Nicolae Mareș - 31 august 1939 - Ultima zi de pace

 

31 august 1939 - Ultima zi de pace

Prof. dr. Nicolae Mareș, Scriitor, publicist

06 August 2025

 

Extrase necunoscute din agenda lui  Gafencu, Armand Călinescu şi Fabricius

În pragul izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial, diplomaţii străini acreditaţi la Bucureşti au întreprins tot felul de  demersuri diplomatice, mai mult sau mai puţin importante, la Ministerul Afacerilor Străine sau la guvernul român. Cea mai articulată acţiune care a avut loc în ziua respectivă fost audienţa făcută de ministrul german acreditat în România, W. Fabricius, la ministrul afacerilor străine, direct la Grigore Gafencu, urmată chiar în aceeaşi zi, cu o întrevedere avută cu primul ministru român, Armand Călinescu.

Azi, ştim - din arhivele Ministerului Afacerilor Străine -, că demersul reprezentantului german a fost făcut din dispoziţia  Berlinului. La fel ca şi cel întreprins, la 23 august 1939, de însărcinatul cu afaceri, Stertzler, făcut tot la G. Gafencu, ambele vizând preocupările Reichului de a avea în mod cert asigurate livrările de petrol din România.

În audienţa însărcinatului cu afaceri, acesta a mai dorit să afle şi  poziţia României, în legătură cu pactul germano-sovietic Ribbentrop-Molotov, semnat chiar în ziua respectivă. Se pare că el a fost primul diplomat care a informat pe factorii români cu privire la documentul semnat la Moscova, bineînţeles nu şi despre prevederile secrete, pe care nici el nu le cunoştea. Întors din concediu la Bucureşti, şeful misiunii, Fabricius, cu siguranţă, pe baza instructajului făcut la Berlin, a încearcat şi el să afle cât mai grabnic care este atitudinea României în criza actuală.

Uşor s-a reţinut atunci ca şi azi preocuparea primordială a trimisului german ca raporturile economice germano-române să nu întâmpine nici o piedică. În acelaşi timp, Fabricius  urmărea   pe cât posibil să fie  anihilate pe timp de război raporturile de alianţă româno-polone.

De mai mult vreme se dovedea - şi se va dovedi tot mai pregnant -  că serviciile de  informaţii germane (cârtiţele şi coloana a V-a) acţionau foarte intens în spaţiul român şi polon pentru a cunoaşte intenţiile părţilor, urmărind tot  ce de  mişcă  sau aveau de gând să fie pus în aplicare,  prin planurile lor de acţiune, decidenţii polonezi.

Zvonuri  absurde sau intrigi ridicate de reprezentanţii germani la Bucureşti

Astfel, în audienţa acordată de şeful externelor ministrului german Fabricius, acesta  îi aduce la cunoştinţă ministrului Grigore Gafencu că  s-ar afla la Constanţa 3 000 de lăzi încărcate cu bombe incendiare în tranzit spre Polonia şi cere, în mod imperios, autorităţilor româneşti, în numele guvernului german: ca partea română să oprească tranzitul acestui material de război. Subliniază că acesta este: „evident destinat războiului, război  care poate începe mâine între Polonia şi Germania”. Nu putem să nu remarcăm precizia datelor puse în discuţie de reprezentantul german acreditat la Bucureşti.

Pus într-o oarecare  încurcătură cu această problemă eminamente de  politică internă şi nu externă, ministrul român, Grigore Gafencu, l-a asigurat pe  interlocutor că va încunoştinţa guvernul nostru despre această cerere, însă a ţinut să îşi exprime prieteneşte nedumerirea sa că Germania poate  face o asemenea cerere, fără a-i putea spune în virtutea cărui drept (drept  internaţional) ar putea interveni România pentru a opri un asemenea tranzit de  mărfuri pe teritoriul ei, atâta vreme cât ţara noastră se află încă în stare de pace.

Se dovedea încă o dată că principiile cele mai simple de  drept internaţional nu aveau prea mare importanţă pentru reprezentantul Reichului  german, arogant şi bătăios  ca şi liderul său de la Berlin.

În aceiaşi audienţă, Fabricius i-a mai ridicat lui Gafencu şi faptul că minoritatea germană ar avea cunoştinţă despre un ordin al Siguranţei că, în cazul în care ar izbucni războiul între Germania şi Polonia, în România ar urma să fie arestaţi un număr neprecizat de fruntaşi ai minorităţii germane.

La netemeinicia afirmaţiilor făcute de  Fabricius, răspunsul lui Gafencu a fost cât se poate de tranşant. Şeful român al externelor i-a  replicat  că nu poate fi vorba decât de un zvon absurd sau de o intrigăm respingându-i astfle netemeinicia intervenţiei. Gafencu i-a mai spus că nici nu are  nevoie să se mai informeze pe lângă Ministerul de Interne, ci îi declară categoric că nimeni nu a dat un asemenea ordin în România şi că nimeni nu se va atinge de minoritarii germani, care - ca toţi cetăţenii români - se bucură de protecţia legilor româneşti.

Profesionist până în măduva oaselor, Grigore Gafencu îl informeză imediat pe Armand  Călinescu despre plângerile  lui Fabricius, iar primul ministru îl cheamă în audienţă pe şeful misiunii germane în România în aceiaşi zi. [1]

România va executa cu loialitate angajamentele sale, dar contează pe reciprocitate din partea Germaniei

La întrevederea de la primul ministru, Fabricius lasă ”garda mai jos”, spunându-i că, întors din concediu, a găsit o atmosferă foarte bună la Bucureşti şi dorinţa de a se menţine neutralitatea. Fireşte, crede încă în putinţa de a se înlătura războiul (care, implacabil, în noapte respectivă va izbucni şi despre care  cu siguranţă ştia, de vreme ce  abia se întorsese de la Berlin), deoarece negocierile continuă. Semnalează însă unele articole din presa străină  (sic!) în care se vorbeşte despre noi angajamente ce ar fi luat România faţă de Polonia şi Turcia şi adaugă că asemenea ştiri sunt de natură să tulbure atmosfera.

Răspunsul demn al primului minstru român a fost că nu are nevoie să arate  lipsa de seriozitate a acestor articole, căci nu obişnuieşte să dea dezminţiri pentru a încinge polemici cu presa străină, devenind astfel parte la toate  manevrele ziariştilor. N-a ezitat  să îl prevină pe reprezentantul Germaniei la Bucureşti că se poate aştepta şi în viitor la asemenea intrigi de presă şi că n-ar fi cazul să le bage în seamă.

Punerea la punct suficient de demnă a ministrului german îl face  pe acesta să nu insiste şi să treacă pe un ton mult mai conciliant, afirmând că ar fi mulţumit de evoluţia şi stadiul relaţiilor actuale, menţionând că ar dori să se continue în acelaşi fel şi îndeosebi să se poată executa convenţia economică.

A fost un bun prilej  pentru Armand Călinescu să îi răspundă că politica României a fost şi este foarte simplă. Relaţiile româno-germane sunt comandate de interesele economice complimentare ale economiilor  celor două ţări. Este o situaţie pe care nu a avut a o crea România, ci a rezultat din situaţia celor două ţări.  Aceeaşi a fost problema şi în trecut, înainte de războiul mondial. De aceea partea română a încheiat cunoscutul tratat (acordul economic din 23 martie), în care se găsesc satisfăcute interesele ambelor state. S-a spus, a menţionat primul ministru,  şi în discursuri publice că în acest mod, România va executa cu loialitate angajamentele sale. Bine înţeles, România a contat pe reciprocitate, în sensul că şi Germania va livra punctual comenzile româneşti. Armand Călinescu nu s-a sfiit să îi spună lui Fabricius că Germania este  datoare României, care până în momentul respectiv îi livrase în plus din contingentul de petrol chiar peste cotă, iar partea germană oprise din unele transporturi de armament.

La observaţia primului ministru, reprezentantul Germaniei la Bucureşti recunoaşte că România şi-a îndeplinit angajamentele, înştiinţându-l că s-a făcut o greşeală în Germania, dar că transporturile de armament vor urma regulat.

Armand Călinescu a continuat spunându-i ”că nu a putut cândva - diplomatul german - să observe o rezervă la noi în ce privesc problemele politice; aceasta (rezerva) se datora exclusiv Ungariei, care manifesta zgomotos pretenţiuni teritoriale asupra României şi lăsa să se înţeleagă că este susţinută de Germania în această direcţiune”, plângere deloc blândă s-ar putea spune.

