pentru prima oară îi apăruse lui
Nifon: placa turnantă a rezistenței creștine, rezistență ce se putea
transforma, la un ceas hotărât de Dumnezeu, în ridicarea armată pentru așezarea
crucii pe Sfânta Sofia.
Eroul acelei ridicări avea să apară abia la sfârșitul
secolului și va fi Mihai Viteazul. Dar pregătirea lui începe acum” (Arhim.
Ciprian). Cu siguranță că în cei doi ani cât a cârmuit Mitropolia Ungrovlahiei,
patriarhul Nifon a găsit în sufletul tânărului postelnic Neagoe, pământul
roditor din care avea să crească nestingherit vlăstarul credinței ortodoxe.
„A fost cel ce i-a transmis adânca lui cunoaștere
teologică, patosul moral și gândirea politică a Bizanțului, pe care o cunoștea
desigur, fiindcă se ocupase vreme îndelungată cu copierea de cărți și nu-i vor
fi scăpat Sfaturile lui Agapet către Împăratul Justinian sau Învățăturile lui
Vasile Macedonul, sau Scrisoarea Patriarhului Fotie care se citea și prin
mănăstiri. Bizanțul, adus ca într-o raclă vie în sufletul și gândul
patriarhului, își găsise omul în stare să-l facă a renaște! Umbrele basileilor
coborâseră către el, spre a redeveni vii în acest fiu de domn român care-și
aștepta în liniște ceasul” (Arhim. Ciprian).
Argumentul unității de neam
În anul 1495 la Târgoviște se refugiază Maxim
Brancovici, ultimul descendent al celor din urmă conducători creștini ai
sârbilor, înrudit cu legendarul cneaz Lazăr, mort eroic la Kosovopolje în 1389
și rudă cu Sf. Nicodim de la Tismana.
Nevoit să-și părăsească țara înghițită complet de
plaga otomană, aduce cu el la curtea lui Radu cel Mare două rude apropiate:
Elena Brancovici și Despina Milița, fiica fratelui său, Ioan. Sfătuit de
patriarhul Nifon, domnitorul Radu cel Mare îi va oferi scaunul episcopal lui
Maxim Brancovici, cel care în 1507 va înlesni acordul de pace cu Bogdan al
Moldovei, invocând pentru prima dată în diplomație, argumentul unității de neam
potrivit căruia frații de același neam nu se pot război între ei. Tot lui Maxim
Brancovici se datorează căsătoria tânărului postelnic, Neagoe cu nepoata sa,
Despina.
Căsătorie necanonică
Din păcate, în anul 1505 norii neînțelegerilor s-au
abătut asupra domnitorului Radu cel Mare și a patriarhului Nifon care refuza să
binecuvinteze căsătoria surorii domnitorului cu un boier moldovean Bogdan,
refugiat în Țara Românească, după ce își părăsise soția fără să se despartă de
ea canonic.
Izgonit de la Târgoviște pentru că „îndrăznise” să-l
afurisească pe boier și să se împotrivească domnitorului căruia îi va prezice
nenorocirile care îl așteptau în viitorul apropiat, Sf. Nifon va rămâne o vreme
în casa Craioveștilor, bucurându-se de tovărășia fiului de domn, Neagoe, căruia
îi va încredința testamentul său duhovnicesc, potrivit însemnării biografului
patriarhului Nifon, părintele Gavriil Protul de la Mănăstirea Dionisiou. „Iar
fericitul Nifon îl întărea cu învățăturile sale, ca să crească și să se înalțe
în toate faptele bune și să se ridice în soroc bun și să fie plăcut înaintea
lui Dumnezeu și a oamenilor, cum mai apoi, cu rugăciunea sfinției sale, să
umplură amândouă”.
Prin Sf. Nifon va fi aflat Neagoe și de obiceiurile
împăraților bizantini de a scrie cărți de învățătură pentru fiii lor. Atât de
mult l-a prețuit Neagoe pe părintele lui duhovnicesc încât, odată ajuns domn,
nu va pregeta să ceară și să obțină de la Patriarhia ecumenică canonizarea
patriarhului Nifon aproape imediat după adormirea acestuia, caz rar întâlnit în
istoria Bisericii.
Racla în care au fost așezate moaștele, și care se
păstrează la Mănăstirea Dionisiu, este împodobită cu un tablou semnificativ în
care domnul român apare reprezentat închinându-se sfântului. Iar stihurile de
slăvire care însoțesc scena sunt alcătuite de Maxim Trivalios, cunoscut mai
târziu în Rusia sub numele de „Maxim Grecul”.
Blestemul Sf. Nifon și căsătoria necanonică
Sfârșitul domnitorului Radu cel Mare va fi unul tragic
și nedezlegat de blestemul arhieresc, așa cum i se prorocise. O boală
necruțătoare avea să-l desfigureze și să-i provoace moartea prematură în
aprilie 1508, cu câteva luni înainte ca Sf. Nifon să părăsească și el lumea pe
tărâmul sfânt al Muntelui Athos. În același an, datorită ostenelilor școlii
tipografice de la Bistrița, ctitoria Craioveștilor, în Țara Românească apare
cea dintâi tipăritură din cărțile române: Liturghierul lui Macarie.
...Ca semn al prețuirii de care se bucura în întreaga
cetate a Ortodoxiei, tânărul domn (Neagoe Basarab) va primi încuviințarea să
aducă la Mănăstirea Dealu, unde era îngropat răposatul domnitor Radu cel Mare,
racla cu moaștele Sf. Ierarh Nifon în nădejdea că voievodul afurisit va căpăta
iertarea sfințitului patriarh.
„Danciu logofătul a primit acordul egumenului grec de
a desface mormântul fericitului ierarh, așezându-l într-o raclă de lemn.
Procesiunea, avându-l în frunte pe un părinte Neofit, a adus sfintele moaște în
Țara Românească. Întâmpinarea ne-o prezintă Cronica lui Gavriil Protul.
„De cum au intrat în Țara Românească cu sfintele
moaște, au făcut știre domnului Neagoe Vodă, care a adunat tot clerul Bisericii
și toți boierii, așteptând pe părintele său cel sufletesc. Cu credința
sufletului și a inimii, domnitorul a cuprins sicriul cu moaștele sfântului în
brațe și le-a sărutat cu lacrimi și cu multă veselie, împreună cu tot norodul
creștinesc. Au dus, apoi, sicriul și l-au pus deasupra mormântului lui Radu
Vodă, rugându-se toată noaptea, împreună cu Neagoe Vodă, sfinției sale pentru
iertarea păcatului lui Radu Vodă, care fără dreptate a lepădat pre Sfântul de
la sine și l-a gonit din țară.
Vedenia Sf. Neagoe
Și - mare minune! - spre sfârșitul Utreniei, vrând
Dumnezeu să arate aievea iertarea păcatului lui Radu Vodă și al altora, care
făcuseră nevoie și scârbă sfântului, a văzut singur Neagoe Vodă descoperire ca
aceasta de la Dumnezeu. S-au rupt scoabele cele de fier și acoperământul
mormântului lui Radu Vodă și degrabă s-au desfăcut marmurile. Iar dinlăuntrul
s-a ivit trupul lui Radu groaznic și întunecat, plin de puroi și de putoare.
S-a deschis și sicriul Sfântului Nifon și a izvorât de la sfântul izvor de apă,
care a spălat tot trupul lui Radu Vodă, arătându-l luminat.
Apoi toate încuietorile și pietrele singure s-au
închis și s-au arătat lui Neagoe și a făcut mare mulțumire. Arătându-i-se lui
Neagoe această minunată împăcare și multe alte minuni săvârșind Sfântul Nifon
în Țara Românească, a comandat o raclă de argint poleită cu aur, mărgăritar,
pietre scumpe și smalț. Iar pe capac a fost pictat el însuși, în genunchi, la
picioarele sfântului, rugându-se”.
