Căminul
Din cine știe ce motive
se folosește tot mai puțin cuvântul azil, cămin este acum acel loc unde pot
avea un cămin și cei fără un cămin, cam tot așa spun dicționarele și despre
vechiul cuvânt, chiar precizând că este o instituție de ocrotire. De ocrotire
din partea altora are nevoie ființa umană la începutul și la sfârșitul vieții
și este greu și trist pentru cei care nu au parte de astfel de ajutor din
partea societății. Există situații în care părinții au ceva mai important decât
viața celor pe care i-au adus pe lume, dar, chiar mai frecvent, există copiii
în atenția cărora părinții, deveniți neputincioși, nu mai au loc. Societatea a
găsit această formă de a se substitui celor care în urările de felicitare sunt
numiți „cei dragi”, adică cei în mijlocul cărora cineva își poate trăi deplin
fericirea. E bine și așa.
Căminul de bătrâni era
amplasat la marginea localității, acolo unde pădurea se apropia de zona locuită
atât cât să nu deranjeze circulația, dând dovadă de acel bun simț pe care,
măcar natura, nu-l consideră anacronic și desigur demodat. Proiectanții și
constructorii au considerat că este momentul să se prezinte în fața pădurii cu
ceea ce știu și pot, așa că lângă gardul așezământului a apărut parcul. Fără a
avea măreția pădurii, dar opunând acesteia forma sa, organizată după regulile
omenești, cu vegetație diversă și astfel combinate speciile încât să nu
capituleze la asaltul iernii în același timp. Toamna își risipea cu dărnicie
culorile, galbenul pastelat al frunzelor de stejar rivaliza cu finețea cu care
înfloresc primăvara oțetarii, galbenul frunzelor de fag, care amintește de
culoarea coniacului pentru unii sau de culoarea citrinului pentru cei care pot
crede că unele minerale generează reacții de simpatie din partea banilor, și
roșul afișat cu insistență de părul sălbatic. Câte un sânger înroșindu-se
astfel încât să poată schimba privitorului părerea pe care va fi avut-o despre
clorofilă. Culorile frunzelor și
straturile de crizanteme fiind decorul perfect asortat cu pașii șovăielnici ai
vârstnicilor ieșiți la plimbare. Alături de parc, care oferea condiții de
petrecere a timpului liber și celor de acolo, aceeași societate grijulie,
plasase căminul de copii orfani. De o parte și de alta a parcului, ca aripile
unei păsări care să ridice sus, cât mai sus, cuvintele gândite și doar arareori
spuse, cele două cămine se completau reciproc. Copii și bătrânii întâlnindu-se
își pot oferi, unii altora, ceea ce altfel nu puteau primi, se completa un gol,
se compensa o lipsă, se crea iluzia aducerii la normal a situației existente
pentru bunicii fără nepoți și nepoții fără bunici.
Nici iarna nu erau
refuzate plimbările prin parc, copacii cu ramurile goale și ridicate ca pentru
o invocație nu puteau genera bună dispoziție, poate doar să amintească de
tristețea care bântuie ultimele etape, dar zăpada și aerul rece au darul de a
ameți simțul realității și de a crea impresia că viața mai are ceva de oferit,
mai ales celor care se deplasau câte doi. Desigur, umbră are fiecare, dar
pereche nu, așa că printre grămezile de zăpadă și pășind cu grijă, trebuia să
apară și bătrânul singuratic, care își șoptea sieși, dar adresându-se cine știe
cui: Dora, Dora, de ce nu ești, de ce nu ai fost? Atitudinea acestuia, deplin
inofensivă, a dat curaj unui băiețel să-i adreseze o rugăminte. Poate pentru că
era mai mic și ceva mai puțin acceptat de ceilalți copii, că oamenii își
deconspiră încă din copilărie unele tendințe, cum ar fi aceea de a supăra cu
plăcere pe cel slab și lipsit de apărare, băiețelului i-a trebuit ceva timp
până să îndrăznească. A cerut un om de zăpadă, știe că se fac, văzuse de la
distanță, dar își dorea și el unul.
Zăpada moale și lipicioasă
se lăsa modelată cu ușurință, ceilalți bătrâni și ceilalți copii zâmbeau
încurajator, așa că omul de zăpadă s-a ivit la intersecția a două alei, ba mai
mult, pentru că era materie primă din belșug, poate și pentru a da un plus de
originalitate, lângă el a fost construit și ceva ce se dorea, chiar a fost
acceptat ca atare, un cățel de zăpadă. Cei mai mulți așa fac, dar nu toți
oamenii râd atunci când se bucură, se poate și altfel, cum ar fi să se lase
ochilor libertatea de a mărturisi prin strălucire ceea ce sufletul trăiește.
Copilul era fericit, cineva îi îndeplinise o dorință, se pare că în mediul în
care se afla așa ceva nu se întâmpla decât destul de rar sau se manifesta
astfel doar obligația impusă de fișa postului. Și pentru bătrân însemna mult
existența unei forme de simbioză între cele două categorii de vârstă.