La această remarcă, făcută aşadar fără menajamente de Armand Călinescu,  ministrul Fabricius i-a răspuns  că, Führerul nu a susţinut niciodată aceste revendicări. De altfel „Ungaria nu a arătat niciodată vreo linie de rectificare a graniţei, ci a cerut întreg Ardealul. Ori aceasta nu ar putea fi sprijinit de Germania, care încheind convenţia economică cu noi, s-a gândit la economia României în hotarele ei actuale, întregi. De asemenea minoritatea germană trăieşte mult mai bine sub Români şi ar fi neraţional să se dorească a merge sub Unguri” - a continuat el -  .

Răspunsul de mai sus pe care i-l dă lui Armand Călinescu reprezentantul Germaniei la Bucureşti va fi întărit şi de argumentul că România cunoaşte bine cele spuse de Hitler atât regelui cât şi lui Gafencu. Adăugă că Fuhrerul în persoană a subliniat  că, deşi a existat o cofraternitate de arme cu Ungaria în războiul mondial, din aceasta nu ar rezulta vreo obligaţie morală pentru Germania, întrucât în realitate nu Ungaria a venit în ajutorul Germaniei, ci Germania a făcut războiul antrenată de unguri.

Aceasta îi dă prilejul primului ministru român, să se întrebe, şi nu retoric,  pentru ce, atunci când România a propus un pact de neagresiune Ungariei, propunere de dată foarte recentă, Berlinul nu a consiliat-o să accepte. Surprins de întrebare, Fabricius a spus că în timpul din urmă „Germania s-a abţinut de a da consilii la Budapesta”.

Armand Călinescu nu ezită să îi spună că o poziţie favorabilă în această direcţie ar fi fost şi în interesul Germaniei, care ar fi trebuit să înţeleagă în această acţiune diplomatică o manifestare vizibilă a dorinţei României de a păstra o atitudine pacifică, deoarece „Ungaria cu care doream să încheiem un pact de neagresiune este aşezată între ţările noastre şi face astfel imposibilă orice luptă între noi”.

La aceasta, ministrul Fabricius cu un aer de surprindere plăcută îi mărturiseşte primului ministru că nu au înţeles astfel.

„Regret că nu aţi înţeles-o, a fost  răpsunsul primului ministru, deoarece imediat după ce s-a dat nota domnului Bardossy (ministrul Ungariei în România), a fost chemat domnul Steltzer şi i s-a comunicat acest fapt”. Din nou pus în încurcătură, Fabricius dă următorul răspuns:

„Este adevărat că Domnul Steltzer a comunicat faptul la Berlin, dar n-a sesizat acest înţeles. Sunt bucuros să-l aflu şi voi telegrafia imediat la Berlin”.

V-aţi înţeles cu Sovietele. Nu mai rămâne decât să le    recunoaşteţi şi zona de influenţă spre România

„Prin urmare – a continuat primul ministru –  iată un act în care dumneavoastră trebuia să vedeţi un gest amical. Dar voi sublinia îndată şi un al doilea. Şi domnul Göring şi domnul Hitler au spus Majestăţii Sale că ceea ce îi preocupă îndeosebi este ca noi să nu manifestăm prietenie Sovietelor. Putem avea orice înţelegere cu Franţa şi Anglia. E firesc. Dar o înţelegere cu Rusia ar fi interpretată ca un act inamical faţă de Germania. Ei bine noi deci am fi putut încheia oricând un pact de neagresiune cu Moscova şi am fi avut tot interesul să o facem; ne-am abţinut tocmai pentru a vă fi agreabili. Ori dumneavoastră acum v-aţi înţeles cu Sovietele. Nu mai rămâne decât să le recunoaşteţi şi zonă de influenţă spre România”. Ştia oare primul ministru român că germanii şi ruşii făcuseră deja târgul?

Ministrul German recunoaşte că tratatul a fost semnat, şi explică aceasta prin schimbarea de atitudine a Moscovei, care a devenit antisemită (?), adaogă însă că nu ştie încă precis nimic în ce priveşte pactul germano-rus, fiindcă Ribbentrop nu l-a informat, dar socoteşte imposibil ca să se fi dat Sovietelor vreo încurajare pentru două motive: mai întâi, pentru că Gurile Dunării - fluviul cel mai important pentru ei – nu pot fi lăsate altora decât Românilor cu care au înţelegerea economică şi apoi fiindcă în Basarabia este o puternică minoritate germană, care este mulţumită în România.