Acea raclă cu sfintele moaște a trimis-o înapoi la
Mănăstirea Dionisiu, în aceeași procesiune. În semn de prețuire, călugării
athoniți i-au trimis „plocon” capul sfântului și o mână, „ca să fie de sfințire
și ajutor domnului. Iară el primi acele daruri cu mare bucurie, ca și Moise
prorocul Tablele Legii Vechi și le purta tot cu sine pe unde mergea, și în
curte și în biserică, iar pe cale le purta în caretă, ca și Israel chivotul
Legii”.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 57
CURATAREA
POMULUI
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca un gradinar, când curata un pom – un mar sau
altul asemenea –, îi taie vlastarii si ramurile netrebuincioase, care vlaguiesc
pomul de puteri si opresc roadele din cresterea lor sau care pot sa-l si usuce,
de nu vor fi taiate dintru început. Tot omul este asemenea unui pom si
dinlauntrul sau, din inima, întocmai unor cioturi si unor lastari, se ivesc
gândurile cele rele, poftele necurate, mânia, rautatea, iubirea de argint,
hotia, minciuna, viclenia, lacomia, cârtirea, hula si toate celelalte, dupa cum
zice Hristos: „Din inima ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânari,
furtisaguri, marturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Precum gradinarul
curata un pom, taindu-i ramurile si cioturile netrebuincioase, pentru ca
acestea sa nu strice pomul când vor creste, asa i se cuvine oricarui crestin
sa-si curete inima si sa taie din ea cugetele rele îndata ce vor începe sa iasa
din inima si sa se arate, pentru ca nu cumva, crescând ele, sa pagubeasca omul
launtric si duhovnicesc. Asa precum cioturile si lastarii netrebuinciosi,
crescând din pom, îl secatuiesc de vlaga si astfel îl fac neroditor, iar mai
apoi îl si usuca, întocmai si gândurile rele, de nu sunt taiate de la început,
ci li se îngaduie sa creasca, îl aduc la istovire pe omul cel launtric si duhovnicesc,
îl fac neroditor si îi preschimba sufletul într-o ramura uscata, iar mladita
uscata se va scoate afara din via lui Hristos (Ioan 15, 6). Sfârsitul unui
asemenea suflet este arderea, dupa cum zice si Scriptura: „Iata, securea sta la
radacina pomilor si tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca în
foc” (Matei 3, 10).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p.
CERUL
SI PAMANTUL
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Privesti cerul care-i atât de minunat, înalt si
întins, împodobit cu felurite stele; soarele si luna, care stralucesc, luminând
întreaga lume; norii care, trecând prin vazduh dintr-o parte în alta si
asemanându-se cu niste burdufuri, izvorasc ploaie si ne adapa grânele.
Simturile si mintea îti înfatiseaza pamântul cu tot ce-l umple: cu pomi si
ierburi, cu dobitoace si fiare, cu mari, lacuri, râuri, izvoare si cu celelalte
podoabe ale sale. De la cele vazute înalta-te cu mintea la cele nevazute, de la
contemplarea lumii – la Ziditorul ei. Sa-ti fie aceasta împrejurare un prilej
pentru a te minuna:
1) de maretia Dumnezeului nostru, Care pe toate
acestea din nimic le-a izvodit cu un singur cuvânt (Facerea 1);
2) de întelepciunea Aceluia, Care atât de întelept
le-a facut pe toate;
3) de bunatatea Lui, Care pe toate acestea pentru noi
le-a zidit. Cel ce va cugeta astfel si prin zidire va cunoaste puterea,
întelepciunea si bunatatea Ziditorului va fi rapit cu duhul si întru bucurie va
cânta dimpreuna cu Psalmistul: „Cât s-au marit lucrurile Tale, Doamne! Toate
întru întelepciune le-ai facut” (Psalmul 103, 24).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 60.
--
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
|
CUM A FOST TRĂDAT MIHAI VITEAZUL DE „CREȘTINĂTATEA” APUSEANĂ
CE
SA MA FAC?
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Ce sa ma fac cu pacatele mele? Nu stiu; nu vede mintea
mea cum m-as putea spala, cu ce m-as putea curati. Daca mi-ar trece prin cap sa
ma spal cu valuri, nu mi-ar ajunge marile, râurile ar fi neîndestulatoare ca sa
ma curete. Daca ma voi spala cu sângele si apa din coasta Fiului lui Dumnezeu,
ma voi curati si îndurarile de Sus o sa se reverse asupra mea.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 215
CAUTAREA
ISTOVITOARE
-
Compozitorul Arvo Part -
Trebuie sa ma redescopar fara încetare. E o cautare a
ceea ce poate sa ma hraneasca, uneori istovitoare, caci calea e foarte strâmta.
Cu adevarat, mereu trebuie sa ne limitam, sa taiem multe uscaturi, atât
înlauntru, cât si în afara de sine. Si aceasta se oglindeste si în muzica. Când
nu stiu nimic despre un lucru, trebuie sa tac. Când, în schimb, am aflat ceva,
chiar foarte putin, pot sa vorbesc despre aceasta, dar foarte pe scurt, în
chipul cel mai direct si mai concentrat cu putinta, cel mai potrivit cu aceasta
concentrare în care sunt.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 65
--
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
HRANA
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Ranile lui Hristos au lucrat mai multe binecuvântari în lume decât sanatatea
tuturor cezarilor romani. Euharistia nu înseamna doar o aducere-aminte, ci si o
prorocie. Prorocia ei este ca întregul pamânt va deveni trupul lui Hristos,
carnea si sângele lui Hristos, astfel încât orice am mânca sau am bea, sa-L
mâncam si sa-L bem pe El. El ar trebui sa fie hrana noastra de fiecare zi.
Privindu-ne toata hrana prin Hristos, ea nu ne va mai parea o prada din natura,
ci mai degraba jertfa naturii pentru noi, amintindu-ne de jertfa lui Hristos
si, prin aceasta, de propria noastra chemare la jertfa. Trebuie sa alegi sa fii
ori mândru, ori sarac în duh. Cea dintâi alegere va însemna o distrugere
zgomotoasa, a doua, o zidire tacuta.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Patimirea
Bisericii, traducere de Laura Marcean, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p. 20.
TARIA
LUMINII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Asa cum în lumina soarelui putem vedea si aerul, si pamântul, si apa, tot ce se
afla în vazduh si pe pamânt, asijderea si în lumina soarelui imaterial putem
vedea cu ochiul inimii lumea duhurilor, a îngerilor, a sfintilor; pe Maica
Domnului, pe patriarhii biblici, prooroci, apostoli, ierarhi, ucenici, cuviosi,
toti sfintii; îi vedem cu ochiul inimii (prin credinta) întocmai cum vedem cu
ochii firesti realitatile lumii senzoriale. O inima simpla si curata poate
vedea, de pilda, cu ochiul launtric chipul Maicii Domnului ca si cum ar vedea
cu ochi trupesti oricare alt obiect.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 418
ARIPILE
PASARII
-
Sfantul Paisie Aghioritul -
Pasarile au aripi ca sa evite cursele, iar noi oamenii cugetul, ca sa evitam
pacatele si sa urcam la tronul lui Dumnezeu. Sa alungati cugetele rele pe care
le aduce diavolul! Sa nu le dati importanta, ci sa le aruncati în spate.
Sfantul Paisie Aghioritul, Mica filocalie,
traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati, 2009, p. 133
CUM URCĂM TABORUL?
- SF. ILARION FELEA -
Cum urcăm muntele Tabor?
