ÎNSPRE-NCEPUTUL LUMII

Poemul acesta foarte frumos este un elogiu adus vieții, frumuseții umane, inefabilului sufletului omenesc, dorinței eterne de a ne regăsi pe noi, de a ne regăsi tinerețea. Este un imn adus copilăriei și căutării pline de dramatism dar și de nostalgie a esenței vieții, a Începutului, și a Absolutului. Mulțumesc Domnului că mi-a dat posibilitatea să îl dăruiesc prietenilor, semenilor mei, iubitorilor de poezie și de frumos cu ocazia zilei sfântului Nicolae, ziua tatălui meu… Îl rog pe bunul Dumnezeu ca prin mine El să fie cel care vă face acest Dar, de sfântul Nicolae și de Sărbători ! Sărbători  pline de pace cu Domnul !

 

ÎNSPRE-NCEPUTUL LUMII

Mergeam pe lume cântând nebun

ieşea lumea la porţi orbitoare

eu treceam înainte mai trist

şi pierdut într-un fel de visare

îşi scoteau mâinile albe din umeri

arătând orbi înspre mine plângând

nu vezi tu tinere palid nu vezi

morţii lumii cum sânt duşi de vânt

eu cântam şi-ntrebam mai rece şi trist

de copilul pe care cândva l-am lăsat

pe un deal înspre partea aceea de lume

de unde aud ţipând jalnic un sat

oamenii se uitau la mine-aiurând

şi arătau ceva ce-ar putea fi un corb

eu treceam trist prin ninsoare-nainte

şi-ncepeam şi mai stins să mă rog

n-aţi văzut un copil uitat într-o vale

în Valea Gangelui atât de sfântă

unde este acum atât de târziu

şi el ţine în mână o carte şi cântă

vedeam chipurile roşii la porţi

cum creşte pustiul din ele de parcă

ar bate vântul şi m-ar tot duce

pe-un fel de vale tot mai săracă

aceasta e lumea-n care-am trăit

mă-ntrebam eu pierind tot mai stins

acesta e aerul prin care-am cântat

şi-acolo e muntele pe care-am învins ?

ce stranii sânt toate de parc-ar fi

o muzică vastă sau o ninsoare

care ninge din sine din veşnicii

şi astfel de sine e născătoare

treceam acum printr-o lumină antică

şi văzui pe un deal o bancă de şcoală

şi-un copil cum stă într-însa chircit

ca-ntr-o catapeteasmă universală

şi eu zburam către el mai pierdut

de-aş ajunge pe dealul acela cândva

dar dealul zbura înainte prin vântul

care-ncepuse să bată si mă lua

eu ţipam tot mai stins şi mai stins

unde te duci, Doamne,-n pustiile reci ?

şi vedeam cum dealul zbura

şi pierea cu copilul în veci

O, Doamne, ţipam eu şi plângeam

voi mai zări pe dealuri sfântul copil vreodată

şi-ncepea vântul şi mai cumplit

să spulbere lumea şi să mă bată

şi eu zburam prin vânturi şi ţipam

sfinte copile-arată-mi-te sfinte

şi vâsleam prin vântul care bătea

înspre-nceputul lumii înainte

şi-l vedeam iar acolo-n fundul lumii

cum şade şi citeşte-n banca lui

şi lumea goală ca o sală-nchisă

şi ca o vale tristă-a nimănui

şi eu zburam spre el cu mâna-ntinsă

sfinte copile strigam rămâi în câmpie

eu să te-ating şi să intru în tine

ca-ntr-un fel de altă veşnicie

se-auzeau morţii cum se tânguiau

un fel de aer palid de departe

un fel de pulbere ce mă cuprinse

dintr-o zare în alta înspre moarte

şi eu zburam prin vânturi şi ţipam

sfinte copile-arată-mi-te sfinte

şi vâsleam prin vântul care bătea

înspre-nceputul lumii înainte .

ȘTEFAN DUMITRESCU