„Fiindcă îmi vorbiţi de Germanii din Basarabia, pot să vă dau o informaţie în treacăt. Domnul Heydrich (consilier pe probleme minoritare ) mi-a vorbit ieri despre unele doleanţe privitoare la şcolile confesionale din acea regiune. I-am promis să examinez chestiunea şi astăzi îl aştept să-i comunic că i-am dat întreaga satisfacţie în această chestiune”.

Pus în faţa altei situaţii inedite cumva  pentru şeful misiunii, acesta  i-a răspuns primului ministru cu voiciune că aceasta este un lucru admirabil şi va comunica imediat la Berlin despre  atitudinea respectivă, fiind sigur că va produce o excelentă impresie şi va contribui la edificarea asupra intenţiilor României.

A împiedica tranzitul nu mai este un act de neutralitate

Numai după acest  schimb, am putea spune nu de amabilităţi, Fabricius îi spune primului ministru cu aerul de a-i da în treacăt o ştire, că ar fi vorba despre tranzitul prin România a unor bombe incendiare pentru Polonia. A mai adaugat că ar face o bună impresie la Berlin, dacă România -  sub motivul  că ni se îngreunează traficul -, ar opri acest tranzit.

Armand Călinescu îi răspunde că chestiunea respectivă i-a fost comunicată  deja de ministrul Gafencu. Nu ştie dacă faptul este real, nu a  primit încă raportul, dar oricum ar fi, am examinat chestiunea din punct de vedere juridic şi socoteşte că e bine să-i spună de la început, pentru a nu avea discuţiuni la fiecare caz în parte, că după dreptul internaţional, transportul de armament nu poate fi refuzat de o ţară neutră. În timpul marelui război, România a lăsat să treacă material militar spre Turcia şi Bulgaria, precum şi spre Serbia. De altfel, a împiedica tranzitul nu mai este un act de neutralitate, ci este un act de parţialitate şi înseamnă încercuirea unei ţări. Dacă vor să împiedice aprovizionarea Poloniei, nu au decât să oprească transporturile în Mediterana.

„Nu vă consiliez să ridicaţi această problemă, fiindcă atunci dacă şi Franţa, Anglia şi Polonia ne-ar cere să nu vă livrăm petrol, care este un material de război, ce ar trebui să răspundem? Şi adaog, situaţia ar fi mai grea, căci pe când la tranzitul de armament este numai o operaţie de transport, la petrol este mai mult, este o furnizare, deci oarecum o participare”.

Fabricius a încearcat să invoce art. 16 al pactului Societăţii Naţiunilor şi fără a insista, spune că totuşi dacă România ar putea găsi unele motive de a nu îngădui transportul, Germania ar fi mulţumită. [2]

Nu se văd încă semnele recunoştinţei

Cele două documente inedite aflate în arhiva Ministerului de Externe se constituie în  file de sinceră prietenie pentru cauza Poloniei, manifestate pentru a câta oară? Şi, iată cum, cu doar câteva ceasuri înainte de izbcunirea războiului, care bătea tot mai tare la uşă, verticalitatea şi înţelepciunea  politică manifestate de cei doi patioţi şi lideri români, buni unor cunoscători ai dreptului internaţional, personalităţi cu dreptatea şi credinţa în inimă, care erau hotărâţi ca  sub nici o formă dreptul să rămână bruscat de  forţe oarbe.

Toate acestea se vor a fi şi avertismente hotărâte date Germaniei de principalii lideri ai executivului român că va ajuta statul polon să îşi tranziteze prin România, armata şi populaţia, cât şi tezaurul său, inclusiv patrimoniul cultural milenar, mai scump decât aurul pentru orice ţară din lume.  Au trecut 70 de ani şi pentru toate acestea, România n-a primit încă semnele de recunoştinţă cuvenite. Un pasaj închis până şi circulaţiei, care mărgineşte gardul ambasadei române de la Varşovia de un bloc din vecinătate şi care poartă numele  lui Armand Călinescu, fără ca cei 50 metri de „stradă” să figureze în nomenclatorul de străzi al Varşoviei nu-i suficient.

----------------------------------------------

 [1] . Cf.  AMAE, Fond 79, Germania, vol. 77  312-313 ; idem Fondul 71/România vol. 269/1939 pp. 255-256)

 [2] Cf. AMAE, Fondul 71/România, vol. 269/1939, ff. 257-261.