A fi desăvârşit, ca Dumnezeu,
înseamnă a urca muntele progresului duhovnicesc până sus, pe culme. Înseamnă a
trece prin deşerturi întinse spre munţi încântători. Înseamnă a face sforţări
ostenitoare, a trece pe poteci înguste, peste văi şi peste prăpăstii, prin
bolovani şi prin spini. Înseamnă a învinge ispite şi patimi, dureri şi
suferinţe, căderi şi însângerări, îndoieli şi lipsuri. Înseamnă a înfrunta
toate glumele şi răutăţile oamenilor, toate piedicile stihiilor şi toate
cursele duhurilor viclene şi înşelătoare.
Desăvârşirea este lepădarea de
sine şi de lume, luarea crucii şi urmarea lui Iisus până la moarte (Mt. 19:21;
Lc. 9:23). Desăvârşirea este creşterea în toate însuşirile şi desăvârşirile
(perfecţiunile) Dumnezeirii - care sunt modele pentru desăvârşirea omului -
creşterea în credinţă, în nădejde, în bunătate, în smerenie, în iubire «până la
măsura deplinătăţii lui Hristos» (Ef. 4:13). Desăvârşirea este efort constant
spre mai bine, corespondenţă neîntreruptă între voinţa omului şi harul
Domnului.
Desăvârşirea este trăirea în duh,
în iubire şi unire cu Iisus Hristos e împlinirea voinţei lui Dumnezeu,
conformarea voinţei noastre cu voinţa lui Dumnezeu fără rezervă, întreagă şi
constantă. Desăvârşirea este cea mai însemnată operă din viaţa religioasă,
deoarece e însăşi viaţa veşnică începută încă pe pământ. «Fiţi desăvârşiţi!»
este cea mai mare poruncă şi ultima treaptă a progresului creştin, care nu are
nici un punct de oprire fără numai în Dumnezeu.
Fiți desăvârșiți!
Iată, iubiţi şi binecuvântaţi
creştini, ce înseamnă cuvintele Mântuitorului: «Fiţi desăvârşiţi precum
desăvârşit este şi Tatăl vostru cel ceresc!».
Iubite creştine, când se
corectează natura, când şi lemnele şi pietrele se cioplesc şi se
înfrumuseţează, mai poate fi neglijată înfrumuseţarea, îmbunătăţirea şi
desăvârşirea sufletului tău? Eşti om şi te numeşti fiul lui Dumnezeu; dar omul
nu se poate face fiul lui Dumnezeu decât dacă se face sfânt, spune Sf. Grigorie
de Nyssa (Marea Cuvântare Catehetică, Trad. D. Cristescu şi N. Barbu, p. 111).
Opreşte-te, creştine, priveşte în
faţă Taborul, muntele desăvârşirii spirituale şi dă-ţi seama că numai urmând
calea şi scara perfecţiunii prin silinţe, răstigniri, ciopliri şi tăieri
dureroase, prin curăţirea inimii, prin luminarea minţii, prin deprinderea
(exerciţiul) virtuţilor şi prin supunere la conducerea Duhului Sfânt şi a
duhovnicului, ajungi din om trupesc om duhovnicesc.
Pe calea aceasta ajută-ne,
Doamne, să mergem până la capăt, să suim din treaptă în treaptă până la unirea
cu Tine, Doamne…
Ce înseamnă schimbarea la față?
Tot în legătură cu titlul şi
conţinutul cărţii este bine să mai însemnăm că desăvârşirea, calea şi urcarea
spre Tabor, ca şi Schimbarea la Faţă, nu cere omului o schimbare a sufletului
în altă faţă, ci arătarea sufletului în adevărata lui faţă, în frumuseţea şi în
strălucirea lui dumnezeiască.
Taborul nu schimbă, ci descoperă,
dezvăluie faţa cea adevărată: curată, luminoasă, divină a sufletului. Taborul e
culmea curăţirii, luminării şi desăvârşirii sufletului. Iar cartea de faţă vrea
să fie călăuza noastră spre culmile lui de lumină şi bucurie sfântă; ghidul,
tipicul, dreptarul după care se face pregătirea de călătorie, curăţirea,
luminarea şi sfinţirea sufletului pentru a ajunge la înălţimea culmilor vieţii
duhovniveşti, la unirea şi trăirea fericită cu Dumnezeu.
Mai departe, poate că nu este
lipsit de interes să ştim că, după cum în ordinea firească a lucrurilor, orice
călătorie are patru momente deosebite: pregătirea, plecarea, călătoria
propriu-zisă şi sosirea la ţintă. După cum ciclul sau cununa anului are patru
anotimpuri: primăvara, vara, toamna şi iarna şi după cum însăşi viaţa are patru
vârste deosebite: copilăria, tinereţea, bărbăţia şi bătrâneţea, tot aşa şi
lucrarea Spre Tabor cuprinde patru părţi în patru volume: Pregătirea,
Curăţirea, Luminarea şi Desăvârşirea.
Curăţirea, luminarea şi
desăvârşirea vor să ne arate cum este sau cum ar trebui să fie viaţa omului în
lumina harului sau cum şi prin ce metode şi mijloace scapă omul din robia
întunericului şi a morţii ca să trăiască în libertatea luminii şi a vieţii cu
Dumnezeu, plan mare, program de lucru pentru toată viaţa unui om (paralel cu
celelalte obligaţii familiale, profesionale şi sociale).
Notă: Opera „Spre
tabor”, a Pr. Ilarion Felea,
MOCIRLA DIN APA IZVORULUI
- Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vedem ca, desi izvorul are apa curata, totusi pe fundul lui este mocirla,
noroi. Tot asa si în adâncul inimii omului se afla tot felul de necuratii.
Precum scârboasa mocirla si duhoarea, asa se ascund în sufletul omului
înfumurarea si înaltarea mintii, iubirea de argint, mânia, rautatea si invidia,
necuratia dobitoceasca si orice ticalosie. Necuratia de pe fundul izvorului se
vede abia când apa este lovita cu o cârja sau cu vreo alta unealta; atunci, din
cauza mocirlei sau a noroiului care se afla la fund, toata apa din izvor devine
tulbure. Tot asa si necuratia patimilor si a firii rele, dobitocesti, care se
afla în adâncul inimii omului, se arata la vremea ispitirii. Cine ar sti ca pe
fundul izvorului se afla noroi sau mocirla, daca nu ar lovi apa si daca de
acolo nu s-ar ridica si nu s-ar arata murdaria? Tot asa, de unde am sti ce fel
de ticalosii si necuratii se ascund în adâncul inimii omului, daca nu ar iesi
de acolo si nu s-ar vadi prin faptele cele din afara?
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Comoara duhovniceasca din lume adunata, traducere de rasofora Domnica
Talea, Ed. Egumenita, Galati, 2008, p. 175
CRUCEA
- Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Crucea s-a facut pom Sfânt, datator de racorire si dulceata sufletului omenesc,
hrisov vesnic, scris si pecetluit cu sângele Fiului lui Dumnezeu, prin care
fiii lui Adam s-au facut iarasi cetateni ai Raiului.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii
launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 31
--
Pr. Alexandru
Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
IORDANUL A FOST PENTRU MINE RAI PĂMÂNTESC
- SF. IOAN IACOB -
Sf. Ioan Iacob și
frumusețea Iordanului
Într-o scrisoare adresată Patriarhului României Nicodim, se păstrează gândurile de
mulțumire ale Sf. Ioan pentru darul de a fi fost hirotonit: „Subsemnatul
ieromonah Ioan Iacob, învrednicindu-mă a fi hirotonit diacon și ieromonah aici,
lângă lespedea Sfântului Mormânt al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, îmi îndrept
gândul cu adâncă smerenie către IPS Voastră, care ați binevoit a aproba și
interveni la Sfânta Patriarhie a Ierusalimului pentru hirotonia mea, rugându-Vă
să binevoiți a primi cele mai respectuoase mulțumiri. Cu inima plină de adâncă
recunoștință către IPS Voastră, rog pe Bunul Dumnezeu să vă păzească deplin
sănătos întru îndelungate zile spre propășirea Sfintei și dreptmăritoarei
Biserici a României” (Arhiva Cabinetului patriarhal, dosar 1/1947, f.
23).
Însoțit de părintele Ioanichie,
ajunge la Iordan unde preia povara egumeniei Schitului Românesc. „Suntem în
luna decembrie 1948, când războiul dintre evrei și arabi este în toi.
La Schitul de la Iordan s-a
revărsat atât Iordanul, cât și pârâul ce trece pe lângă Mănăstirea Sf. Gheorghe
Hozevitul și toată grădina este înnămolită cu pământ și nisip. Casa de locuit
este alcătuită numai din două odăi mici și pline de nămol. Biserica este
acoperită cu țigle sparte și înlăuntrul ei plouă, iar printre pietrele
pardoselii crește iarba. S-a făcut o sobă din trei butoaie cu pământ deasupra
și care servește și de pat. Un frate român din Ierihon (fratele Constantin)
aduce pâine din porția lui și a făcut o căsuță din lemnele ce s-au găsit în
grădina Schitului, săvârșind lucrul fără plată” (Schim. Ioanichie). În ciuda
condițiilor vitrege de trai, prin osârdia celor doi nevoitori viața liturgică a
Schitului este neîntreruptă.
Nevoințele de lângă
Iordan
De la IPS Lucian, Arhiepiscopul
Tomisului, trăitor la Locurile Sfinte în perioada slujirii Sf. Ioan Iacob la
Iordan (1947-1952), ne-a rămas următoarea consemnare. „În acest loc, în care
s-a simțit mai acasă, unde sufletul său de poet se îndulcea nu numai de
frumusețea naturii, de ciripitul păsărilor, de amintirea neuitatelor fapte
petrecute demult în preajma Iordanului, ci și de mireasma limbii strămoșești,
virtuțile Cuviosului Ieroschimonah Ioan au înflorit în întreaga lor splendoare.
El devenise duhovnicul multor
călugări din părțile acelea, români, dar și greci. Mulți pelerini români sau de
alt neam, poposind la Schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic
și primeau Sfânta Împărtășanie din sfințitele sale mâini. Din sufletul său, ca
dintr-un izvor curat și îmbelșugat, cu respectarea Tainei Spovedaniei, curgeau
cuvinte de mângâiere și întărire duhovnicească. Ostenea zi și noapte,
împlinindu-și cu neasemănată osârdie chemarea în slujba lui Hristos.
Săvârșea cu multă evlavie
sfintele slujbe, stătea de vorbă cu frații călugări sau cu credincioșii ce
treceau pe acolo, lucra în grădină, alteori scria. Noaptea se retrăgea în
tufișurile de pe malul Iordanului, rugându-se până către ziuă. Uneori mergea timp
de mai multe zile în deșertul Iordanului, petrecând singur în post desăvârșit,
în rugăciuni și metanii.
În timpul liber, cuviosul scria
versuri. Se pare că aici, lângă Iordan, talentul său poetic a rodit pe deplin.
Îl inspirau deopotrivă curgerea Iordanului, exuberanța naturii înverzite în
lunile primăverii, sfintele amintiri ale trecutului, rugăciunile și cântările
în limba strămoșească”.
Raiul pământesc de la
Iordan
Dovada agonisirii dragostei lui
Hristos în aceste locuri o aflăm în rândurile scrise de Sf. Ioan în acea
perioadă. „Iordanul a fost pentru mine ca un rai pământesc, bogat atât în
daruri duhovnicești, cât și în cele firești. Aproape în fiecare seară stăteam
până târziu sub chiparoșii de la schit, admirând frumusețile naturii, în
liniștea fermecătoare a unui colț al grădinii din preajma bisericii,
adâncindu-mă în cugetări. Firea mea visătoare nu se mai sătura de acele
frumuseți ale acestui colț blagoslovit de Dumnezeu”.
Când boala de rinichi îl va
țintui pe patul spitalului „Augusta Victoria” de pe Muntele Măslinilor, tânjind
după liniștea oazei românești de la Iordan, avea să se destăinuie într-o
poezie.
„Mă uit adeseori în zare/ Din
munte sus, de la spital,/ Să văd lucind un colț de mare/ Și niște arbori mai la
deal./
La vale unde albăstrește/ Se
scurge apa din Iordan,/ Iar unde lunca se zărește/ În schitul Sfântului
Ioan/...
O, leagăn sfânt de mângâiere/ Al
sufletului meu pribeag!/ Privind, mai uit a mea durere,/ Că tare ne erai tu
drag./ Ascuns în mijlocul pustiei,/
Pe malul sfântului Iordan,/ Acest
lăcaș al României/ Ne-a fost la toți ca un liman./
Iar noi, străini în dezbinare/ Ca
oile fără cioban,/ Mai dobândeam o alinare/ La Schitul Sfântului Ioan./
În limba noastră românească/
Puteam aici a ne ruga/...
Comoară sfântă, neînțeleasă/ Și,
raiule duhovnicesc,/ Tu ții ascunse multe taine/ De-ale sufletului românesc”.
Visul curmat de la
Iordan
Așa cum calea creștinului spre
a-L cunoaște pe Dumnezeu trece nu prin cărți, ci prin credința în cuvântul lui
Hristos, credință care ne pogoară mintea într-o inimă cuprinsă de flacăra
iubirii pentru Hristos, tot astfel și Sf. Ioan va trece prin greutatea
suferințelor fără de care înălțarea la cer este cu neputință.
Una din pietrele de încercare
care îi vor curma petrecerea pe meleagurile binecuvântate ale Iordanului, va fi
vizita arhim. Victorin care, însoțit de un american înstărit și de șoferul
acestuia musulman, se oprește să se închine și să mănânce la Schit.
Refuzul Sf. Ioan de a sta la masă
cu un necredincios stârnește indignarea superiorului român de la Locurile
Sfinte care dispune schimbarea Sf. Ioan din egumenie.
(Extras din Portretul
realizat în Revista Atitudini Nr. 43)
--
Pr. Alexandru
Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
https://youtu.be/Hh-kqIdETdU?si=GRY55n8Oby57WIEX
OMUL SI MAIMUTA
- Sfantul Nectarie al Eghinei -
Ce comparatie sau asemanare poate sa existe între adaposturile maimutelor, care
din veac ramân neschimbate, si diversitatea spatiilor de locuit umane? Care e
elementul comun maimutei si omului în pofida parelnicei asemanari exterioare?
Si ce daca aceasta îsi face adapostul ei, rândunica – cuibul ei, alte animale –
vizuinile lor, albinele – stupul lor? Ce relatie poate exista între cimpanzeul,
care-si zdrobeste nuca de cocos cu o piatra, si omul, care e în stare sa faca
uz de atâtea instrumente inventate de el? Ce-i atât de neobisnuit în faptul ca
i s-a dat acestuia odata cu alcatuirea mâinii atâta stiinta cât s-a socotit
necesara conservarii sale, asa cum i s-a dat elefantului îndemânarea de a-si
folosi trompa si celorlalte animale o stiinta pe masura organelor corpurilor
lor? Ce-i atât de minunat în faptul ca Pronia dumnezeiasca a pus în armonie, în
vederea conservarii, dezvoltarii si perpetuarii animalelor, stiinta acestora în
raport cu corpul lor? Cine poate pretinde ca necuvântatoarele ar fi ajuns sa
detina notiunea folosirii pietrei ca instrument auxiliar în vederea hranirii
lor, daca alcatuirea mâinii nu ar fi fost pe masura, sau ca va fi simtit nevoia
de a face acest lucru? Notiunile animalelor sunt în relatie cu reflexul aflat
în organele si alcatuirea corpului lor, si din acest motiv atât notiunile, cât
si stiinta lor sunt de aceeasi calitate ca si alcatuirea corpului.
Sfantul Nectarie al
Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel
Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 62
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu