miercuri, 3 august 2016

lanterna magică






 Pecetea veşniciei

 În surdină auzi un ticăit al ceasului, o melodie, 
 fragmentele unei sonate de primăvară,
 mărgăritare înflorite 
 ce-şi poartă amprenta lăuntrică.
 Cu prudenţă navighezi 
 printre umbrele stelelor 
 şi amintirile 
 întrepătrunse cu clipe prezente.
 
 Ninge, ninge peste iubirea noastră,
 cu petale mari, albe,
 de trandafiri,
 ninge.

 Palimpsest prăfuit, lanterna magică 
 scoate la iveală
 timpul ineluctabil.
 Într-o tăcere aproape desăvârşită 
 descoperi o lumină vie, 
 ca un ferment.
 Într-o secundă intri 
 într-o falie a timpului oprit,
 alert, spaţiul gol 
 se-ntinde nesfârşit.
 Topind cifrele, cadranele 
 se sparg în sunetele 
 ce ne punctează pulsul.
 La răspântii se-mprăştie
 şoaptele albe şi strigătele roşii.
 În aşteptare sunt zorile unei noi zile.
 
 Niciodată nu i-ai promis o grădină de trandafiri,
 doar un buchet mare, alb.
 Fără frumuseţea ta 
 s-ar fi destrămat în gânduri, 
 în imagini-frânturi, 
 ar fi spart 
 zidurile ce-o pietrificau,
 sofocată înăuntru, un spectru ar fi rămas.
 
 Ah, surâs al inimilor! 
 Combustie a trăirilor, pasăre liberă, rebelă,
 zborul a căpătat contur. 



Irina Lucia Mihalca

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu