IARNĂ REVELATĂ

Colocviile de Marți

Marți 13 decembrie  2016, 5 pm, Calderon 39.

 Anul VII, nr. 13 (86).

 IARNĂ  REVELATĂ

Colocviu

Thomas Gray – epitaf

Anonim – versuri din raniță

Dimitrie Grama – dialoguri

Abdelhamid Bereksi – 1 Decembrie

Lao-Zi – dao (25)

Puși Dinulescu - definiții

Constantin Cojocaru – Ce se mai poate face

Nicolae Breban – nu-i urăsc, îi disprețuiesc

Corvin Lupu – political correct

Cristophe Gigaudaut – franceza în România

Costică Brădățan – the Philosopher of Failure

Memento: Thomas Gray 300 n (26)

Concert de pian și vioară: D-na și D-lViniciu Moroianu

Recital de iarnă: Viorica Vatamanu

Intervenții: Viorel Miulescu, Corneliu Zeana, George Anca, Sorin Stratilat

            Teatru de poezie: Puși Dinulescu, Gheorghe Dănilă, Gabriela Tănase, Vali Pena, Ștefan Opreanu

 Coordonator: Dr. George Anca

Colocvii 2016: Icoana creșterii rele (ian.), Indian encounter (feb.), Vocea primăverii (mart.), Caractere comparate (apr.), De la Abelard la Pound (mai), Priveghi Eminescu (iun.), Clasic ieri-azi-mâine (iul.), În Grădina Maicii Domnului (aug), Viitorul nu trebuie să excludă ființa (ept.), Sanscrita și Europa (oct.), Posada azi (nov.), Iarnă revelată

Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană, Bharata Vidya Bhavan, Academia Internațională  Mihai  Eminescu, Societatea de Etnologie  din România, Centrul Antim Ivireanu, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundația Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromâmească, Teatrul Robert Calul

Thomas Gray  300 (1716-71):

ELEGIE SCRISĂ ÎNTR-UN CIMITIR DE ȚARĂ

Epitaful

În poala gliei capu-și odihnește

Fără noroc și faimă un băiat.

Umil născut, Știința  sta  mutește,

Melancolia și l-a însemnat.

Pe cât de darnic sufletul său sincer,

Ceru-i trimise tot așa agape:

A dat Mizeriei ce-avea, plâns înger,

Primi din cer (ce vruse) un aproape.

Fragilități nemaicătând vederii,

Or vreun păcat în cruntul apogeu

(Sperând și ele-n tremurul zăcerii)

Pogoară Tatăl său și Dumnezeu.

                        Traducere de George Anca

                        zidul e tao

                                    tao nu e

                                    zidul

  Nu plânge, Maică Românie!

Versuri găsite în ranița unui soldat mort în toamna anului 1918, pe muntele SORICA, din Carpații de Curbură.

“Nu plânge, Maică Românie,

Că am să mor neîmpărtășit!

Un glonț pornit spre pieptul tău,

Cu pieptul meu eu l-am oprit….

Nu plânge, Maică Românie!

E rândul nostru să luptăm

Și din pământul ce ne arde

Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!

Pentru dreptate noi pierim;

Copiii noștri, peste veacuri,

Onoare ne vor da, o știm!

Nu plânge, Maică Românie !

Adună tot ce-i bun sub soare;

Ne cheamă și pe noi la praznic,

Când România va fi Mare!"

DIMITRIE GRAMA

DIALOGURI

Te suspectez

  de ipocrizie

Esti prea

  rosie

  cenusie

  vesela

  trista

  isterica

  indiferenta

  dragastoasa

  plina de ura

  enigmatica

  carte deschisa

Esti prea mult

si prea putin!

Da, te suspectez

  de ipocrizie,

    Viata.

 Vrand-nevrand

in viteza nebuna

ne intalnim

ne ciocnim

intentionat ne lovim

si din noi

se nasc

cioburi si

sperante.

 Dimitrie, decembrie 2016

Dear friend

La Multi Ani

My warm congratulations on the occasion of Romania national day and my best wishes for more prosperity for your lovely country and  wellbeing for yourself and your family !

This evening, I will attend the reception by your embassy and will  share your joy !

Live simply. Love generously.

Care deeply. Speak kindly.

Leave the rest to God.

Abdelhamid SENOUCI BEREKSI

Wisest Ambassador,

All gratitude for your words and wishes, after being here, a part of life, dean of ambassadors.

Happy winter days to you and Mrs. Berksi.

George Anca

 LAO-ZI: DAO (25)

Înaintea nașterii Cerului și Pământului,

Exista o materie fierbinte tulbure,

Nemărginită și liniștită,

Nedependentă și neschimbătoare,

Răspândită pretutindeni

Și nepieritoare:

Ea poate fi socotită Izvorul Lumii!

Nu-i știu numele,

I-aș spune DAO;

Obligat s-o numesc, îi zic „Nemărginita”;

„Nemărginita” înseamnă că se întinde pretutindeni,

Extinzându-se, se depărtează,

Îndepărtându-se, ea se întoarce înapoi;

Iată de ce DAO este nelimitat,

Cerul este imens,

Pământul este întins,

Prințul este maiestuos!

Există, astfel, „Cele 4 lucruri mari”,

Iar prințul este unul dintre acestea.

Prințul întronează ordinea pe Pământ,

Pământul urmează legile Cerului,

Cerul se supune lui DAO,

DAO acționează conform naturii sale proprii!

                                  Traducere de Ilie Vasile-Drugan

PUȘI  DINULESCU

Definiţii mai mult sau mai puţin dramatice

1.Iubirea : Ce e iubirea altceva decât un sex îngândurat ?

2.Gândul : O noapte cu vis la purtător...

...

3.Geniul : Un înger prin noaptea lumii.

4.Puşi Dinulescu : Kitschul metafizic.

5.Teodor Mazilu : Proştii, seara, la taifas cu absolutul.

6.Mihail Sebastian: Un joc de vacanţă fără nume.

7.W.Shakespeare : Á fi sau a nu fi ce mişcă-n lumea asta, confecţionată din aceeaşi stofă ca şi visul...

8.Crima : Golirea cuiva de conţinut. De aceea se poate spune pe lângă Am să te omor , eventual şi

Am să te golesc de conţinut !

9.Al.Tocilescu : Un elefant cu creier de tigru.

10.Bertolt Breccht : Un profesor cam distant.

11.Camil Petrescu : Câtă sexualitate, atâta dramă şi câtă dramă, atâta sinucidere, uneori ratată...

12.Viaţa : O moarte la purtător...

13.G.B.Shaw : Un moş prea deştept pentru vârsta lui.

14.Oscar Wilde : Un tip onest mai mult decât trebuie.

15.A.P.Cehov : Departe de Moscova, ratarea de la moşie se răzbună pe câte-un pescăruş nevinovat...

16.Omul cu mâr-

ţoaga de G.Cipri-

an. Un Don Quijote cu Rosinantă salvatoare.

17.O scrisoare

pierdută de I.L.

Caragiale Onoarea zeilor e mai presus de onoarea pământenilor, dar lasă că se descurcă şi ei !

18.Spectatorul : O gărgăriţă într-un car cu autori.

19.Henryk Ibsen : Un fiord cu capul spre nordul sufletului.

20.Figaro : Un frizer complexat.

21.Actorul : Unul care face şi drege în numele altcuiva.

22.Farsa : Proştii şi deştepţii.

23.Comedia : O poveste democrată.

24.Intriga : O felie de salam într-un borcan cu gem.

25.Drama : Un ogor pe care se cultivă sentimente şi resentimente.

26. Filmul : O alergătură de poze.

27.Debutul piesei: Un decor fată informaţii.

28.Finalul piesei :Paharul cu otravă sau cupa cu şampanie.

29.Câmpul infor-

maţional al piesei: Zbaterea într-un aluat plin de situaţii, ca într-un creuzet al diavolului.

30.Situaţia : O închisoare cu chei care pot fi chiar în buzunarul tău. Totuşi, dincolo de o definiţie,

prins într-o situaţie ce poţi face ? De exemplu dacă te prinde nevasta cu una-n pat,

ce zici ? Nevasta a pătruns şi tu eşti călare peste gagică şi tocmai o pătrunzi, pe gagică...Şi ce faci? Doamne, ce faci ? Şi soţia aşteaptă o explicaţie după ce te-ai ridicat din aşternut..Singura replică de bun simţ nu pare a fi totuşi decât una: Dragă, asta-i situaţia! Asta numai dacă eşti filozof. Dar dacă eşti numai prăpăstios, te mulţumeşti să spui : Suntem într-o situaţie fără ieşire! Cel mai bine e însă dacă nevasta se preface că n-á văzut nimic şi iese repede din cameră şi spune : Pardon ! Apoi gagica

iese repede din cameră, nederanjată de nimeni şi soţii îşi continuă căsnicia fără niciun reproş, fără aluzii sau alte aiureli...

despre o anume situaţie...Tan-go !

31.Lovitura : Un bobârnac al destinului.

32.Eroul : Un destin neacceptat sau voinţa în luptă cu Mecanismul.

33.  Iar viaţa! : Un corp închiriat. Dar de cine? Și de ce?

De la Institutul Naţional de Statistică…uluitor

 CE SE MAI POATE FACE?

Institutul Naţional de Statistica (INS) ne aduce la cunoştinţă că, în economia naţională (a Romaniei) funcţionează 44.575 „grupuri de întreprinderi”.

Grupul de întreprinderi defineşte două sau mai multe întreprinderi în care una dintre întreprinderile participante la grup deţine controlul asupra celorlalte, prin control înţelegându-se deţinerea a mai mult de 50% din voturi, de regulă, dată de deţinerea a mai mult de 50% din capital.

INS ne spune că, din cele 44.575 grupuri de întreprinderi, 5.308, sau 12% din total, sunt rezidente sau controlate din interior, în timp ce 39.267, adică 88%, sunt grupuri de întreprinderi multinaţionale controlate din exterior, ne spune Constantin Cojocaru.

Desigur, raporturile numerice de mai sus nu se suprapun 100% peste cele valorice referitoare la ponderea capitalului deţinut de străini în totalul capitalului utilizat în economia românească, în acest moment. Oricum, ordinea de mărime se păstreză.

Tot INS ne spune că, în ultimii 25 de ani, în România, au fost făcute investiţii în valoare de 500 de miliarde de euro, din care 5 miliarde din capital străin. Deci, străinii au investit 1%, dar stăpânesc 88% din capitalul ţării. Curată afacere!

Iată, deci, că INS confirmă estimările făcute de mine în ultimii ani prin care am atras atenţia asupra faptului că cea mai mare parte a capitalului românesc, peste 80%, a fost acaparată de corporaţiile transnaţionale, prin escrocheriile financiare numite „privatizări”, „reptrocedări”, „restituiri” etc.

Problema este că, deţinând capitalul, străinii ne-au cumpărat şi statul, pe care îl folosesc ca să-şi apere capitalul şi să ne ţină în jug.

Problema este că, deţinând capitalul, străinii îşi însuşesc mai mult de jumătate din avuţia pe care o producem, prin munca noastră, şi o transferă în afara ţării, lăsându-ne salarii şi pensii de mizerie, din care nu mai putem economisi nimic, nu mai putem investi, nu ne mai putem redresa, nu mai putem scăpa din jug.

Ce facem?

Autor: Constantin Cojocaru

Nicolae Breban CONTRAATACĂ: „Nu-i urăsc pe Liiceanu, Patapievici şi Pleşu, îi DISPREŢUIESC!”

Războiul declanşat de scriitorul şi publicistul Nicolae Breban în timpul conferinţei de presă prilejuite de instalarea lui Radu Boroianu în fruntea ICR se poartă în prezent cu arme grele. Din tranşeele grupului Liiceanu-Pleşu-Patapievici sunt aruncate ameninţări cu judecata, în timp ce din cealaltă parte, Breban îi acuză de minciună şi oportunism. Un nou episod al acestui conflict este subiectul interviului pe care Nicolae Breban l-a acordat în exclusivitate ziarului „ring”, în care romancierul face în continuare acuzaţii cât se poate de grave.

Ce faceţi, domnule Breban?

Păi, uite, mă lupt cu haitele astea care inventează tot felul de lucruri, că eu l-am atacat pe Liiceanu, şi acum vor să mă dea în judecată pe o chestie pe care a inventat-o el. Eu n-am vorbit deloc de Liiceanu, am vorbit doar de Patapievici la Radu Tudor, atât.

Deci, în acea şedinţă a Academiei Române, nu aţi pomenit nimic de dl Liiceanu?

Nu, nici vorbă. El se bagă în ciorbă. Nu este aşa de important cum vrea să arate. La academie m-a rugat Eugen Simion, preşedintele secţiei noastre, să rezum ce am spus la Radu Tudor. I-a plăcut ce am spus la Antena 3, critica pe care am făcut-o celor opt ani de conducere la ICR ai lui Patapievici. Deci n-am vorbit deloc de Liiceanu. El s-a băgat în ciorbă acum, cu tupeul pe care îl cunoaşteţi.

Dar cu intenţia dvs. de a-i „împuşca”, ce este?

E o metaforă. Am spus la Radu Tudor că, dacă în Polonia, Patapievici ar fi înjurat naţia şi identitatea poloneză, ăia l-ar fi împuşcat. N-am zis eu să fie împuşcat. La noi n-a protestat nimeni când omul ăsta a bălăcărit în cartea lui naţiunea şi istoria României.

Aţi avut ocazia, în ultima vreme, să vorbiţi cu dl Patapievici?

Nu, pentru că nu suntem prieteni. De altfel, timp de opt ani, el nu m-a chemat niciodată la ICR. În discursul meu la ICR eu am atacat pornografia. Poate că nu trebuia să spun cuvintele alea, dar puteam să spun lucruri mult mai grave. De exemplu, dl Cărtărescu, în „Orbitor”, spune: „Îmi bag p...a în regina Angliei!” Nu e drăguţă fraza asta? Eu am 20.000 de pagini publicate şi nu am folosit vreun cuvânt scabros. Mă împotrivesc literaturii pornografice. Nici măcar nu are talent...

Dl. Boroianu, cu care sunteţi bun prieten...

Nu, nu, sunt amic, nu sunt bun prieten.

... a publicat în „Observatorul cultural” o scrisoare prin care se poate spune că se desparte de dvs. Aţi fost debarcat astfel de la ICR?

Eu nu puteam fi debarcat dintr-o funcţie în care nu am fost niciodată. El m-a rugat să vin la conferinţa lui de presă. Spre uimirea mea, m-a chemat lângă el şi a anunţat, fără să mă întrebe înainte, că voi fi preşedintele Consiliului Consultativ. Eu nu ştiam că există aşa ceva. Pentru că mi-a fost puţin milă de el şi am vrut să-l încurajez, pentru că este un om drăguţ şi deştept şi a fost instalat de Tăriceanu, nu l-am contrazis. El mi-a dat cuvântul şi mi-am spus punctul de vedere. Eu nu m-am sfiit nici sub comunişti, nu m-am sfiit nici să mă duc la cel mai mare ziar francez să-l trag de urechi pe tiranul României, aşa că de ce să mă sfiesc eu să spun ce cred despre Patapievici, care timp de opt ani, cu un buget enorm, a făcut praf toate personalităţile mari româneşti? Boroianu, după aceea, m-a felicitat, m-a felicitat şi după emisiunea cu Radu Tudor. Apoi s-a întâmplat ceva. S-au făcut presiuni asupra lui probabil, de către oamenii care dirijează acest ICR de câţiva ani. Eu am bănuiala că acest ICR a funcţionat şi ca reţea de susţinere a lui Băsescu în ultimii ani – apropo de diaspora...

„Serviciile sunt încă o dată contra mea, ca şi sub Ceauşescu”

Este şi o sintagmă care a circulat în ultimii ani, „Intelectualii lui Băsescu”...

Reţeaua ICR-ului a funcţionat ca o reţea de diversiune, de informaţii, poate a influenţat şi alegerile, habar n-am. Probabil că serviciile sunt încă o dată contra mea, ca şi sub Ceauşescu, deşi eu l-am cunoscut pe dl Maior, care este ginerele prietenului meu Augustin Buzura, şi îmi părea un om simpatic. Dar, mă rog, ştiu eu ce este acolo?... În orice caz, problemele României sunt în altă parte acum, nu în ICR, şi eu sunt curios cum va duce barca mai departe Boroianu, pentru că el este acum sub influenţa vechii găşti.

Aveţi de gând să continuaţi activitatea în acest Consiliu Consultativ de la ICR?

Nu, nu. Am stat de vorbă cu dl Tăriceanu, care l-a plasat acolo pe Boroianu, şi l-am rugat să-i spună să nu mai folosească numele meu în presă. De altfel, a făcut un lucru de prost gust Boroianu, care acum două luni a venit la mine ca să mă roage să-l susţin. M-a numit fără să mă întrebe. Eu, după ce am vorbit la ICR, am plecat şi n-am mai fost acolo şi nici nu am mai vorbit cu Boroianu decât la telefon.

Deci mai aveţi un viitor în ICR?

Nu, nu, niciun viitor. Eu nu vreau să mai colaborez cu Radu Boroianu decât dacă el îşi revine, pentru că acum am senzaţia că ori serviciile îl influenţează pe săracul băiat, ori se agaţă de post. Dar se înşală, pentru că vechii stăpâni ai ICR-ului nu vor renunţa la această instituţie.

„Liiceanu este absolut obraznic, e un oportunist”

S-a vorbit că în discursul dvs. v-aţi referit cu ură la adresa domnilor Liiceanu, Patapievici şi Pleşu.

Nu cu ură, ci cu dispreţ! Eu nu-i urăsc pe băieţii ăştia, care sunt mult sub nivelul meu. Ei nu pot să intre într-un dialog real cu mine pentru că nu au opera de substanţă pe care o am eu, pe care o au Marin Preda sau Rebreanu. Ei sunt inteligenţi, talentaţi, dar şi-a ratat fiecare cariera. Ei i-au promis maestrului lor, Noica, că vor fi filosofi. Niciunul n-a avut forţa să stea mii de ore în bibliotecă să scoată cărţi de filosofie. Pleşu, care este mai inteligent puţin, a scos câteva cărţi de eseistică, dar foarte disparate, ba despre păsări, ba despre Noul Testament. Eu nu înţeleg ce vrea el. Iar Liiceanu este absolut obraznic, e un oportunist. Ce înseamnă oportunist? După 25 de ani de la revoluţie, el tot vorbeşte desăre starea lui de disident. El n-a fost niciodată disident.

 foto Ştefan Ioniţă

  

Ei doi erau nişte băieţaşi foarte talentaţi şi deştepţi. Liiceanu era asistent la Institutul de Arte Plastice, iar Pleşu, tot acolo, era secretar de partid. Ei, într-un fel, par că sunt rataţi, dar eu nu cred că sunt nici măcar rataţi. Sunt oameni care scot nişte cărţi de foiletonistică. Gălăgia asta pe care ei o fac acum mi se pare foarte suspectă. Unul din ei, cum e Liiceanu, spune că eu l-am atacat şi sar repede vreo şapte-opt ziare şi îl apără de parcă chiar este adevărat că eu la academie am vorbit despre el, ceea ce este o minciună sfruntată. Liiceanu, atât de încântat de propria minciună, anunţă că mă dă în judecată pentru o chestie pe care a inventat-o el. Ce obrăznicie e asta? E o obrăznicie balcanică, nici măcar valahă.

 sursa foto catavencii.ro

Deci nu este vorba, în definitiv, despre ură...

Dar de ce să-i urăsc eu pe ei? Eventual aş putea să-i urăsc pe Rebreanu sau pe Preda, pentru că cei despre care vorbim aici nu sunt la nivelul meu. La adresa lor am un dispreţ calm, nu atât pentru cărţile lor, asta îi priveşte, cât pentru faptul că înjură marile valori româneşti şi ideea de unitate şi identitate naţională. Pentru asta îi dispreţuiesc, cu un plus pentru Patapievici, care a îndrăznit să umple de noroi istoria naţională şi nimeni în cultură nu a reacţionat. Iar când Breban reacţionează după 20 de ani, îmi sar în cap.

Totuşi, nu credeţi că toate aceste conflicte aduc un deserviciu culturii române?

Eu m-am întors de la Paris în 1990, iar în 25 de ani am publicat 27 de volume, în timp ce băieţii ăştia umblau după zeci de miliarde de la Soros şi de la Microsoft. Eu am cerut odată nişte bani de la Soros şi nici nu m-a băgat în seamă. Dar Soros dă foarte mulţi bani la oameni care-şi pun problema, ca şi Manolescu, ca şi Lucian Boia, că poate Transilvania nu aparţine de poporul român. Nu e interesant acest lucru? Păi, vedeţi ce stă la fund acolo? Băieţii ăştia au avut zeci de miliarde în mână, plus bugetul enorm pe care l-a avut Patapievici, ca să ne destabilizeze pe noi, ăştia care credem că naţiunea română este o naţiune puternică, mândră şi legitimă, creatoare de mari valori.

www.ziarulring.ro

CORVIN LUPU

Political correct

Marius

 Albin Marinescu: Domnule profesor Corvin Lupu, v-aș ruga să spuneți cititorilor revistei „Justițiarul” părerea dumneavoastră despre alegerile prezidențiale din S.U.A. Întreaga planetă a urmărit cu sufletul la gură această luptă pentru cucerirea Casei Albe, care a cunoscut cea mai mare îndârjire din întreaga istorie a S.U.A.. De ce credeți că a fost lupta atât de aprigă? Corvin Lupu: Și acest eveniment își trage seva tot din istorie.

 Evoluțiile își au rădăcina în adâncuri, în nucleul vital al istoriei S.U.A. Votul antisistem a fost evident. În viziunea întregului electorat, sistemul căruia i se împotrivește majoritatea poporului american este reprezentat de Hillary Clinton (născută Rodham), fostă soție de președinte și mulți ani secretar de stat și, nu trebuie neglijat, este cunoscută de opinia publică drept evreică și reprezentantă a intereselor Comunității Mondiale Evreiești, care, începând de cu multe decenii în urmă, sunt tot mai puțin agreate de cetățenii vechi ai țării, cei care sunt de mai multe generații americani. Urmașii coloniștilor și generațiile imediat următoare nu sunt considerați în SUA „venetici”, cum sunt văzuți latino-americanii, afro-americanii, musulmanii și ploaia de alergători după „visul american”. Eu cred, sunt chiar convins, că acest vot protestatar antisistem are și o conotație puternică antievreiască. Aceste realități ale problematicii evreiești sunt cele pe care mass-media le ocolește mereu, de frica poliției politice evreiești, care funcționează în întregul imperiu occidental, controlat de SUA. În campanie, Trump a accentuat o idee pe cât de scurtă, pe atât de fermă: „America first!”, care a zgâriat timpanele evreilor obișnuiți să fie mereu ei primii în promovarea intereselor de către Casa Albă. Globalizarea a fost promovată din inițiativă și cu susținere evreiască și ea a urmărit distrugerea națiunilor, în scopul controlării lor cu ușurință de către evreimea internațională. În majoritatea lui, poporul american a sancționat această linie politică, după părerea mea, evident dăunătoare popoarelor, inclusiv americanilor autentici, adică a celor care sunt stabiliți de la început, sau, oricum, de mai multe generații în S.U.A.

> În efortul de control asupra popoarelor, conducerea

> evreiască a Lumii Occidentale se bazează pe minorități

> etnice, religioase, sexuale, pe emigranți și pe cei

> întreținuți cu ajutoare sociale. În SUA, toți aceștia

> au votat-o pe Hillary Clinton. Americanii autentici, cei

> vechi, nu au mai vrut acest lucru, au vrut o Americă a

> celor care muncesc în SUA, nu o supraaglomerare în

> continuare a SUA cu latino-americani, musulmani și negrii,

> care primesc imediat drepturi, inclusiv electorale, ajutoare

> sociale și dreptul de a-și aduce familiile extinse în

> SUA. Și de aici a venit îndârjirea din această campanie

> electorală. Donald Trump le-a promis americanilor

> autentici, nu veneticilor de ultimă oră, că țara va fi a

> lor! A fost ușor de constatat că Hillary Clinton va

> menține „sistemul ticăloșit”, ca să-l citez pe

> fostul președinte Băsescu.Eu

> cred că lupta din spatele cortinei a fost una deosebit de

> dură și a fost tranșată de sistemul de Apărare și

> Siguranță Națională care nu a permis componentei

> evreiești a sistemului american să influențeze rezultatul

> votului. Eu cred că echipa Hillary Clinton a fost

> pregătită pentru manevre câștigătoare, în spatele

> cortinei, acolo unde a câștigat Bush alegerile, în

> noiembrie 2000. Singura „dovadă” vizibilă a intenției

> iudeo-democrate de a acționa incorect în aceste alegeri,

> este, după părerea mea, faptul că majoritatea sondajelor

> finale au dat-o pe Clinton câștigătoare cu aprox. 5

> procente, ceea ce este mult. Când un candidat câștigă cu

> 53% contra 48%, este o diferență mare. Când colo, a

> câștigat Donald Trump cu diferență mai mare decât cea

> pe care au prognozat-o institutele de sondare a opiniei

> publice pentru Hillary Clinton. Or, casele de sondare a

> opiniei publice, ca și presa, sunt dominate autoritar de

> evrei și în SUA, sau mai ales în SUA. Așa cred eu că se

> justifică falsitatea sondajelor. Aceiași păpușari care

> intoxică opinia publică cu sondaje false au acționat și

> în Marea Britanie, cu ocazia Brexit-ului. Rezultatele

> alegerilor din SUA și Brexit-ul au aceleași cauze profunde

> și sunt opera popoarelor american și britanic, care, de

> data aceasta au fost protejate de către serviciile de

> securitate națională și nu au fost lăsate la cheremul

> falsificatorilor de alegeri, care nu se găsesc numai în

> România, ci peste tot în lume. Voința celor puternici nu

> se impune numai cu pumnul, ci și cu mijloace rafinate de

> influențare și manipulare. Spun „falsitate” referitor

> la comunicatele institutelor de sondare a opiniei publice,

> pentru că eu nu cred că s-au dat prognoze atât de

> greșite din incompetență. Eu știu, sunt sigur, că atât

> institutele evreiești din SUA de sondarea opiniei publice,

> cât și presa americană, sunt unele dintre cele mai

> performante din lume.M.A.M.:

> Imaginea publică făcută lui Donald Trump, în S.U.A., ca

> și în restul Lumii Occidentale, a fost una majoritar

> negativă. Mă refer la faptul că s-a spus că Donald J.

> Trump nu are nici o experiență politică, nu agreează

> musulmanii, nu agreează latino-americani, nu agreează

> femeile, că este vulgar, că a fost afemeiat și a agresat

> sexual diverse femei, că nu-i iubește pe negrii, că nu-i

> iubește pe homosexuali și pe lesbiene, că nu iubește

> Europa etc. Credeți că această imagine este una

> reală? 

C.L.: Eu nu i-am urmărit atent cariera și personalitatea lui

> Donald J. Trump, dar cred că un om care și-a construit un

> imperiu economic magnific, care a adunat patru miliarde de

> dolari, care a condus multe zeci de mii de oameni de toate

> nivelurile, a fost în contact profund nu numai cu poporul

> american, ci și cu mediul politic de la vârf și de la

> bază, cu întreaga administrație americană și un

> asemenea om nu are nevoie să stea mulți ani în poziție

> de parlamentar, eventual să doarmă în bănci (!), ca să

> știe politică. Trump va avea o armată de consilieri care

> știu și politică și administrație și securitate și

> militărie. El are nevoie să fie o locomotivă a ideilor

> sale foarte generoase pentru care l-au votat americanii. Că

> evreilor, minoritarilor de toate felurile, inamicilor

> națiunilor istorice din zona americană de influență, nu

> le convine, este pentru mine o certitudine. Dar lumea se

> schimbă. Evreii nu mai au toată puterea în mâna lor.

> Asia este cea mai puternică. Statele BRICS la un loc compun

> o organizație economică cu mult mai puternică decât SUA

> și decât Uniunea Europeană controlate de evrei Shanhai-5

> este o organizație militară deosebit de puternică.

> Întrebat de un ziarist „Ce înseamnă «Shanhai-5»?”

> președintele Vladimir Putin a răspuns: „Shanhai-5 este

> un fel de NATO și UE luate la un loc”. Cele mai mari

> rezerve de bani și de aur de pe Glob sunt în China

> comunistă! După părerea mea, politica iudeo-americană

> din perioada post-Malta (2-3 decembrie 1989) a dat faliment!

> „Cocostârcul”, lumea într-un picior, construită în

> perioada decăderii Uniunii Sovietice/Rusiei, sub

> conducerile lui Gorbaciov, Elțân și a mogulilor

> economico-financiari evrei  care au acaparat-o, este de

> domeniul trecutului. De aceea a pierdut Hillary Clinton și

> echipa evreiască din spatele ei. Cu evreii în frunte, SUA

> ar fi fost părăsită, pe rând, de majoritatea țărilor

> Globului! Lumea s-a deșteptat. Va fi tot mai greu de

> manipulat. Internetul și Facebook și toate comunicațiile

> moderne, de astăzi, au ajutat serviciile de informații de

> pretutindeni să controleze popoarele, dar acum

> îngreunează misiunea manipulatorilor popoarelor. Pe

> internet circulă și faptele și ideile cenzurate decenii

> la rând. Una din modalitățile care au fost declanșate

> pentru a compensa această situație este politica de

> slăbire a sistemelor de învățământ, în multe țări

> dominate de evrei, inclusiv în România. Cu popoare

> inculte, „îndobitocite”, manipulatorii mai pot avea o

> speranță. Dar și în acest caz, când popoarele constată

> că au fost înșelate, ele se ridică cu vitalitate

> împotriva manipulatorilor. Minciuna evreiască are și ea

> limitele ei.

După părerea mea, lupta va continua și în SUA și în alte

> state din zona lor de influență. Alegerea lui Trump nu a

> pus punct disputelor din campania electorală, așa cum s-a

> întâmplat în trecut, în situațiile când noul venit la

> Casa Albă se suia pe scaun ca să continue fără să

> aducă schimbări sistemului, fără reforme de fond. Evreii

> vor căuta soluții să nu-și piardă puterea, în timp ce

> Trump va trebui să încerce să-și proiecteze programul

> electoral, în caz contrar, el se va compromite imediat și

> va ieși pe ușa din dos din politică, ceea ce este

> incompatibil cu un președinte care are orgoliul și

> ambiția lui Donald Trump.M.A.M.:

> Ce ar putea spera în bine românii, după schimbarea

> administrației prezidențiale la Washington?C.L.:

> La această întrebare, răspunzând repede, acum, „la

> cald”, poate că este greu să fac cea mai bună ierarhie

> a posibilelor urmări. Dumneavoastră m-ați întrebat

> explicit despre posibile urmări pozitive ale alegerii

> noului președinte. În primul rând, ar fi de sperat ca

> rolul companiilor multinaționale, în viața

> social-economică a țării noastre să scadă semnificativ,

> pentru că ele sunt efectiv răul în societatea

> românească! Multe dintre ele se află sub control

> evreiesc. Ele fac un jaf colosal al resurselor naturale ale

> României, exportă profitul ilegal din România, sunt cei

> mai mari evazioniști, influențează în rău, după

> părerea mea, cursul politic al României. Corporațiile

> multinaționale sunt cele care dețin cea mai mare parte a

> procentului de 88%, cât dețineau străinii din capitalul

> total al României, la sfârșitul anului 2015. Or,

> cititorii noștri trebuie să știe că de pe urma

> activității economice a celor 12% companii românești,

> statul a încasat mult mai multe taxe și impozite decât de

> pe urma companiilor străine, care dețin 88% din capital.

> Ce să mai vorbim că străinii vor să pună mâna și pe

> cele 12% societăți economice românești… Acest lucru nu

> ar fi fost posibil fără ca iudeo-capitaliștii din

> România (străini și din România) să fie sprijiniți de

> la Washington, prin diplomați și prin consilierii

> americani de pe lângă diverse instituții politice,

> informative, juridice și administrative din România. Or,

> Donald Trump nu agreează companiile multinaționale create

> prin politica de globalizare. El însuși are companii mari

> pe care a reușit să le păstreze cu capital majoritar

> propriu, adică american. Dar multe mari companii americane

> și-au pierdut capitalul majoritar și au devenit

> multinaționale. În acest fel, capitalul american a devenit

> minoritar, s-a diluat în marea economie a Lumii și, odată

> cu acest fenomen tipic al globalizării, influența

> economică internațională a SUA a scăzut. În schimb,

> evreii de pretutindeni au preluat/păstrat cea mai mare

> parte a influenței în aceste companii, printr-un sistem de

> ițe nevăzute, foarte laborios construite, cum evreii se

> pricep „de minune”. Noi am putea spera ca, în viitor,

> guvernul american să nu mai sprijine aceste companii

> multinaționale. Acest fapt, dacă ar fi coroborat cu

> măsuri serioase ale statului român de fiscalizare a

> acestor companii, ar tripla ușor venitul național și ar

> putea scoate România din înapoiere. Dar, pentru aceasta ar

> fi necesară o conducere națională românească,

> nevândută străinilor, patriotă, care să iubească în

> mod real România. Minoritarii etnici care au condus și

> conduc România astăzi, împreună cu puterea evreiască

> acoperită, nu au iubit și nu iubesc România. Ei vor o

> Românie slabă, în care minoritarii și străinii să-și

> promoveze interesele și să țină majoritatea etnică

> românească sub papuc.M.A.M.:

> Dar, domnule profesor, dacă s-ar fiscaliza corect

> activitățile economico-financiare ale companiilor

> multinaționale, nu ar fi pericol ca ele să plece din

> România și să rămână mulți români fără locuri de

> muncă?

C.L.: Dar, domnule director, dumneavoastră chiar credeți că

> dacă ar pleca aceste companii multinaționale,

> activitățile economico-financiare pe care le desfășoară

> ele ar dispărea în România? Nu, absolut sigur, aceste

> activități ar fi imediat preluate de alte societăți,

> poate chiar de români, dispuși să-și achite corect

> taxele și impozitele. Ceea ce face astăzi ANAF-ul, la

> ordin (!), este o crimă împotriva etnicilor români și o

> favorizare evidentă a infractorilor evazioniști străini.

> Poate ar fi bine să reluăm în viitor această discuție

> despre „monstrul” care a devenit ANAF și (in)justiția

> din România, în acțiunea lor directă împotriva

> etnicilor români și pentru protejarea investitorilor

> străini.

M.A.M.: Cred că și eu sunt de aceeași părere, dar am pus

> întrebarea ca să ofer cititorilor noștri părerea

> dumneavoastră. Credeți

> că urmările alegerii lui Donald Trump asupra societății

> românești vor fi imediate?C.L.:

> Nu cred că imediat. Depinde și ce înțelegem prin

> „imediat”. Deocamdată, mai sunt niște pași de făcut.

> Electorii trebuie să se pronunțe și ei prin vot. Au fost

> vreo două cazuri în istoria SUA când electorii nu au

> votat conform mandatelor primite de la alegători. Apoi,

> timp de două luni și jumătate, SUA vor fi conduse tot de

> fostul președinte Obama, în prezența lui Donald Trump.

> În această perioadă, noul președinte va lua contact cu

> marile secrete ale SUA și ale Lumii. După ce Donald Trump

> va lua act de marile adevăruri ascunse ale SUA, niciodată

> nu va mai vedea Lumea cu aceeași ochi, pentru că va afla

> lucruri care îi frapează pe toți. De aceea este făcut

> acest sistem de intrare treptată a noilor președinți în

> actul de conducere. Va fi foarte important de văzut cum va

> fi el influențat de ceea ce va afla, pentru a-și corela

> propriile proiecte cu linia generală politică a SUA, cu

> care pleacă el la drum. De la John Kennedy nu a mai fost

> nici un președinte care să promită reforme atât de

> radicale ca Donald Trump. Apoi, după investitura din ultima

> decadă a lunii ianuarie 2017, când Obama se va retrage de

> tot, echipa lui Trump își va aduce în funcțiile

> „cheie” proprii oameni. La Casa Albă se vor schimba și

> portarii și telefoniștii, care sunt toți ofițeri de

> informații. Apoi, vor începe să curgă noile dispoziții

> și vom putea afla și noi câte ceva din ceea ce se concepe

> în laboratoarele noii puteri.M.A.M.:

> V-ați referit la posibile efecte asupra economiei, făcând

> aprecieri asupra companiilor multinaționale. Ce alte

> posibile efecte ale alegerilor din SUA asupra vieții din

> România mai vedeți?C.L.:

> Aici răspunsul poate glisa între ceea ce este posibil și

> ceea ce cred eu, un profesor universitar de istoria

> relațiilor internaționale contemporane și recente, că ar

> fi bine să se întâmple. Fiind atât de „caldă”

> alegerea lui Donald Trump, eu am să mă refer la ceea ce

> cred eu că ar fi bine și mai puțin la ceea ce este

> posibil să se întâmple. Despre ceea ce este posibil să

> se întâmple, haideți să vorbim după investitura lui

> Trump, de la sfârșitul lui ianuarie 2017.De

> acord, atunci să spunem cititorilor ce credeți

> dumneavoastră că ar fi de făcut în România, ca urmare a

> schimbării puterii de la Washington.C.L.:

> Eu cred că România ar avea nevoie să „citească în

> cheile” propriilor interese schimbarea de la Washington.

> În primul rând, România ar trebui să caute să obțină

> un nivel al suveranității de stat mult mai mare, dacă se

> poate, apropiat de nivelul suveranității statale din

> Polonia, Ungaria, Cehia, Grecia, țări vecine, din Europa

> Centrală și de Est, zonă geopolitică din care facem și

> noi parte. Suveranitatea de stat ar putea ajuta

> Președinția, Guvernul și Parlamentul să ia deciziile

> necesare promovării măsurilor care să susțină statul

> național unitar român și interesele poporului român, în

> primul rând ale etniei majoritare, apoi ale minorităților

> naționale care s-au aciuit în istoria pe aceste teritorii.

> O eventuală suveranitate națională românească mai mare

> trebuie solicitată, pe de o parte, guvernului american și,

> pe de altă parte, promovată prin măsuri românești

> proprii, mai ales administrative și

> economico-financiare.Pentru

> a putea decide suveran, guvernul român nu trebuie să fie

> dependent de sistemul bancar internațional. Avem modelul

> din Polonia și Ungaria care și-au păstrat controlul

> majoritar asupra marilor bănci. Noi nu mai avem decât o

> bancă românească mică, CEC-ul. Ea ar putea fi ușor

> transformată în cea mai mare bancă din România! Este

> suficient ca toate instituțiile statului și cele 12%

> societăți cu capital românesc să fie obligate printr-o

> ordonanță de urgență să își plaseze toate

> capitalurile la CEC și să deruleze toate operațiunile

> financiare prin CEC, care are personal cu experiență și

> infrastructură în toată țara, care poate fi ușor

> dezvoltată. La această posibilă viitoare mare bancă

> românească, guvernul s-ar putea împrumuta cu cele mai

> mici dobânzi și fără să fie condiționat să accepte

> măsuri economico-sociale și politice dezavantajoase, așa

> cum ne-au cerut și ne cer FMI-ul și Banca Mondială și

> alte instituții evreiești de foarte mulți ani încoace,

> practic, începând cu anul 1992. De asemenea, o asemenea

> bancă ar putea credita afacerile unor investitori români,

> ca și investiții ale statului. Apoi, este ușor să atragi

> depuneri, dacă statul ar oferi garanții pentru depunerile

> bancare doar la CEC.Băncile

> străine ne-au jecmănit, sub oblăduirea ticăloasă,

> antiromânească, a conducerii BNR. De la înstrăinarea

> băncilor românești, care a fost în mare parte

> „opera” ofițerului de securitate Mugur Iser(escu),

> acestea au acumulat profituri de sute de miliarde de euro,

> care, conform caietelor de sarcini întocmite la

> privatizare, ar fi trebuit investite în România. Vă dați

> seama ce ar fi însemnat pentru economia și infrastructura

> țării o asemenea „injecție” financiară? Dar băncile

> străine au scos profitul din țară și l-au dirijat către

> băncile „mamă” din Occident.Am

> dat un exemplu. Ar putea fi făcute și ar fi necesare și

> multe alte lucruri. În domeniul asigurărilor, altă

> afacere uriașă, doar 4% mai sunt asiguratori

> români…Nu

> numai în domeniul politicilor economico-financiare interne

> s-ar putea lua măsuri importante. La fel, ar trebui

> acționat și în domeniul politicii din domeniul

> sănătății, unde majoritatea fondurilor de care

> beneficiază sistemul, adică ministerul de resort și Casa

> de Sănătate, sunt absorbite de corporațiile

> multinaționale de medicamente. Statul român și-a

> abandonat majoritatea atribuțiilor care țin de securitatea

> națională. În domeniul industriei românești de

> armament, 90% din societăți sunt patronate de evrei! Dacă

> vrem securitate, trebuie să stăm în genunchi în fața

> evreilor. Aici ne-au adus minoritarii care ne-au condus

> după 22 decembrie 1989. Am mai spus-o în alte adresări

> către cititorii revistei „Justițiarul”: toate relele

> de astăzi își au originea în modul în care s-a dat

> lovitura de stat în decembrie 1989, când trădătorii din

> Securitate și din Armată au înlocuit conducerea majoritar

> românească a țării, cu un grup de spioni și de

> trădători evrei, țigani și unguri. Etnicii români au

> fost deposedați de putere și li s-a luat țara cu toate

> realizările foarte mari făcute din munca poporului în

> jumătate de secol, perioadă când chiar se muncea în

> folos românesc, nu în folos străin.Dar

> ne-am îndepărtat de subiectul alegerilor din

> SUA…M.A.M.:

> Ce părere aveți despre influența alegerilor din SUA

> asupra relațiilor internaționale și a securității

> naționale ale României?C.L.:

> În aceste domenii, în întreaga perioadă post-comunistă,

> riscurile au cunoscut o creștere permanentă. Pe măsură

> ce politicienii din România și propagandiștii lor,

> împreună cu presa din România, care este în cea mai mare

> parte evreiască, atât televiziunile, cât și presa

> scrisă, spun poporului român că se bucură de cea mai

> mare securitate din toată istoria țării, cu atât a fost

> securitatea națională reală din ce în ce mai șubredă.

> Aderarea României la NATO și la UE, a fost forma prin care

> România a fost „chemată la lanț” și aderare urmată

> imediat de deposedarea țării de toată baza materială și

> de majoritatea marilor afaceri: bănci, societăți de

> asigurări, marile combinate, resurse naturale, pământ,

> păduri, industria de medicamente, industria de apărare

> etc. etc. Acum, cum spuneam se luptă pentru acapararea

> celor 12% societăți românești care au mai

> rămas.România

> nu are nici un proiect în domeniile relațiilor

> internaționale și al securității. Ea știe doar o placă

> învechită și „scârțâită”: loialitatea dusă la

> supușenie față de NATO și față de UE, ceea ce este

> mult prea puțin pentru complexitatea relațiilor

> internaționale actuale. Politicienii români nu au nici

> nivelul de cultură istorico-politică strict necesar pentru

> a performa și nici voința politică de a face ceea ce este

> bine pentru țară, mulțumindu-se să fie docili față de

> colonialiști, pentru a-și primi porția de sprijin din

> partea străinătății, în eventuale situații grele. Este

> suficient să amintim cititorilor cum s-au mobilizat

> străinii să-l mențină la putere, în vara lui 2012, la

> referendumul pentru demiterea președintelui, pe

> închinătorul de țară Traian Băsescu.După

> părerea mea, România are nevoie de relații foarte bune cu

> vecinii, în primul rând cu Federația Rusă, cea mai mare

> putere din vecinătate, cea care a influențat cel mai mult

> spațiul românesc în ultimele două secole. Aceasta a fost

> și este cea mai importantă țară pentru spațiul

> românesc. Că ne place sau că nu ne place! Este valabil,

> indiferent de propaganda care respinge această realitate

> confirmată în istoria noastră națională. În ultimii 12

> ani, Rusia a fost ofensată în mod repetat în diverse

> discursuri ale unor politicieni, ale unor militari și în

> mass-media din România. Este o mare greșeală. Cea mai

> mare greșeală. Contorul rusesc al acestei greșeli

> românești s-a învârtit continuu în acești ani.

> Conducătorii noștri nu au făcut nimic ca să

> îndulcească relația României cu Rusia, să păstreze o

> punte, să caute să nu supere marele vecin de la Răsărit,

> să coopereze în limitele pe care nu le excludea

> apartenența noastră la NATO și la UE. Păi marile puteri

> europene au relații foarte largi, pe multiple planuri, cu

> Federația Rusă. Noi nu avem voie? Noi am fost doar

> provocatori ai Rusiei, nu știu eu dacă la comandă

> externă, sau din pornirile proprii ale fostului președinte

> Băsescu. Ceea ce știu exact este că aceste greșeli se

> contorizează și produc efecte grave, exact în momentele

> în care ne va durea mai tare. Avem experiența sigură a

> istoriei, cea pe care dușmanii românismului din fruntea

> țării noastre a scos-o din școli. În 2004/2005, când

> ambasador al României la Moscova era generalul Dumitru

> Prunariu, celebrul nostru cosmonaut, președintele Putin a

> propus României să nu intrăm în NATO, cu promisiunea

> asigurării securității țării și cu precizarea tuturor

> tipurilor de arme care vor fi oferite României, pentru

> descurajarea vecinilor și asigurarea securității militare

> a țării. De asemenea, președintele Putin a transmis prin

> Dumitru Prunariu, oferta de a se constitui o comisie mixtă

> româno-rusă care să analizeze perspectiva restituirii

> tezaurului României, trimis spre păstrare în Rusia, în

> timpul primului război mondial. Eu cred că președintele

> României, Traian Băsescu, ar fi avut obligația față de

> poporul român să-i spună acest adevăr. El a reacționat

> prin retragerea de la post a lui Dumitru Prunariu și apoi

> prin ofense, despre care am mai pomenit. Asta nu este

> politică externă, mai ales în fața unei

> supraputeri…Pe

> de altă parte, din alt punct de vedere, eu sunt de părere

> că aderarea României la NATO și la UE a fost foarte

> importantă în perspectiva psihologică a istoriei

> României. Dacă România nu ar fi aderat la NATO și la UE,

> poate că pe durata mai multor generații, poporul român ar

> fi fost absolut sigur că i s-a refuzat intrarea în

> Sfântul Rai. În mare majoritate, pe care eu nu o pot

> cuantifica în procente, pentru că nu am pârghiile

> sociologice necesare, poporul român a fost sigur că

> intrând în NATO și în UE va avea asigurată toată

> istoria viitoare a țării și prosperitate certă. Dacă nu

> am fi aderat, poporul român nu și-ar fi mai găsit

> liniștea și echilibrul, pentru multă vreme. Astăzi, o

> mare parte a românilor este dezamăgită, unii într-o

> măsură foarte mare, alții mare, alții mai mică, dar

> orizontul de așteptare a fost atins de foarte puțini

> români, cu deosebire de către profitorii „sistemului

> ticăloșit”. După părerea mea, eșecul politicii

> euro-atlantice românești este evident, doar că factorii

> politici nu doresc să-l recunoască, analiștilor le este

> teamă să-l recunoască în ansamblul său, așa că ni se

> arată doar secvențe disparate de eșec euro-atlantic,

> care, adunate toate la un loc, formează eșecul de ansamblu

> al euro-atlantismului românesc. Vecinii noștri, mai ales

> țările din Grupul de la Vișegrad au găsit soluții de

> promovare a suveranității naționale, au dat FMI afară

> din țară, după modelul Ceaușescu, își promovează

> propriile interese, apoi le promovează pe cele ale restului

> UE, iar reglementările legiferate de UE care nu sunt

> conforme cu interesele lor naționale, sunt respinse și nu

> se aplică. În vara acestui an, Grupul de la Vișegrad a

> invitat România să se ralieze grupului și să coopereze

> la luarea unor decizii, dar președintele (antiromân?)

> Iohannis a refuzat. A fost o mare greșeală politică. Prin

> aceasta, România a ratat șansa să coopereze și să-și

> îmbunătățească relațiile cu vecini foarte importanți.

> Cu unii dintre ei a cooperat cu mare succes, în epoca

> contemporană, în cadrul Micii Înțelegeri și în

> perioada dictaturii socialiste de dezvoltare. Vă reamintesc

> că tot în vara asta, același Iohannis, a bătut calea

> Bulgariei să-i convingă pe vecinii noștri de la sudul

> Dunării să se ni ralieze la proiectul constituirii unei

> flote antirusești în Marea Neagră. O altă prostie fără

> seamăn. Bulgarii l-au refuzat pe Iohannis, pe un ton

> apăsat.Văd

> că am lungit discuția și nu am ridicat o problemă

> deosebit de importantă, după care vă propun să

> întrerupem discuția de astăzi.Privitor

> la necesitatea unei relații normale cu Federația Rusă,

> care este, după părerea mea, repet, cea mai importantă

> relație de securitate internațională a României, cred

> că decidenții noștri ar trebui influențați de

> analiștii Departamentului Securității Naționale, de pe

> lângă președinția României, în sensul de a ține cont

> de aspectul pe care îl menționez în continuare.Este

> evident că Războiul rece nu s-a încheiat în 1989, cum ni

> s-a spus în mod repetat de către puterile din zona

> euro-atlantică de influență. El a fost doar întrerupt

> până când forțele naționaliste din Rusia s-au regrupat,

> și-au reașezat modul de promovare a propriilor interese,

> s-au consolidat organizatoric, militar, informativ și

> economico-financiar și acuma sunt în contra-ofensivă, pe

> multiple planuri.În

> anul 2014, pe pagina sa de Facebook, Vladimir Putin a postat

> un filmuleț, care a fost titrat în limba română de

> foarte buni cunoscători ai limbii ruse, cuprinzând un

> interviu în care el afirmă explicit că, la sfârșitul

> celui de al doilea război mondial, Stalin s-a înțeles

> foarte bine cu SUA și cu Marea Britanie și a încheiat

> înțelegerile privitoare la sferele de influență

> „pentru eternitate”, nu doar pentru câteva decenii. De

> aceea, accentua președintele Putin, la Malta, în decembrie

> 1989, s-a încheiat doar un acord verbal între URSS și SUA

> și nu s-a semnat nici un document. Înțelegerile de după

> al doilea război mondial nu pot fi modificate, ci pot doar

> să fie completate. Președintele Putin afirma explicit că

> doi trădători ai Rusiei, Gorbaciov și Elțân, au

> încălcat înțelegerile, dar că acuma Rusia nu mai

> acceptă să recunoască acordul făcut de trădători. În

> finalul filmulețului, președintele Putin spune apăsat:

> „Noi vrem înapoi ce este al nostru!”Analizând

> poziția lui Putin în cadrul acestui interviu, se poate

> înțelege lesne că Federația Rusă este angajată

> într-un efort de recucerire a sferei de influență pe care

> a avut-o fosta Uniune Sovietică. Evenimentele din Georgia

> (2008), Ucraina (2014, până în prezent), Siria (2015,

> până în prezent), agresiunea cibernetică asupra Estoniei

> (2014), salvarea Iranului de la o agresiune iudeo-americană

> (2015), sunt semne evidente ale acestei linii politice. Nu

> se poate ca decidenții din România să nu țină cont de

> acest lucru și de foarte numeroasele exemple din istorie

> în care statele mici au fost abandonate de către marile

> puteri, care le promiteau garanții de securitate, în

> schimbul promovării propriilor interese. România a primit

> aceste garanții occidentale și în perioada interbelică,

> iar în 1940 România Mare s-a prăbușit fără să o

> apere nimeni!

> Românii i-au așteptat pe americani 50 de ani, iar în

> perioada ocupației militare sovietice, SUA și statele din

> Occident îi îndemnau pe români să lupte împotriva

> regimului sovietic de la București, când țara fusese deja

> arondată sferei de influență a lui Stalin și o

> generație întreagă de elite românești s-au sacrificat

> degeaba.Astăzi,

> în caz de agresiune externă din partea Rusiei, după

> părerea mea, Occidentul nu ne va apăra, la fel cum au

> pățit Ucraina și Georgia, iar situația ar fi realmente

> dramatică. Dacă ne atacă alte state decât Rusia, ceea ce

> nu ar fi exclus, situația ar fi tot foarte grea, pentru că

> nu mai avem armată și coeziune națională, tot ca

> rezultat al politicii euro-atlantice.Ca

> urmare, speranța noastră rămâne în primul rând în

> Dumnezeu.Doresc

> tuturor cititorilor revistei „Justițiarul” toate

> gândurile bune!M.A.M.:

> Vă mulțumesc și vă mai aștept!

  A consemnat

> Marius Albin MARINESCU 

 Christophe Gigaudaut, Directorul Institutului Francez la București

Numărul românilor care vorbesc franceza este din ce în ce mai mic, franceza se studiază în școală ca limba a doua și a scăzut nivelul de cunoaștere a limbii printre elevi. Și numărul profesorilor de franceză scade de la an la an.  Elevii preferă să vorbească englezește ca și limbă străină, iar franceza a devenit limba bunicii. Cu toate acestea, mediul de afaceri atrage atenția că în cadrul companiilor este nevoie de angajați francofoni și nu numai în firme franceze. La Camera de Comerț și Industrie Franceză au început întâlniri ale comunității de afaceri care încearcă să găsească soluții la lippsa francofonilor de pe piața muncii, după cum explică Christophe Gigaudaut, directorul Institutului Francez la București.

Cred că declinul francofoniei există din mai multe motive, în primul rând vorbim de avansul englezei, limbă pe care elevii români au preferat să o învețe începând cu anul 2000. Numărul lor a crescut așadar foarte foarte mult.

 Este engleza o limbă mai atrăgătoare decât franceza?

Nu, engleza nu este mai atrăgătoate, dar  există o supremație a limbii engleze la nivel mondial.  Vorbim de fapt de globish, adică o engleză standard destul de simplificată. Pe piața muncii, însă, engleza nu mai este suficientă. Adică, trebuie să știm engleza, dar când un angajator întreabă un candidat dacă vorbește o limbă străină, iar acesta răspunde  „da, știu engleza” ,   face lumea să râdă. Engleza nu mai este considerată o limbă străină, este „lingua franca” – limbă comună (n.t. ). O a doua sau o a treia limbă străină fac diferența.

Cum se explică scăderea numărului de profesori de limbă franceză?

Există  mai mulți factori. În primul rând,  tinerii care intră pe piața de muncii  caută slujbe mai bine remunerate, iar cea de profesor de franceză este mai puțin atrăgătoare din punct de vedere financiar față de un post într-o companie privată.  Apoi, sunt parinții, primii factori de decizie în alegerea unei limbi străine de către copiii lor. Este adevărat că mulți parinți aleg engleza, ceva complet normal, dar astăzi ei trebuie să aleagă două limbi străine sau chiar trei. Foarte important este și nivelul de cunoaștere a limbiii, nivelul exigențelor. De-a lungul timpului, limba franceză a fost predată ca primă limbă străină, dar acum a devenit a doua, iar nivelul exigențelor a scăzut în sistemul educațional.

Ați spus că franceza are acum  o imagine desuetă  în România, este privită la limba bunicii.  Ce putem face pentru ca să devină, și voi utiliza un termen englezesc, „cool”?

Limba franceză este o limbă “cool”. Pur si simplu, îi lipseste vizibilitatea, în special vis-a-vis de părinti, vis-a-vis de copii, vis-a-vis de publicul larg. De aceea organizăm astăzi aceste întâlniri la Camera de Comerț Franceză, cu intreprinderile franceze, dar nu numai.  Sunt societăți românești sau chiar americane.  A venit și Microsoft.  Aceste companii  au nevoie de francofoni,  au investit în România pentru că România este considerată multilingvă. Așadar, limba franceză trebuie să fie o limbă vorbită, trăită, o limbă de lucru, o limbă practică. Aici trebuie să lucrăm, să facem cunoscute nevoile companiilor în ceea ce privește forța de muncă francofonă. Dorim să alertăm autoritățile române cu privire la aceste cifre, la acest diagnostic care nu e dat doar de Institutul francez, ci și de mediul de afaceri.

Franceza era considerată o  limbă a culturii, a înaltei societăți.  Spuneți că franceza trebuie privită ca o limbă de lucru, o limbă practică, de fapt.

Franceza este o limbă practică, de lucru. Ea rămâne și o limbă a culturii. Avem TV5, RFI în Romania, doi vectori ai limbii franceze absolut indispensabili care fac o treabă formidabilă, dar atunci când mergeți, de exemplu, în cinematografele din mall-uri, oferta este compusa din blockbuster-urile americane. La Institutul Francez, avem o sală specială unde  difuzăm filme în franceză și în alte limbi europene, deocarece ținem la diversitate, la menținerea în România a acestei diversități, atât lingvistice cât și culturale. Franceza nu este doar o limbă de cultură, franceza este o limbă internațională, o limbă a instituțiilor internaționale și consider că ea trebuie să-și regăsească și în România această poziție importantă.  Nu doar numărul de francofoni este important, ci și nivelul de cunoaștere a limbii.

 COMENTARII

Dragulanescu Nicolae

Intre anii 1991-2003, asociatia LCCSRF (www.roumanie-france.ro) - FORMATA EXCLUSIV DIN CONCETATENII NOSTRI - a promovat statutar limba franceza ("langue de coeur") in Romania prin cursuri si concursuri, conferinte si spectacole, publicatii si vizite in Franta. Scopul ei era de-a da cuvantul in public tuturor conationalilor nostri ce doreau si puteau sa se exprime in public in limba franceza!!!. In 1993 erau la noi cam de doua ori mai multi profesori si elevi/ studenti implicati in studiul limbii franceze decat cei implicati in studiul limbii engleze...Dar dupa 2 decenii de membrie a Romaniei in Organizatia Internationala a Francofoniei, OIF (care a declarat in scris ca "OIF nu are nici vocatia si nici mijloacele pentru apararea francofoniei romanilor"!) si de activitate "sustinuta" a Institutului Francez din Bucuresti, a Centrelor Culturale Franceze si a Aliantelor franceze, SITUATIA S-A INRAUTATIT CONSIDERABIL, in defavoarea limbii franceze !! Motivele acestei INVOLUTIi sunt numeroase si pot fi detaliate daca mai intereseaza pe cineva !!! A se vedea si website-ul mentionat mai sus!... Acum se vad doar consecintele unei politici DEZASTRUOASE a francofoniei internationale in Romania, timp de peste doua decenii...Un rol esential l-au avut: 1.Declaratiile repetate ale investitorilor francezi din Romania conform carora "cunoasterea limbii franceze nu este nici ATU si nici conditie pentru a deveni anagajatul lor"!, 2. Numeroasele obstacole administrativ-birocratice mentinute pana nu demult in fata conationalilor nostri ce doreau si puteau sa se angajeze in Franta.3. Refuzul francofonilor straini de-a oferi cursuri GRATUITE de limba franceza (dupa exemplul unor anglofoni!), 4.Reducerea pana la anulare a sprijinului pentru asociatiile romanesti promovand limba si cultura franceza in Romania. Daca in anii '90 existau circa o duzina de asemenea ONG-uri actualmente nu mai este niciuna care sa aiba o activitate statutara sustinuta de promovare a limbii franceze !!! Au mai ramas RADIO RFI-ROMANIA si TV5 (cu dialoguri traduse in romana uneori surprinzator de prost si plasate nesincronizat!)... Acum nici macar nu se mai utilizeaza indicatorii de altadata privind francofonia romanilor....Actionand pompieristic si ocazional (doar de ziua Francofoniei), initiativa GADIF (neformalizata organizational si statutar) nu se bucura de aderenta conationalilor nostri si nu are nicio contributie la dezvoltarea studiului limbii franceze in Romania, cu toate costisitoarele receptii organizate!!! DOAR IMPREUNA CU CETATENII ROMANIEI SE MAI POATE FACE CEVA PENTRU VIITORUL LIMBII FRANCEZE IN ROMANIA!...

prof.univ.dr.ing.Nicolae Dragulanescu ("tatal Radio Delta RFI", 1991), presedinte LCCSRF

Cher monsieur GIGAUDAUT,

En tant que President de la LCCSRF (www.roumanie-france.ro) PENDANT 25 ANS j'ai bien connu tous vos predecesseurs (de 1990 a 2008) - avec lesquels, d'ailleurs nous avons coopere assez bien - et je comprends fort bien votre desarroi actuel...

Je suis bine place pour vous presenter les causes successives ayant engendre l'actuelle penurie des francophones roumains prets a etre embauches dans les compagnies a capital francophone de Roumanie.

Je vous propose: 1.De faire installer certaines compagnies a capital francophone en dehors de Bucarest, 2.De les demander a annoncer que dorenavant la maitrise du francais est indispensable pour tous leurs employes et d'organiser des cours de langue francaise a a leur intention, si besoin sera, 3.D'organiser au siege de l'IFR, des CCF et des AF des cours gratuits et des examens gratuits DALF, 4.Sachant que les Roumains maitrisant votre merveilleuse langue ont actuelllement entre 50-90 ans, demander aux compagnies a capital francophone d'embaucher du personnel plus age et des retraites, y compris pour des travaux en ligne!...A BON ENTENDEUR SALUT!

Pr.Nicolae DRAGULANESCU, www.ndragulanescu.ro, www.roumanie-france.ro

==========================================================

l GIGAUDAUT Christophe <christophe.gigaudaut@diplomatie.gouv.fr>

Astăzi 01.12.2016 la 11:29

Către'NICOLAE DRAGULANESCU'

Cher Monsieur,

Merci pour tout l’intérêt que vous portez à notre action depuis tant d’années. La situation de la langue française en Roumanie doit s’améliorer et nous y travaillons avec les autorités roumaines, les entreprises, les écoles et universités. J’ai lu avec intérêt vos articles. Je comprends vos attentes, mais vous comprendrez aussi que les institutions françaises n’ont pas vocation à se substituer aux institutions roumaines dans la défense du français. Le français est atout économique pour la Roumanie, c’est pourquoi il est important de défendre cette langue avec les institutions roumaines, et ce d’autant que la situation aujourd’hui est sensiblement différente de celle qui prévalait avant l’entrée de la Roumanie dans l’Union européenne.

Les commentaires suite à mon intervention ont été très nombreux et intéressants, et j’ai été moi-même étonné de voir combien cet interview avait suscité des réactions.

Bien cordialement,

  

Christophe GIGAUDAUT  

Conseiller de coopération et d'action culturelle / Consilier de cooperare și acțiune culturală

Directeur de l’Institut Français de Roumanie / Director al Institutului Francez din România

INSTITUT FRANÇAIS DE ROUMANIE / INSTITUTUL FRANCEZ DIN ROMÂNIA

77, bd Dacia - sector 2 - 020051 București

Tél. : (+40)  0374 125 255

Fax. : (+40) 0374 125 271

christophe.gigaudaut@diplomatie.gouv.fr

www.ambafrance-ro.org

www.institutfrancais.ro

  The Philosopher of Failure:

Emil Cioran’s Heights of Despair

By Costica Bradatan

https://lareviewofbooks.org/article/philosopher-failure-emil-ciorans-heights-despair/#!

NOVEMBER 28, 2016

 FOR SOME, he was one of the most subversive thinkers of his time — a 20th-century Nietzsche, only darker and with a better sense of humor. Many, especially in his youth, thought him to be a dangerous lunatic. According to others, however, he was just a charmingly irresponsible young man, who posed no dangers to others — only to himself perhaps. When his book on mysticism went to the printers, the typesetter — a good, God-fearing man — realizing how blasphemous its contents were, refused to touch it; the publisher washed his hands of the matter and the author had to publish the blasphemy elsewhere, at his own expense. Who was this man?

Emil Cioran (1911–1995) was a Romanian-born French philosopher and author of some two dozen books of savage, unsettling beauty. He is an essayist in the best French tradition, and even though French was not his native tongue, many think him among the finest writers in that language. His writing style is whimsical, unsystematic, fragmentary; he is celebrated as one of the great masters of aphorism. But the “fragment” was for Cioran more than a writing style: it was a vocation and a way of life; he called himself “un homme de fragment.”

Cioran often contradicts himself, but that’s the least of his worries. With him, self-contradiction is not even a weakness, but the sign a mind is alive. For writing, he believed, is not about being consistent, nor about persuasion or keeping a readership entertained; writing is not even about literature. For Cioran, just like Montaigne several centuries earlier, writing has a distinctive performative function: you write not to produce some body of text, but to act upon yourself; to bring yourself together after a personal disaster or to pull yourself out of a bad depression; to come to terms with a deadly disease or to mourn the loss of a close friend. You write not to go mad, not to kill yourself or others. In a conversation with Spanish philosopher Fernando Savater, Cioran says at one point: “If I didn’t write, I could have become an assassin.” Writing is a matter of life and death. Human existence, at its core, is endless anguish and despair, and writing can make things a bit more bearable. “A book,” said Cioran, “is a suicide postponed.”

Cioran wrote himself out of death over and over again. He composed his first book, On the Heights of Despair (Pe culmile disperării, 1934), when he was 23 years old, in just a few weeks, while suffering from a terrible bout of insomnia. The book — to remain one of his finest in both Romanian and French — marked the beginning of a strong, intimate link in his life between writing and sleeplessness:

I’ve never been able to write otherwise than in the midst of the depression [cafard] brought about by my nights of insomnia. For seven years I could barely sleep. I need this depression, and even today before I sit down to write I play a disk of [sad] Gypsy music from Hungary.

That Cioran is an unsystematic thinker doesn’t mean that his work lacks unity; on the contrary, it is kept tightly together not only by his unique writing style and manner of thinking, but also by a distinct set of philosophical themes, motifs, and idiosyncrasies. Among them failure figures prominently. Cioran was obsessed with it: the specter of failure haunts his oeuvre starting with his earliest, Romanian book; then, throughout his life, he never strayed away from failure. He studied it from varying angles and at different moments, as true connoisseurs tend to, and looked for it in the most unexpected places. Not only can individuals end up as failures, Cioran believed, but also societies, peoples, and countries. Especially countries. “I was fascinated with Spain,” he said once, “because it offered the example of the most spectacular failure. The greatest country in the world reduced to such a state of decay!”

Failure permeates everything. Great ideas can be stained by failure, and so can books, philosophies, institutions, and political systems. The human condition itself is for Cioran just another failed project: “No longer wanting to be a man,” he writes in The Trouble with Being Born (De l’inconvénient d’être né, 1973), he is “dreaming of another form of failure.” The universe is one big failure, and so is life itself. “Before being a fundamental mistake,” says Cioran, “life is a failure of taste which neither death nor even poetry succeeds in correcting.” Failure rules the world like the whimsical God of the Old Testament. One of Cioran’s aphorisms reads: “‘You were wrong to count on me.’ Who can speak in such terms? God and the Failure.”

Cioran could speak so well of failure because he knew it intimately. Cioran was someone who in his youth got involved in catastrophic political projects (which he regretted all his life), who changed countries and languages and had to start everything from scratch, who was a perpetual exile and lived a marginal life, who was almost never employed and nearly always on the verge of poverty. He must have developed a profound familiarity with failure — even a flair for it. He knew how to appreciate a worthwhile case of failure, how to observe its unfolding and savor its complexity. For failure is irreducibly unique: successful people always manage to look the same, but those who fail fail so differently. Each case of failure has a physiognomy and a beauty all of its own, and it takes a subtle connoisseur like Cioran to tell a seemingly banal but in fact great failure from a noisy yet mediocre one.

He first encountered failure in his native land, among his fellow Romanians. Cioran was born and grew up in Transylvania, a province that had for a long time been part of the Austrian-Hungarian Empire, and only lately, in 1918, became part of the Romanian kingdom. Even today Transylvanians display a strong work ethic, and seriousness, discipline, and self-control are held in high esteem. But when Cioran went to college in Bucharest, the country’s southern capital, he stepped into a whole new cultural universe. Here the winning skills were different: the art of doing nothing, sophistry (from slightly playful to plainly cynical) trumping intellectual soundness, procrastination as métier, wasting one’s life as vocation. As an undergraduate philosophy student, Cioran came in touch with some of Bucharest’s best performers in this respect. The mix of intellectual brilliance and a striking sense of personal failure that some of them exhibited gained his unconditional, perpetual admiration:

In Bucharest I met lots of people, many interesting people, especially losers, who would show up at the cafe, talking endlessly and doing nothing. I have to say that, for me, these were the most interesting people there. People who did nothing all their lives, but who otherwise were brilliant.

For the rest of his life Cioran would remain secretly indebted to that land of failure that was his country. And he was right to do so. For Romanians entertain a unique relationship to failure; just as the Eskimos have countless words for snow, the Romanian language seems to have just as many associated with failure. One of the verbal constructions most often used in Romanian, which Cioran cherished, is n-a fost să fie (literally, “it wasn’t to be,” but with strong predestination undertones). The country is truly a goldmine.

Cioran was famously a misanthrope, but if there was one human type for which he had understanding and compassion, it was le raté, the failure. In 1941, already in Paris, he confesses to a Romanian friend: “I would like to write a Philosophy of Failure, with the subtitle For the Exclusive Use of the Romanian People, but I don’t think I will be able to do it.” Whenever Cioran looked back to his youth, he would always remember, with a mix of fascination, tenderness, and admiration, the great losers and the endless spectacle of failure he encountered in Bucharest. As an emerging writer, the country’s literary scene surely attracted him, but not nearly as much as its failure scene: “My best friends in Romania were not at all writers, but failures.” The professor of philosophy at the University of Bucharest who had the most decisive influence on the young Cioran, Nae Ionescu (1890–1940), was by the usual standards a spectacular failure. He didn’t publish any books, his lectures were often plagiarized or improvised on the spot, and sometimes he didn’t show up to classes because he “didn’t have anything to say.” His laziness was legend. Otherwise Ionescu was one of the most brilliant minds of his generation — a “genius,” by many firsthand accounts. Always the philosopher, Ionescu even developed a little theory of failure (which, appropriately, he preferred not to publish).

Yet Cioran did not content himself with being a distant observer of failure. Early on, he started practicing it himself, and he did so in style. In 1933, just out of college, he was awarded a visiting graduate studentship at the Friedrich Wilhelm University in Berlin. No sooner did Cioran arrive in Germany than he fell in love with the freshly installed Nazi regime. In November that year, he writes to his friend Mircea Eliade: “I am absolutely enthralled by the political order they’ve set up here.” Cioran found in Hitler’s Germany whatever he could not in the still relatively democratic Romania. The country was seized by political hysteria and mass mobilization, which Cioran thought to be a good thing; the Nazi regime had given the Germans the sense of a “historical mission,” something which Romania’s democracy would never be able to offer. While others were detecting the debut of a catastrophe of historic proportion in Germany at the time, Cioran saw only promise and historical greatness. And what exactly made Hitler so great? His capacity to arouse the “irrational impulses” of the German people, answered Cioran, trying to sound like an objective observer. Barely 22 years old, he started practicing failure in all seriousness.

¤

By fall 1933, Cioran was already a rapidly rising star in the Romanian letters, having even as an undergraduate contributed a handful of strikingly original essays in some of the country’s literary outlets. Now these periodicals wanted more from him; they wanted, especially, coverage of the German political scene. In a dispatch he sent to the weekly Vremea (December 1933), Cioran wrote, pen firmly in hand: “If I like something about Hitlerism, it is the cult of the irrational, the exultation of pure vitality, the virile expression of strength, without any critical spirit, restraint, or control.” Abusing a cliché much loved by the enemies of liberal democracy everywhere, Cioran pities here a “decadent” and “effeminate” Europe against a proudly “masculine” Germany, all muscles, noise, and fury. Hitler is conspicuously the man in charge, and Cioran is appropriately impressed. Several months later (July 1934), in another dispatch to the same periodical, he wasn’t shy at all about expressing his unbound admiration for the one with balls: “Of all politicians today, Hitler is the one I like and admire most.” And yet the worst is still to come.

Cioran is so smitten by the “virile” order established by Hitler in Germany that he can’t have enough of it, so he wants a version of it transplanted into his native country. In a letter to another friend, Petru Comarnescu (December 1933), he wrote:

I agree with many of the things I’ve seen here, and I am persuaded that our native good-for-nothingness could be stifled, if not eradicated, by a dictatorial regime. In Romania, only terror, brutality and infinite anxiety could still lead to some change. All Romanians should be arrested and beaten to a pulp; only after such a beating could a superficial people make history.

Issues of public interest are often mixed in Cioran with matters of a more private nature. Right after this detailed recipe for helping his fellow Romanians “make history,” he drops a rather personal note: “It’s awful to be Romanian,” he writes. As a Romanian, “you never win the trust of any women, and serious people smile at you dismissively; when they see that you are smart, they think you are a cheat.”

This confession, indirect as it may be, takes us head-on into the drama of young Cioran’s situation. This unfolds in several layers. First, an odd notion seems to have hatched in his mind that he is not allowed to separate his personal worth from the historical merits of the national community to which he belongs. Next, upon measuring that community’s worth, he finds it wanting — and badly so. Historically, thinks Cioran, Romania is a “failed nation,” and its failure cannot but rub off on all Romanians. Indeed, as if this was not bad enough, quitting is not an option, since “one’s separation from one’s nation leads to failure” — there is failure in, but even more failure out. So at a relatively young age Cioran has managed to lock himself within a most serious existential impasse. That this drama is largely one of his own making doesn’t make it less painful. On the contrary, it’s something that will wound him and his work profoundly. The practice of failure can be a bloody business.

It’s this drama — “the drama of insignificance,” as Cioran will call it later — that lies behind the book he publishes soon after his return from Germany: Romania’s Transfiguration (Schimbarea la faţă a României, 1936). He writes it, above all, to treat a wounded pride. That’s what happens to those born in a “small culture”: their pride is always wounded. “It is not at all comfortable to have been born in a second-rate country,” he notes. “Lucidity becomes tragedy.” He feels so crushed by the minor cultural status of his country that, to ease the pain, he wouldn’t hesitate to sell his soul: “I’d gladly give up half of my life if I could experience with the same intensity that which the most insignificant of Greeks, Romans or Frenchmen experienced even for a moment at the climax of their history.” Reinventing himself, becoming someone else just as a way to deal with le désespoir d’être roumain, is something Cioran will do all his life; self-alienation will become a second nature for him. In The Trouble with Being Born, one of the aphorisms reads: “In continual rebellion against my ancestry, I have spent my whole life wanting to be something else: Spanish, Russian, cannibal — anything, except what I was.” He could forgive God for many things, but never for having made him Romanian. To be Romanian is not some biographical fact, but a metaphysical catastrophe, a personal tragedy of enormous proportions. “How can one be Romanian?” Cioran wonders exasperatedly. How can one be something so close to nothingness, so unlikely to exist? In Romania’s Transfiguration, he describes his fellow Romanians as all too “mediocre, slow, resigned, understanding,” awfully well-behaved. For the life of him Cioran cannot accept such a people as his own. Impossibly passive and self-effacing, Romanians have missed all the chances to leave any significant trace in the world. Romania is a country that has slept its way through history.

¤

But Cioran is nothing if not self-contradictory. Elsewhere in the book he “loves Romania’s past with a heavy hatred,” and has big dreams for its future. He envisions nothing less than “a Romania with the population of China and the destiny of France.” The country is fine — it just needs a bit of a shaking up here and there; above all, it needs to be “pushed” into history. What that means exactly Cioran doesn’t say, but he gives us a hint when he assures us that he can only “love a Romania in delirium.” And for such lofty ends any means are justified, aren’t they? As Cioran puts it himself, “all means are legitimate for a people that opens a road for itself in the world. Terror, crime, bestiality and perfidy are base and immoral only in decadence […] if they assist a people’s ascension, they are virtues. All triumphs are moral.” Again, the politics of the testosterone, the eroticism of raw power. Only a dictatorship of the irrational, the like of which Cioran has seen in Germany, can save this country from itself. You wonder sometimes for how long can one toy with failure before being crushed by it?

Within a few years, when Romania’s own fascist movement, the violently anti-Semitic Iron Guard, would gain access to power for a few months in late 1940, Cioran would endorse them, if in his own ambiguous way. A “Romania in delirium,” of which he used to dream, was finally taking shape, and it was an ugly sight: Romanian Jews were hunted down and murdered in cold blood, their properties looted and burned to the ground, while the gentile population was subjected to brutal religious-fundamentalist brainwashing. By then Cioran was already in France, reinventing himself in another language. Yet, during a brief trip back home, in a contribution dedicated to the memory of the movement’s founding leader, Corneliu Zelea Codreanu (the so-called “Captain,” 1899–1938), which he read on national radio, Cioran pontificated:

Before Corneliu Codreanu, Romania was but an inhabited Sahara … I had only a few conversations with Corneliu Codreanu. From the first moment I realized that I was talking to a man in a country of human dregs … The Captain was not “smart,” the Captain was profound.

This profound “Captain” was, among other things, a rabid anti-Semite; he openly advocated political assassination, and was a political assassin himself. Against the background of a precarious democratic culture in interwar Romania, aided by personal charisma and a singular lack of scruples, Codreanu almost singlehandedly pushed the country into chaos in the 1930s. And now Cioran was praising him.

When it comes to failing, a thinker — even one as notoriously irresponsible as the young Cioran was — could hardly sink any lower. What was wrong with him, you are asking, just as his democratically minded friends were at the time? In the coming years Cioran himself would be visited by the question, over and over again, with depressing urgency. When he was first confronted with the enormity of his pro-fascist political stance, soon after the end of the war, he almost didn’t recognize himself in Romania’s Transfigurationand his political journalism. The horrors of the war, the enormity of the Holocaust, in which some of his Jewish friends died, woke him up abruptly; those texts must have looked to him now like the stuff of nightmares. Then the working of time made him see things ever more clearly. “Sometimes I ask myself if it really was me who wrote these ravings they quote,” he writes in 1973, in a letter to his brother. “Enthusiasm is a form of delirium. We once had this illness, from which nobody wants to believe we have recovered.” In a little posthumous text, My Country (Mon Pays, 1996), Cioran refers to the contents of Romania’s Transfiguration as “the ravings of a wild madman.” This, be it said in passing, is the outcome of an intense practice of failure: before you know it, you bring another person into the world. One day you look for yourself in the mirror only to discover someone else there staring at you.

It’s never easy to pin Cioran down, but when it comes to his political past it’s nearly impossible. It doesn’t help matters that, beyond vague references to the “ravings” and “enthusiasm” of his youth, the later Cioran was usually reluctant to touch on “those years.” And for good reason: he knew only too well what was there. Failure hates to travel alone: it usually prefers shame’s company. In another letter to his brother, Cioran writes: “The writer who has done some stupid things in his youth, upon his debut, is like a woman with a shameful past. Never forgiven, never forgotten.” To the end of his days, his political involvement in interwar Romania would remain Cioran’s biggest shame, his most serious, shattering failure. Everything else failed in comparison.

A further glimpse into Cioran’s peculiar manner of political thinking, in a letter he sent to Mircea Eliade in 1935: “My formula for all things political,” he writes, “is the following: fight wholeheartedly for things in which you do not believe.” Not that such a confession brings much clarity to Cioran’s involvement, but it places his “ravings” within a certain psychological perspective. This split personality characterized the later Cioran, and it makes sense, for a philosopher who sees the world as a failure of grand proportions, to mock the cosmic order (and himself in the process) by pretending that there is some meaning where there is none. You know that everything is pointless, but by behaving as if it wasn’t, you manage to articulate your dissent and undermine the designs of the “evil demiurge.” And you do that with boundless irony and humor, which is rigorously meant to counter the divine farce. He who laughs last laughs hardest.

¤

When he returned from Germany, in 1936, Cioran did a brief stint as a high school philosophy teacher in Braşov, in central Romania. This, too, was a spectacular failure, the last attempt he made to keep a full-time job. During a logic class, for instance, Cioran would tell the high school students that everything in the universe was irremediably sick, including the principle of identity. When a student once asked him, “What’s ethics, sir?” Cioran told the student he shouldn’t worry, that there was no such thing as ethics. His classes were in a perpetual state of chaos, and the students were as puzzled as his colleagues by this unlikeliest of teachers. When Cioran eventually quit, the principal, to celebrate, drank himself into a stupor.

In 1937, realizing that he could never distinguish himself in that land of failure, he decided to once again leave Romania. He considered this decision to be “by far the most intelligent thing” he’d ever done. His first choice had been Spain — that most “spectacular example of failure” — so he applied for a fellowship at the Spanish Embassy in Bucharest just two months before the start of the Spanish Civil War, and never heard back. Paris was, he decided, the right place for someone with his aspirations: “Before the war,” he remembers, “Paris was the ideal place to fail your life, and especially Romanians were famous for that.”

Cioran cut off his Romanian ties and adopted a new existence. He even gave himself a new name: E. M. Cioran. At some point, he started writing and speaking almost exclusively in French (he used Romanian only for cursing, for which French he found was poorly equipped). Technically, Cioran had come to Paris on a graduate scholarship; he was supposed to attend classes at the Sorbonne and write a doctoral dissertation on some philosophical topic. But even as he applied for the scholarship he knew full well that he would never write it. He had finally realized what he was after: the life of a parasite! All he needed to live securely in France was a student ID, which gave him access to cheap university cafeterias. He could live like that forever. And so he did, at least for a while:

At forty I was still enrolled at the Sorbonne, I was eating at the student cafeteria, and I was hoping that this would last till the end of my days. And then a law was passed which forbade the enrollment of students older than twenty-seven, and which chased me away from this paradise.

Now, expelled from the parasites’ paradise, Cioran had to do some odd jobs. Some of his better-off Romanian friends (Ionesco, for example) would help him out sometimes. Otherwise he had to rely on the kindness of strangers. And Cioran proved himself considerably flexible, keeping his misanthropy in check: he would befriend pretty much anyone who would offer him the prospect of a free dinner. That’s how he got to know les vieilles dames of Paris so well. His rigorous training in philosophy came in handy; Cioran would come with his exquisite conversation and sing for his supper. Then there was the Paris church scene: whenever he had the chance, the God-basher Cioran would merrily show up at the Romanian Orthodox Church for free dining opportunities.

Cioran would do anything, except take up a job. Doing so would have been the failure of his life. “For me,” an older Cioran remembers, “the main thing was to safeguard my freedom. Had I ever accepted to take up an office job, to make a living, I would have failed.” In order not to fail, then, he chose a path most would consider failure embodied, but Cioran knew that failure is always a complicated affair. “I avoided at any price the humiliation of a career […] I preferred to live like a parasite [rather] than to destroy myself by keeping a job.” As all great idlers know, there is perfection in inaction: Cioran was not only aware of it, but he also cultivated it all his life. When an interviewer asked him about his working routines, Cioran answered: “Most of the time I don’t do anything. I am the idlest man in Paris […] the only one who does less than I do is a whore without clients.”

As someone who entertained such an intimate relationship with failure, it is no wonder that Cioran was suspicious of success: “There is something of the charlatan in anyone who triumphs in any realm whatever,” he wrote, and with the exception of the Rivarol Prize, he rejected all the prizes that the French literary establishment bestowed on him. When public success finally reached him, he gave few interviews and always kept a low profile. “Je suis un ennemi de la gloire” was his credo. Of Borges he once said: “The misfortune of being recognized has befallen him. He deserved better.” In The Trouble with Being Born, Cioran speaks of an “existence constantly transfigured by failure” as an enviable life project. Such an existence would be serenity embodied, wisdom in flesh: all “luxe, calme et volupté.”

Failure, then, was Cioran’s close companion, loyal muse, chief inspiration. He looks at the world — at people, events, and situations — through its unflinching eyes. He can measure, for example, the depth of someone’s inner life by the way they approach failure: “This is how we recognize the man who has tendencies toward an inner quest: he will set failure above any success.” How so? Because failure, Cioran thinks, “always essential, reveals us to ourselves, permits us to see ourselves as God sees us, whereas success distances us from what is most inward in ourselves and indeed in everything.” Show me how you deal with failure, and I will tell you more about yourself. Only “in failure, in the greatness of a catastrophe, can you know someone.”

Whatever success he had, Cioran considered it from the standpoint of his lifetime “failure project,” and he developed a habit of reading success into failure and failure into success. The most successful things he did were not his books, celebrated and translated all over the world as they became, nor his growing influence among people of philosophical taste. Not even his status as a master of the French language. “The big success of my life,” he says, “is that I’ve managed to live without having a job. At the end of the day, I’ve lived my life well. I’ve pretended it has been a failure, but it hasn’t.”

In his books, Cioran never stopped berating the gods, except, we might say, for the god of failure, the demiurge of the Gnostics. There is something distinctly Gnostic about Cioran’s anti-cosmic philosophy and the manner of his thinking. Gnostic insights, images, and metaphors permeate his work, as scholars of Gnosticism have noticed. A Short History of Decay, The Temptation to Exist, and The New Gods, writes Jacques Lacarrière, are “texts which match the loftiest flashes of Gnostic thought.” Just like the Gnostics of old, Cioran sees creation as the result of a divine failure; human history and civilization are for him nothing but “the work of the devil,” the demiurge’s other name. In A Short History of Decay, he deems the God of this world “incompetent.” “Of all that was attempted on this side of nothingness,” he wonders, “is there anything more pathetic than this world, except for the idea which conceived it?” The French title of one of his most influential books, which in English has been published as The New Gods, is telling — Le Mauvais démiurge (1969): “the evil demiurge.” Here, with unconcealed sympathy, Cioran calls the Gnostics“fanatics of the divine nothingness” and praises them for having “grasped so well the essence of the fallen world.”

The cosmos is “fallen” for Cioran, but so is the social and political world. For truly nothing escapes failure for this 20th-century Gnostic. In an attempt to transcend the political failures of his youth, he sought to understand their deeper meaning and incorporate this understanding into the texture of his mature thinking. The result was a more nuanced philosophizing and a more humane thinker: his experiments with failure brought Cioran closer to a province of humanity to which he could not otherwise have had access, that of the ashamed and the humbled. You come across in his French books passages on failure of an inspired, drunken wisdom:

At the climax of failure, at the moment when shame is about to do us in, suddenly we are swept away by a frenzy of pride which lasts only long enough to drain us, to leave us without energy, to lower, with our powers, the intensity of our shame.

The lifelong practice of failure, along with an obsessive reflection on it, eventually changed Cioran. As he grew older he became more tolerant, more accepting of other people’s follies and oddities. Not that the French Cioran suddenly became a “democratic” thinker. God forbid, that could never happen to him; to the end he would remain a prophet of the “decadence of the West,” the thinker of dark, apocalyptic apprehensions. In History and Utopia (Histoire et Utopie, 1960), for instance, he notes:

Whenever I happen to be in a city of any size, I marvel that riots do not break out every day: massacres, unspeakable carnage, a doomsday chaos. How can so many human beings coexist in a space so confined without destroying each other, without hating each other to death? As a matter of fact, they do hate each other, but they are not equal to their hatred. And it is this mediocrity, this impotence, that saves society, that assures its continuance, its stability.

No, Cioran did not become a champion of liberal democracy. But somehow he must have learned to enjoy the comedy of the world — indeed, to take part, with alacrity, in undermining the cosmic failure. Cioran’s later thinking exhibits a peculiar feature that, in lack of a better term, may be called joyous desperation (Cioran sees himself as un pessimiste joyeux). It’s the same pattern, over and over again: something turns out to be outrageous, plain awful, and yet somehow in that very awfulness there lies the seed of its redemption. Life can be unbearable, the insomnia is a killer, le cafard is slowly eating you away, and yet this is something you can handle through writing. “Everything that is expressed becomes more tolerable,” proclaims Cioran. Writing is a magnificent witchcraft that acts upon its practitioners and renders their lives more bearable. The negative never comes in a pure state — there is always something that undermines it; the catastrophe, to the extent that’s utterable, carries within it its own redemption.

One of the most intriguing things about the later Cioran’s writings is his voice as a political critic. In History and Utopia, there is a chapter called “Letter to a Faraway Friend.” The text was indeed meant as a letter and published originally in La Nouvelle Revue Française in 1957. The “faraway friend,” living well behind the Iron Curtain, was the Romanian philosopher Constantin Noica. In his letter Cioran, unsurprisingly, harpoons the political regime set up by Soviet Russia in Eastern Europe for making a mockery of an important philosophical idea. “The capital reproach one can address to your regime,” he writes, “is that it has ruined Utopia, a principle of renewal in both institutions and peoples.” Cioran can have no sympathy for a regime that needs the Russian tanks for its installment and perpetuation. Such a communist political regime has pretty much killed off the communist idea itself.

More importantly, however, in the same letter, Cioran subjects the West to an almost equally severe critique. “We find ourselves dealing with two types of society — both intolerable,” he writes here. “And the worst of it is that the abuses in yours permit this one to persevere in its own, to offer its own horrors as a counterpoise to those cultivated chez vous.” The West shouldn’t congratulate itself for “saving” civilization. The decline is already so advanced, Cioran believes, that nothing can be saved any more, except perhaps for the appearances. The two “types of society” are not that different from each other. In final analysis, it’s only a matter of nuance:

The difference between regimes is less important than it appears; you are alone by force, we without constraint. Is the gap so wide between an inferno and a ravaging paradise? All societies are bad; but there are degrees, I admit, and if I have chosen this one, it is because I can distinguish among the nuances of trumpery.

For all its analytical and stylistic merits, however, Cioran’s letter turned out to be a political gaffe. For the addressee, Constantin Noica, who was trying to keep a low profile in the Romanian countryside, was in the habit of taking correspondence seriously, and Cioran’s text spurred him to respond with a sharp philosophical essay of his own. Noica was also a superbly naïve man. Upon completing the essay, he addressed it to his friend in Paris, and duly dropped the envelope in a street mailbox. The Romanian secret police, which had its fingers everywhere, including in all the country’s mailboxes, didn’t miss the exchange. But their philosophical tastes were slightly different, and as a result, Noica had to pay with several years of political prison for engaging in it. When Cioran learned the news of his friend’s arrest and imprisonment, he must have been amazed at how truly bottomless failure was. No matter what, you never stop failing.

¤

E. M. Cioran died on June 20, 1995. In a sense, however, he had already left before he died. For the last several years he had suffered from Alzheimer’s and had been interned at the Broca Hospital in Paris. Fearing precisely such an ending, he had planned to commit suicide. Cioran and his longtime partner, Simone Boué, were to die together, like the Koestlers. But the disease was faster, the plan failed, and Cioran had to die the most humiliating of deaths, one that took several years to do its work. At first there were just some bothering signs: one day Cioran could not find his way back home from the city, which he — a consummate walker — knew like the back of his hand. He then started losing some of his memories; at times he didn’t seem to have a very clear sense of himself. His fabulous sense of humor apparently he lost last. One day a passerby asked him in the street, “Are you Cioran by any chance?” His answer was: “I used to be.” But the signs became too many and too serious: Cioran started to forget at such an alarming rate that he had to be interned. Eventually, the words failed him: one of the finest writers of his time, Cioran could no longer name the most basic things. Then it was the mind’s turn. In the end he forgot who he was altogether.

http://georgeanca.blogspot.com.au/2016/12/iarna-revelata.html