Așa cum fructul, pentru a
se dezvolta, trebuie să aștepte ofilirea florii din care provine, așa cum
dăinuirea are la bază succesiunea generațiilor, așa și explozia revenirii la viață
caracteristică primăverii trebuie să găsească pământul fără zăpadă, inclusiv a
celei care are formă de om și câine. Plimbările unora și joaca celorlalți
continuau, pașii mai ușori străbat aleile, mugurii se desfac în florile anului
care își va duce clipele pe calea spre eternitate. Timpul nu își întrerupe
curgerea spre infinit, dar cel care îl percepe are momentul de excludere, clipa
din care timpul va fi fără ca el să mai știe, cel pentru care se sfârșește
veșnicia.
Prin mister și
implacabilitate, moartea impune un respect pe care oamenii i-l acordă fără a fi
nevoie de vreun fel de atenționare.
Cortegiul funerar, odată
format, se învăluie de o aureolă în care se cumulează atitudinile celor
prezenți, o seriozitate deosebită și trăită în mod deosebit. Așezat pe
vehiculul care urma să-l ducă acolo unde îi asigura loc de înhumare firma de
pompe funebre cu care încheiase contract din timp, bătrânul nu mai avea
privirea pierdută cu care obișnuise anturajul și nici nu mai șoptea nume
feminine despre care nimeni nu știa nimic. Fiecare își conștientiza apropierea
propriului sfârșit în timp ce pașii îl duceau, ca un fel de repetiție făcută pe
drumul altuia. Fiecare se simțea izolat, deși aflat în mijlocul celorlalți,
firesc, omul se naște singur și moare singur, în timpul vieții doar stabilește
legături cu societatea, legături de naturi diverse, dar după cum se vede, destul
de efemere.
Participau și unii copii,
doar că aceștia se deplasau în grupuri, unul doar era singur și privea mâinile
care îi îndepliniseră dorința modelând zăpada, făptura celui care pleca, dar
cumva îi lăsa lui moștenirea de singurătate și pricepând că se întâmplă ceva
complet ireversibil, scăpă un strigăt slab și întunecat de o disperare
dureroasă pe care el nu putea să și-o explice, dar precis va reuși peste ani:
̶ Bunicule, bunicule!
Ioan Mugurel Sasu
C. V.
IOAN MUGUREL SASU
Născut 17. 09. 1955 în loc. Vama, jud. Suceava.
Stdii: economist.
Membru:
- Cenaclul literar „Nectarie” Vama, Suceava (preşedinte executiv).
- Asociaţia Literară „Păstorel”Iaşi (membru senior).
- Societatea Culturală „Junimea 90” Iaşi,
- Societatea Scriitorilor Bucovineni.
- Romanian Haiku
Colaborări: CRAI NOU, ŢARA FAGILOR, MONITORUL DE SUCEAVA, MONITORUL DE
CÂMPULUNG, PLUS SV, CURENTUL (U. S. A.), OGLINDA LITERARĂ, BUCOVINA LITERARĂ,
VATRA VECHE, POPAS LA HAN (Vatra Dornei), PLUMB, BOOKLOOK, APOLLON, RAPSODIA,
AG PE RIME, MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC, LUCEAFĂRUL, DOR DE DOR (online), ÎNSEMNĂRI
BUCOVINENE, altele.
În prezent redactor şef al revistei SURÂSUL BUCOVINEI
Volume de autor:
BĂTRÂNUL, Ed. Mioriţa – Câmpulung Bucovina, 2005, proză;
DORA ŞI ALTE POVESTIRI, Ed. Mioriţa
– Câmpulung Bucovina, 2007, proză.
ALĂTURI DAR NU ÎMPREUNĂ, Ed. PIM Iași 2014
ROBINETUL, Ed. PIM Iași, 2017
În volume colective :
- 55 DE POEŢI CONTEMPORANI, Antologie
de poezie, Ed. Arhip Art – Sibiu, 2010.
- DECLIN, Antologie de proză, Ed.
Arhip Art- Sibiu, 2010.
- SOL OMNIBUS LUCET, Antologie S. S. B. Ed. Lidana 2012.
- ANTOLOGIE DE UMOR POLITICOS, Ed. Ion Prelipcean, Horodnic 2013.
- UMOR FĂRĂ FRONTIERE ... LA VAMĂ, Ed. PIM IAȘI, 2016.
- IONII EPIGRAMEI ROMÂNEȘTI, Ed. Napoca Star, 2017.
-TREPTELE PRIETENIEI - Antologie de poezie, Ed. PIM Iași, 2018.
Membru al echipei de organizare
a Festivalului „Umor Fără Frontiere in
Tara de Sus” Vama – Bucovina.
Fost preşedinte al Filialei
Câmpulung Moldovenesc a Asociaţiei „Viaţa de Pretutindeni”.
Referinţe în diverse publicaţii: Emilian Marcu, Cezarina Adamescu, Ion
Filipciuc, Prof. Dr. Ţăran Luminiţa, Ioan Ţicalo, Otilia Sfarghiu, Vasile
Sfarghiu, Florin Contrea, Emil Satco, Luminiţa Ignea, L. D. Clement, Paraschiva
Abutnăriței, Iftimie Nesfântu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu