Mircea Dorin Istrate - Mai este codrul frate cu românul??

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii de sâmbăta seara

 

*

 

Mai este codrul frate cu românul??

 

Din vremile trecute, tu fost-ai ca un frate,

Nevoi și câte-și toate nu ne-au putut desparte,

Și-n drumul prin istorii, mereu ne-ai ocrotit

Când  sorocirea clipei, cândva ne-a-nnevoit.

 

Doar tu, din câți priteni avut-am pe pământ,

Nu ne-ai trădat prin veacuri, și-n tine orișicând

Avutu-am un spijin când la necaz am fost,

Și-ntotdeauna încă, simțitu-te-am de-al ’nost.

*

Acuma, mai încoace, în vremea cea din urmă,

Prostitu-ne-am cu toții, de-ajuns-am ca o turmă

Avară, hrăpăreață, ca Iuda trădătoare,

Uitând de tot și toate, lipsită de  onoare.

 

Acum, mai toți de-a rândul te taie și te fură,

Ca lupii-ți rup din trupu-ți cu pofticiosa gură,

Nu au în ei rușine, regret, recunoștință,

Nu-ți cer măcar iertare, spășiți și-n umilință.

 

S-a dus de-acum frăția cu tine, prieten drag,

Când fi-vom iară oameni, atunci, nădejde trag,

Că ni-i ierta-nc-odată, și-om fi cum am mai fost

În bună prietenie, și da-ni-i adăpost.

***

Ne-am înrăit cu toții și asta nu e bine

Acuma suntem fiare, ca fiarele din tine,

Ne este al nost suflet slăit și-ntunecat,

Și cu păcate grele, de-acuma-i întinat.

 

Prea mulți din noi uitat-au cărările din tine,

Poienele-nflorate și mura coaptă bine

Și zmeura-ndulcită, frăguța-ți din cărare,

Și-un cânt de păsărele, sub dulcea înserare.

 

Uitat-am bunătatea, iertarea și iubirea,

De tine dragă frate, nu mai avem iubire,

Vândutu-te-am la alții pe-arginții trădători,

Uitând cât încă veacuri, mereu ți-om fi datori.

**

Ne iartă rătăcirea de poți, tu, dragă frate,

Renaște înc-odată, întoarce-te din moarte,

Și spală-ne rușinea în veci de veci, purure,

Ca ramul tău cel tânăr, să fie iar pădure.

 

***

 

  

O  lacrimă-ntristată

 

E-o vară însorită, cu arșiță-n amiază,

Se-nchide-n lenevie a minții pleoapă trează,

Sub salcia umbroasă, eu stau pe-un mal de apă

În timp ce-a mele gânduri cu amintiri se-adapă.

 

Sunt iar aici în locul, în care-n tinerețe

Iubirii-nmugurite îi dam atunci binețe,

În râs și-n veseliei cu alți de-același leat,

Tot risipind clipite de timp, ce ne-a fost dat.

 

Țineam de mân-o fată, smerită, visătoare,

Cu suflet cald, șăgalnic, și-atât de doritoare

De-o caldă-mbrățișare, de-un dulce sărutat,

Ce s-o înalțe-n slavă, în vis înfiorat.

 

Era, precum e astăzi, o vară însorită,

Ce se trecea de-a-ncetul ca umbra, lenevită,

Numai c-atunci, ca tineri, nici n-o băgam de seamă,

Că ne-nrobea clipita iubrii dată vamă.

*

Azi, locul e același pe malul cel de apă,

La salcia bătrână doar valurile-mi sapă

În țărmul cel ce-odată ne-a fost un prag de Rai,

Și-acu-i o amintire, muțită, fără grai,

O lacrimă-ntristată, ce nimănui n-o dai.

 

***

 

  

Cei obosiți de timpul lung

 

Bătrâni zbârciţi, uscaţi de timpuri,

Smerite umbre trecătoare,

Trecute, scorojite chipuri

Cu supţi obraji fără culoare,

 

Cu pas târşit şi negrăbit

În sprijin pe-un toiag de lemn,

Cu trup bolnav şi obosit

Dar sufletul curat şi demn,

 

Crescuţi în bună preacuvinţă

O viaţă au trudit din greu

Şi-acum, nedreapta umilinţă

Mi-i întinează, mai mereu.

 

E drept, încurcă multă lume,

Nu mai aud, uită uşor,

Nu tot ce fac mai sunt şi bune

Şi tot mai mică-i lumea lor,

 

Nu mai încap în vreo măsură,

Stau clipe lungi în timp întorşi,

Un soare blând la somn mi-i fură,

Nimic nu cer de-s sănătoşi.

 

De-i cerţi în vorbe, se-ntristează

Şi lacrimi varsă-n pumni ascunşi,

Un junghi de rău i-nfiorează

Şi-n rugi firbinţi dori-s-or duşi.

 

Ca toţi născuţi într-o durere

În ea se duc şi la sfârşit,

A vieţii îndulcită miere

Demult a fost, azi s-a sfârşit.

 

***

De-i întâlniţi le daţi bineţe,

C-o vorbă bună-i mulţumiţi

Şi nu uitaţi, ce-a tinereţe

O veşnicesc doar marii sfinţi.

 

Şi voi ve-ţi fi bătrâni ca mâine

Poate mai rău ca ei acum,

Gusta-ve-ţi dară neagra pâine

A celor obosiţi de drum.

 

***

 

 

Doar acolo

 

După ce, bătut-am calea vieţii veşnic urcătoare

Şi-am trecut de culmea care a rămas în amintiri,

M-am întors încă odată în minunea-mbietoare

Când spre ieri deschis-am poarta tăinuitelor trăiri.

.

Nicăieri şi niciodată nu simţit-am fericirea

Şi plăcerile vieţii ce-au venit din preacurat,

Ca-n scurtimea tinereţii, unde chiar dumnezeirea

Coborâtu-s-a în toate, rai ne facă, fermecat.

 

Când sub bolta de luceferi strălucind în feerie

Dulci săruturi arzătoare ne-mpărţeam nenumărate,

În plăcerea celei clipe, ce-am crezut-o veşnicie,

Ne-ndoios a noastre simţuri îndulcitu-s-au în toate.

 

Doar acolo fost-am clipă trecătoare, nepătată,

Pură toată, neminţită, strălucind a adevăr,

Doar acolo doritoarea sărutare ne-ntinată

Înălţat-a două inimi nesătule, ce se vor.

 

Doar acolo arsul clipei ne-a topit atunci pe dată

Iar simţirea-nfiorată a nălţat-o spre divin,

Doar acolo fost-am boabă într-o lacrimă curată

Din fântâna unui sufle, unde toate-s dulce chin.

***

Timpuri scurse-n strâmte maluri astăzi sunteţi amintire

Dintr-o vreme depărtată ce topitu-s-a în zări,

Taină-mi staţi în gândul celor miruiţi într-o iubire

Ce-au bătut, ca fiecare, ale dragostei cărări.

 

***

 

 

Fiul risipitor

 

Motto:

Ca mulţi în lumea asta sunt fiu risipitor

Ce-am tot micit averea rămasă din străbuni,

La toţi de din-nainte le sunt pe veci dator,

Iar cei care-o să vină, mă ierte de-or fi buni.

 

În nopţi neliniştite, mă-ntorc în vis acasă,

Aşa cum mai făcut-a cel Fiu Risipitor,

Ai mei părinţi m-aşteaptă deja cu-ntinsă masă

De parcă ei şi nu eu, le-aş fi mereu dator.

 

Cu inima curată, cu drag mă-mbrăţişează

Şi-n lacrima durerii mă văd o bucurie,

Speranţa lor de-o viaţă n-a încetat să crează

Că am să fiu cu dânşii, pân’ face-s-or vecie.

 

Spăşit le cer iertare că nu le-am fost aproape

Să le-ndulcesc trăirea în cuibul lor străbun,

Că am cătat prin lume plăceri  şi câte toate

Să-mi facă traiul dulce, uşor şi cât mai bun.

 

Ei zic că mi-s iertate de mult a mele fapte,

Că ultima le şterge pe toate de acum,

Că de-am gândit la dânşii, cândvă, în miez de noapte

Le-o fi ca mângâiere, pe neîntorsul drum.

 

Smerit le stau în faţă şi-i văd precum icoane

Pe ce-a catapeteasmă a sufletului meu,

Sunt lumânări de ceară, pe care Tu, o Doamne,

Le tot topeşti în mine de-atâta ars din greu.

 

Aş vrea, dacă se poate, să-ntorc, să iau cu mine

Ce-l timp pe care-n viaţă de-aici l-am tot scăzut,

Să fac, cum se cuvine, la toţi un car de bine,

Mă ierte c-al meu suflet, pe mulţi i-a cam pierdut.

 

N-ajung a mele lacrimi, şiroaie dac-or curge,

Să spăl greşeli ce încă în viaţă v-am făcut,

Să fiu un leac de bine când inima vă plânge,

Si să vă pun surâsul pe sufletu-amârât.

 

 

Voi, robitorii muncii ţinut-aţi astă lume

Şi din credinţa-n Domnul v-aţi tot luat puteri,

Orânduit-a-ţi viaţa cu bună-nţelepciune

Şi mult gustat-aţi încă din asprele-i dureri.

 

De-o vreme rostul vostru în toate s-a schimbat,

Că lumea asta parcă întoarsă e pe dos,

Nimica nu-i cum fost-a aicea altădat,

Că-şelător e timpul acesta mincinos.

 

Eu am venit cu gândul să fiu de voi aproape

Şi să vă cer iertare, cum este creştinesc,

Că nu-i mai mult ce până, aici lăsa-voi toate

Şi-mpreunat cu neamul să fim toţi în ceresc.

 

C-aşa e datul firii să stăm un bob zăbavă

Aici în astă viaţă din tată în copii

Şi-apoi, la urma urmei, să ne urcăm în slavă

Şi în promise raiuri să vieţuim vecii.

 

***

 

 

 

Tot furând din veșnicie

 

Tot furând din veşnicie timpuri care-s doar clipite

Viaţa şi-a urmat cărarea din demult până acum,

Şi din cele câte toate, fostu-mi-au de din-nainte

Schimbătoare şi-n nevoie, am urcat cotitul  drum.

 

Chiar de  clipele furate ce-mpletesc trecuta viaţă

Nicidecum nu sărăci-vor veşnicia nesfârşită,

Noi în ele tot ne punem îndoita cea speranţă

Ce va face câte-odată, ziua noastră, însorită.

 

Şi aşa le-om duce toate ce ni-s date şi-s sortite

Neputând schimba prea multe din ce încă ne e scris,

Dar putem ca-n fapte bune viaţa s-onşirăm ’nainte

Şi s-o facem urcătoare şi frumoasă ca un vis.

 

De aşa vom face viaţa, ni se pare  că-i preascurtă

Şi –n regrete o vom pune când la urmă mi se gată,

De-o trăiţi în fapte rele ea o să vă pară multă,

Chinuită-n toate celea, fără soare, înnorată.

  

*

 

Visări

 

Mi te visez în nopţi la rând

Şi din visări mă scol plângând

Simţind cum tainic te iubesc

Şi-a ta fiinţă o doresc.

 

Mi te visez în nopţi la rând

Cu patos gura-ţi sărutând

Şi umbra cum ţi-o-mbrăţişam

Şi lacrima cum ţi-o stergeam.

 

Mi te visez în nopţi la rând

Un înger cu aripi de vânt

Iconă pură-ntr-un altar

Făcută de-un zugrav cu har.

 

Mi te visez în nopţi la rând

Cerşind la ceruri rugi în gând

Te ierte de-ai făcut păcat

Cu cela care-ţi este drag.

***

În zori, când m-oi trezi din vis

Voi spune lumii înadins

Că am bolit în nopţi la rând

Şi cu-n păcat, jura-voi strânb

Că-s vindecat.

 

***