Mult-iubitul
şi prea-pătimitul meu neam românesc,
„Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci,
pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi
conlocuitorii lor”1. „Rasa istorică formatoare a acestei ţări este „acel neam
de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta
din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al
XIV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut2, a determinat soarta acestor
ţări, de la [anul] 1200 şi până la [anul] 1700”3. „Nu există nici o deosebire
între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a
Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi
înclinări şi aptitudini4”5. „Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi
legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe,
reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile
sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi,
garanţia stabilităţii (garanţia legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un
rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui
pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu
trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin
lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii
aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe
aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor,
trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să
prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea
şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica n.n.)
trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă
nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”6. „Peste noapte şi
prin surprindere”7, „am admis legiuiri străine”8, „legi străine în toată
puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul
noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din
Berber, Nigritania, China sau(;) Galiţia?”9… „Ei, bine, nu le-am admis pentru
român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu
care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă
publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă
moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea
poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine
pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau
(şi nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare
de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe
acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului
modern”10. „E într-adevăr ciudat
(simptomatic n.n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru şi a
cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar
senin şi într-o singură noapte, erige teoria de om şi om teorie absolută de
stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea acestuia singura
măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa
statului. Nici [nu] e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul
care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de
abia [cu] cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a
introduce, la el, forme de civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene,
bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le
pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că
puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în
raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie
străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au
oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută
de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt;
proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile
s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului,
cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi
şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia
publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie”11. „Astfel, statul român nu
mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat
asupra unui popor ce nu-l înţelege”12 şi nu-l va înţelege niciodată. „Peste tot
aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi
pasă!”13 „Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte
străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai
dezastruase14. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o
stabileşte banul, oricum ar fi câştigat”15. „Un sistem reprezentativ, întins ca
o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de
guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de
consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus
şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta (nici
nu reprezintă n.n.) decât pe persoanele din care sunt compuse16”17. Astfel, „teoria de om şi om, o teorie curat
filantropică şi un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai pentru
semenul său, ci chiar pentru animale, devine o stupiditate erijându-se în
teorie de stat, căci preface ţara moştenită, apărată cu vărsare de sânge şi cu privaţiuni,
într-o mlaştină pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte ţări –
introducând într-un stat eminamente naţional un sistem de instituţii
cosmopolite”18. Urmare aplicării ei vom
„avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă
de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în
aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i
tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun,
cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a
muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale
piezişă”19. Urmare ei, „capitalul, care
ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat
al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune
individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin
întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.
Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de
industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele
superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate
naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate,
caracterului celui mai drept şi mai statornic…Peste tot credinţele vechi mor,
un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia
claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.
Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul
alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”20… „Mita e-n stare să
pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale
administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”21… „Oameni care au comis
crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc
de a-şi petrece viaţa la puşcărie”22… „Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de
azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate
celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de
caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”23… „Trădătorii
devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori,
ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român24”25. Şi, întrucât,
„se-înţelege [de la sine] că în judecarea diferitelor partide politice trebuie
să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate
politice”26, suntem datori să spunem că, „partidele, la noi, nu sunt partide de
principii, ci de interese personale”27 – care, „păstrând numai coaja legilor şi
goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac
tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept
reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării”28… În cadrul lor,
„organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie
sub comunii şefi de bandă. Cauza acestei organizări stricte29 e interesul
bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre
Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie”30. Singura deosebire
între ele „este foarte mică şi e întemeiată pe o cultură individuală mai mult
sau mai puţin îngrijită. Fiecare se reprezentează mai mult pe sine decât [pe] o
clasă socială oarecare, şi lucrul principal e forma, mai mult sau mai puţin
corectă, în care cineva caută a face plauzibile aşanumitele sale
principii”31. „Cât despre aluatul protoplasmatic
care formează, la noi, un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a
poporului avem puţine de adaos (de adăugat n.n.). Trăind din politică şi prin
politică, şi neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de
a-şi câştiga existenţa, el e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale,
şi alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură.
De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi
ambiţios, îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători
de lucrări publice, deputaţi (parlamentari n.n.), administratori, membri la
primărie, soldaţi, actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă
guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi
consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia
ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre
interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile
administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor
civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o
populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, şi care, repetând
fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de
respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe
egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor
lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură naţională
sau civilizaţie adevărată”32. „Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri
politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mâna, care, în
schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult
decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine, prin
moravuri, prin educaţie – interesele străinilor dar, şi numai aceste interese,
sunt dezideratul «patrioticului guvern» (persoanelor aflate la cârma ţării
n.n.)”33… „Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la
Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim,
în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii
nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care
se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile
administraţiei publice”34. Şi-aceasta, în timp ce „patru din cinci părţi ale
poporului nostru, nu iau parte la viaţa publică, ale cărei sarcini le poartă,
însă, mai greu decât oricine altul”35, iar „miile de funcţii administrative şi
sutele de funcţii judecătoreşti, sunt puse în mişcare într-un singur scop,
pentru a le stoarce voturile36”37. „La noi mizeria e produsă, în mod
artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine,
nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă
prea scump şi nu produce nimic”38.
„Există două naţiuni deosebite (distincte n.n.) în această ţară: una
stoarsă şi sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de miljocitori (spoliatori
n.n.)39”40… „Averea se urcă (creşte n.n.) numai în oraşe şi, chiar şi aici, nu
în populaţiunea română, ci în cea străină41.
Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii.
Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizaţie
lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc,
faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă
unealtă pentru fructificarea capitalului lui42”43…„Rasa determinantă a sorţii
acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi - veneticii
care-au obţinut cetăţenia română n.n. - de ieri-alaltăieri”44, iar autoapărarea
împotriva lor e „disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin
pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntru
n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă
limpede de ceea ce trebuie să facă”45.
„Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în
bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei
vieţi fără bucurie şi fără tihnă”46… „Cârciumile sunt localuri de îndobitocire
şi de prostituţie sufletească”47… Mai mult, „a fost natural ca, în urma acestei
extenuaţiuni de putere, multe rele endemice, şi altele de caracter endemic, să
se ivească şi să decimeze populaţiile. Astfel, rasa română48 scade49 şi
străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut an de an, ţara a
fost bântuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate
astea în urma influenţei pernicioase ce o exercită asupra sănătăţii mlaştinile,
locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă”50,
„sărăcia şi urmările ei morale - adică asupra moralului precum şi asupra
moralei n.n. -, decăderea vieţii de familie”51… „Populaţia autohtonă scade şi
sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are
nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest
sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de
gard. Şi, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei”52… „Statul a
devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni
continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi
merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea
statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o
moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea
altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi
apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă
politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi
parlamentari”53… „Clasa de mijloc a devenit un adevărat proletariat de
postulanţi care primejduieşte existenţa ţării; şi în care guvernele străine,
care au interese în Orient, vor găsi, totdeauna, un manipul gata de a se pune
la dispoziţia lor”54. „Faţă c-o asemenea
privelişte, în care virtutea se consideră, de unii, ca o nerozie, se taxează,
de alţii, ca o crimă, în care inteligenţa şi ştiinţa, privite ca lucruri de
prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în
care cuminţie se numeşte arta de-a parveni sau de-a trăi, fără compensaţie, din
munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă, în
care înclină a crede că, în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele
ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie”55… Astfel, „trădătorul numindu-se
geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic,
cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi
femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la
formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare
sănătos”56, „că fiecărui drept îi corespunde o datorie”57 şi că „secretul
vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”58… „Acela ce
cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte
să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că «progresul» nostru ne
duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o
luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat (prezentat n.n.)
opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar,
ca antinaţional, ca reacţionar”59. „Răul
esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”60, căci
„demagogii neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi
să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile –
din nefericire veşnice – şi pe lesnea crezare a mulţimii; şi, fiindcă, în
genere, sunt înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor
înseamnă domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei”61…„Meşteşugul
absolutismului demagogic constă în regula(;) de a păstra aparenţele, dar de-a
călca cuprinsul, de-a păzi litera, dar de-a ocoli spiritul Constituţiei”62… „De
câte ori vom deschide istoria, vom vedea că statele scad şi mor prin demagogie,
sau prin despotism63”64…„În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal,
dar, în practică, nu este decât opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor
măgulite şi linguşite de demagogi. Când ştie cineva că toată civilizaţia şi
cultura omenească e neapărat (e, din păcate, n.n.) mărginită la cercurile
acelea care au îndestul timp şi destulă neatârnare pentru a le învăţa şi
pricepe, când ştie că nimicind capul unui învăţat65 ai nimicit învăţătura lui,
care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani66, când ştie apoi că
nulitatea demagogică nu suferă nici un merit adevărat lângă sine şi că, ea şi
cu semenii ei, voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi
demagogia, sub scutul sufrajului universal şi al principiilor liberale – de
care ştiu a se servi cu mare succes, mulţumită credulităţii maselor şi
slăbiciunii sau sentimentalismului oamenilor luminaţi – demagogii conduc lumea la
distrugerea civilizaţiunii, la haos”67… „Cum se-aseamănă demagogia
pretutindenea! Pe când statele liberale (statele netotalitare n.n.) în care nu
domneşte platitudinea uliţei se diversifică după geniul lor naţional, după
instinctele înnăscute, ajungând, pe rând, unul la glorie militară, altul la
înflorire în ştiinţe şi arte, un al treilea la dominaţiunea mărilor prin comerţ
şi industrie; demagogia, stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simţ
istoric, ameninţă a aduce, până şi statele cele mai fericite prin inteligenţa
şi iubirea de muncă a poporului lor, la o platitudine, la o vânătoare de
posturi, o meschinărie personală care ascunde în sine decadenţa şi
descompunerea”68. „Eşti «patriot» de
meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii,
adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe
jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece”69… „Din momentul în care luptele
de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din
momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea
unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor
grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul
material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta
egală (votul universal n.n.), în ţară şi în Parlament, nu mai e decât manipulul
unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de
vrednice de condamnat”70… „Sistemul demagogic, care din politică face o
speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de înaintare în economia, nu
politică, ci privată, a membrilor societăţii de exploataţie”71, „mănâncă
venitul ţării, mănâncă pe datorie pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot
luxul ce-l face azi, mâine va fi mizerie. Deficit lângă deficit, împrumut lângă
împrumut, datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor fi, curând,
decât, o gaură mare”72. Iar „poporul, mânat la alegeri de baioneta
civico-electorală, suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în
paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte, nemaiştiind a distinge alb de
negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără cuprins, de un
întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate îndărătul lor, e pe
punctul de a-şi pierde până şi limba şi bunul simţ, vestit odinioară”73… „Toate
puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la
rândul lor, toate partidele nu sunt decât de amploaiaţi, după chiverniseală
(foloase necuvenite n.n.) e deviza tuturor partidelor, a tuturor purtătorilor
de stindard cum s-ar zice – căci, la urma urmelor, fiecare e în stare să moară
pentru stindard şi pentru…chiverniseală”74…Căci, „poate să fie un partid
demagogic altceva decât esploatatorul intereselor publice? Mulţimea asta de
oameni fără învăţătură, care şi-a făcut din politică o speculă, poate ea să
trateze negoţul ei cu fraze, altfel decât oricare precupeţ?”75 „Pentru cel ce înţelege, un ţânţar sună ca o
trâmbiţă, iar pentru cel ce nu înţelege, tobele şi surlele sunt în zadar; şi,
în orice caz, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi”76…
„Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce turbură societatea, de
elementele ce impiedică redobândirea echilibrului pierdut, şi să le combatem cu
curaj şi stăruinţă: Dintrun principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea
legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au
surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o
direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă
nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara
cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa
raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un
instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul
sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni
avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare
şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi”77;
„atât trebuinţele statului cât şi ale particularilor - ale plebei de sus cum
zicem noi - sunt cu mult mai mari decât veniturile lor; balanţa comercială -
fără importanţă pentru o ţară industrială, dar importantă pentru una agricolă -
ne este defavorabilă”78. „Tinereţea unei rase nu atârnă de secolii pe care i-a
trăit pe Pământ. Orice popor care n-a ajuns, încă, la o deplină dezvoltare,
care n-a trecut încă prin corupţia şi mizeriile ce le aduce cu sine o
civilizaţie înaltă, dar în decadenţă, e un popor tânăr. La popoarele tinere se
va constata un fel de identitate organică: craniile sunt cu totul asemănătoare
în privinţa formaţiunii şi mărimii, statura este cam aceeaşi, precum un stejar
nu este decât reproducţiunea unui alt stejar. Din această asemănare de
formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, care se
manifestă în caracterul unitar al naţionalităţii. Din asemănarea de aptitudini
rezultă o extremă putere şi energie vitală a colectivităţii. În acest stadiu de
dezvoltare, al nediversificării, omul face atât de mult parte din totalitate,
încât nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O încrucişare cu o
altă rasă, asemenea tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amundurora
se împreună într-o formă nouă, vitală. Amestecul, însă, dintre o rasă
îmbătrânită şi una tânără dă aceleaşi rezultate pe care le dă c ăsătoria între
moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi, predispuşi spre
morbiditate. Iar ceea ce este fizic adevărat e [şi] intelectual şi moraliceşte
adevărat. Spiritele sunt morbide: de-acolo substituţia a orice activitate
intelectuală adevărată prin viclenie, tertip şi minciună”79. „Elemente străine,
îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia
patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori
naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele
sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o
oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră
dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci
realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite. A fost o
fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma
naţionalităţii80 şi de-a face să treacă
toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug caudin81.
Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice
patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit [şi a putut] să stea
alături (să aibă aceleaşi drepturi n.n.) cu aceia pe care trecutul lor îi lega,
cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti
«patrioţi», căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza
acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării
dau repede îndărat în privire morală şi în privire materială”82… „Străini
superpuşi fără nici un cuvânt (superpuşi ilegitim n.n.) naţiei româneşti, o
exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor”83, de-„am
ajuns, într-adevăr, în această Americă dunăreană, ca tocmai românii să fie
trataţi ca străini, să se simtă străini în ţara lor proprie”84… „Acest
spectacol al exclusivei (al integralei n.n.) stăpâniri a unei rase şi decăzute
şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie,
căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la
onoarea lui”85… „Nu e indiferent ce elemente determină soarta unui popor.
Predispoziţii şi aptitudini moştenite, virtuţi şi slăbiciuni moştenite,
calităţi sau defecte intelectuale şi morale, dau domniei unui element etnic alt
caracter decât domniei altui element. Demagogia la noi însemnează ura
înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra
celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât”86. „A fi bun român nu e un merit, nu e o
calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui
stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România n.n.), care
este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este
un lucru care se înţelege de la sine”87.
„Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei
lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape
identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea
pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin”88. „Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde
aşa-numita patrie e deasupra naţionalităţii. Amundouă nu sunt decât două
cuvinte pentru aceeaşi noţiune, şi iubirea de patrie e una cu iubirea
naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este
naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi
românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta
pământului lui”89. „Nu oprim pe nimenea
nici de a fi, nici de a se simţi român90. „Ceea ce contestăm, însă, e
posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e
opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de
pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric.
Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el
însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul
românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci
vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au
uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de
adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi
omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată”91.
„Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşiţele
puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi
vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu
înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara
noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei
punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate, sacrificate până
astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de
umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de
principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme
ale sinecurilor «patriotice» şi ar condamna, astfel, pe mulţi «patrioţi»
subliniaţi (marcanţi n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte
ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând
meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi
autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice,
pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar
vorba de reacţiune prin răsturnare92, ci prin înlăturarea elementelor bolnave
şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase
coalizate”93. „Mizeria materială şi
morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul,
corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau
cutări principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile
sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa
publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea
nu-i dă drept de-a se servi de nulitaţi venale, de oameni de nimic, pentru a
guverna”94. „Administraţiunea unei ţări formează un tot nedivizibil; diferitele
ei ramure fac parte din aceeaşi sistemă şi sunt neapărate una alteia, tocmai
după cum o bucată a unei maşine este neapărată fiecăreia dintre celelate şi
mecanismului întreg. Când o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din
care face parte suferă”95… „A administra înseamnă a privi bunăstarea populaţiunii
ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii tale. Să gândeşti pentru
cel ce nu gândeşte, să pui în cumpănă dările, să le deschizi oamenilor
ochii”96. „Sperăm că Providenţa ne va
scuti de-a revedea, în viitoarele Adunări, o seamă m ăcar din acele fizionomii
a căror pecete e o neştearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii îşi
vor fi deschis ochii şi nu vor mai trimite în Adunări naturi despre care nimeni
în lume nu poate şti cu ce trăiesc de pe o zi pe alta, nici palavragii care pierd
vremea Adunărilor cu discursuri nesărate, dezgustătoare prin lipsa lor de cel
mai comun bun simţ”97… „Trebuie odată ca poporul românesc să-nţeleagă cum că,
totdeauna, omul ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie
avere (muncită, în mod cinstit, de către el însuşi n.n.), fie razimul moral al unei mari
inteligenţe sau a unei mari culturi, numai acela cumpăneşte [drept] când face
legi, judecă cu precauţiune (cu nepărtinire n.n.) şi nu are interes de a sta
neapărat la putere, numai şi numai pentru a se hrăni din buget”98. „Natura poporului, instinctele şi înclinările
lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când
ţese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea
legilor şi obiceielor străine”99… „Legile(;) ar trebui să fie, dacă nu
codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi
reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme
introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă
nouă sau ca un nou spectacol(;)”100.
„Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei
trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării
naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă mijlocul şi calea
n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi
pretextul cu care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau
eterogene”101. „Înmulţirea claselor
consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra
căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii”102… „Prin legi practice
trebuie să [li] se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de
înflorire”103. „Avem nevoie, mai întâi
de toate, de-a urâ (de-a combate n.n.) neadevărul, ignoranţa lustruită,
cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor”104, căci „e clar că un stat
care cheltuieşte pentru pretinse necesităţi politice mai mult decât poate
suporta producţia poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu
vorbe, dar din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe
care un sistem fals i-a ridicat, prefăcându-i în exploatatori ai averii
publice”105; precum şi că „sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, care,
la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice”106. Iar întrucât, „nicicând, un sistem de
guvernământ demagogic, bazat pe instinctele rele ale unei plebe de parveniţi,
de dorinţa lor de câştig, de alergarea lor după funcţii şi onoruri, pe
excluderea meritului, nu se va putea împăca cu sistemul contrariu, al unei
organizări bazate pe armonia intereselor claselor pozitive ale societăţii, pe
înaintarea lină, dar sigură, a meritului, pe dezvoltarea normală şi
gradată”107: „dorim să avem un guvern serios şi o Cameră serioasă, oricare ar
fi elementele din care ar fi compuse”108… „Pentru înaintarea în viaţa politică
să se ceară sau o mare inteligenţă sau un mare caracter”109, „căci putrejunea
moravurilor private, produsă prin declasarea generală, îşi are reversul în
putrejunea şi libertinajul moravurilor publice; şi într-o ţară de oameni
declasaţi, moraliceşte căzuţi, statul nu poate fi decât icoana lor: el nu va fi
un sanctuar, ci un lenociniu”110. „Ceea
ce se pretinde, de la o profesie de credinţe politice (de la cei care fac
politică militantă n.n) este, desigur, cu precădere, ca ea să corespundă cu
simţămintele şi aspiraţiile politice ale ţării şi să fie adaptată
instituţiunilor ei. Căci, un principiu absolut, netăgăduit de nici un om cu bun
simţ, este că o stare de lucruri rezultă în mod strict cauzal dintr-o altă
stare de lucruri premergătoare şi, fiindcă atât în lumea fizică, cât şi în cea
morală, întâmplarea nu este nimic altceva decât o legătură cauzală
nedescoperită încă, tot astfel, aspiraţiunile şi sentimentele sunt rezultatul
neînlăturat al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nu
se poate nici tăgădui, nici înlătura”111… „Pentru a conduce un popor şi
economia lui, trebuie o judecată sănătoasă, cunoaşterea dreptei proporţii între
mijloacele întrebuinţate şi scopul dorit; şi, oricare ar fi scopurile urmărite
de clasa cultă (de clasa conducătoare în stat n.n.) a unui (a oricărui n.n.)
popor, ele sunt rele şi de nimic dacă nu echivalează (dacă nu sunt cel puţin
echivalente n.n.) cu sacrificiile aduse pentru realizarea lor”112. „Nici s-a născut omul acela, nici se va
naşte vreodată, care să afle un sistem de guvernământ absolut (completamente
n.n.) bun, în stare să mulţumească pe toată lumea. Precum fiecare om are umbra
sa şi defectele inerente calităţilor sale, tot astfel, fiece sistem politic are
defectele acelea care sunt în mod fatal legate de calităţile sale. Arta omului
de stat constă în aptitudinea de-a alege, într-o stare de lucruri dată,
sistemul cel mai suportabil din toate, care să asigure un progres de-o jumătate
de secol, sau de un secol (să-şi cristalizeze programe de guvernare realiste
şi, totodată, pe termen lung n.n.)”113. Pentru a i se facilita îndeplinirea
acestei misiuni, „ideal ar fi ca
guvernul din ţară să se urce şi (dacă îşi îndeplineşte insuficient de riguros
datoria n.n.) să cază prin opinia publică din ţară, fără amestecul elementului
de fermentaţie străin”114. Deşi bugetul
trebuie degrevat, cât mai mult, de povara susţinerii aparatului funcţionăresc hipertrofiat, „avem
opinia că, la prima vedere şi pe dibuite e greu, de nu chiar imposibil, a
deosebi sinecurile de posturile care îndeplinesc un serviciu real. Iluzia că
cutări posturi ar fi de prisos se naşte din împrejurarea că oamenii însărcinaţi
cu ele nu pricep nimic din ceea ce au să facă… Oare dacă subprefecţii ar şti a
administra, ar fi ei de prisos? Căci administraţia cere cunoştinţe speciale de
economie naţională, finanţe şi statistică, pe lângă cunoştinţa legilor ţării.
Dar un subprefect care nu ştie importanţa unei date statistice: nu ştie să
distingă o dare comunală ruinătoare de una productivă, nici o şosea de
utilitate secundară de una de absolută trebuinţă – un subprefect care iroseşte
în lucruri de prisos puterile vii ale poporului e de-a dreptul
stricăcios”115. „La comună şi la judeţ
n-ar trebui să fie vorba de alegeri cu caracter politic. Din amestecul
spiritului politic în aceste alegeri116, unde cestiunea nu-i decât de o bună administraţie şi gospodărire,
rezultă c ă atâtea conştiinţe problematice, atâtea persoane uşurele şi
incapabile sunt chemate a administra interese de milioane, a face şi a
întrebuinţa împrumuturi pe socoteala contribuabililor, sporindu-le necontenit
sarcinile deja destul de grele, şi a nu da acestor contribuabili, în schimbul
sarcinilor, decât neglijenţă, insalubritate publică, lucrări de cârpeală
sporadică în stradele din centru şi, din când în când, şi oarecari vexaţiuni.
Este oare vorba când se fac alegeri comunale să se afirme principii politice,
mai ales la noi în ţară, unde avem atâta lipsă de simţ pozitiv, de însuşiri
utile, de inteligenţă şi onestitate administrativă? Între un primar inteligent,
harnic şi onest şi un găgăuţă ori un claqueur politic cuvintele de coterie
trebuie să determine preferinţa alegătorilor contribuabili? Noi ştim că şcoala
ai cărei adepţi sunt astăzi la putere r ăspunde afirmativ la aceste întrebări.
Pentru aceşti onorabili nu este nimic mai important decât căpătuirea înregimentaţilor
partidului. La judeţ şi la comună sunt bani, gheşefturi şi putere; unde sunt
toate acestea trebuie să fie date pe mâna «patrioţilor», cu al căror concurs se
votează bugetele generale ale statului şi două-trei proiecte de legi organice
într-o singură noapte sau un mare gheşeft, ca răscumpărarea
CernavodăChiustenge, într-un ceas. Interesele comunei însă, bine înţelese,
trebui să importe (să intereseze n.n.) pe aceia care, nu din prisosul, ci din
strictul lor necesar, contribuie la casa comunală (la bugetul local n.n.).
Recomandăm prin urmare, cu tot din-adinsul, tuturor alegătorilor să meargă la
alegerile comunale şi, cumpănindu-şi bine votul, să aleagă dintre candidaţi nu
pe aceia ce nu li se prezintă cu alte titluri decât că stau la umbra bairacului
liberalnaţional, ci pe aceia care le prezintă garanţii de capacitate şi
onestitate administrativă”117. „Dacă
alegătorii nu se vor lăsa înecaţi de fraze patrioticoreversibile (de fraze
simulat patriotice n.n.) şi nu vor avea în vedere abstracţiuni gazetăreşti,
atunci ţara va merge bine”118. Şi, întrucât, „demosul este, adeseori, un
suveran nestatornic, inesperient, lesne crezător; preocupaţiuni zilnice şi
absorbirea vieţii lui într-un veşnic prezent, negândirea lui nici la trecut,
nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atenţia prin serbări publice, prin
întreprinderi hazardate, prin expediente factice, îl fac, adesea, impropriu de
a gândi mai adânc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil
pentru fraza mare şi surd pentru adevăr; e bine ca ochi sobri, care disting
măreţia înscenării de însuşi fondul piesei ce se joacă, să îi atragă atenţia
asupra acestuia din urmă, pe când simţurile lui sunt uimite de partea
decorativă a vieţii publice”119: iată rolul unei clase de mijloc culte,
prospere şi naţionale, care l-ar face să înţeleagă că „fără muncă şi fără
capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are
nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug (de nici o activitate n.n.)
dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui
dintâi care ţine o bucată de pâine în mână, căci e cu totul indiferent dacă
închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strâns, de pretutindeni, grăunţele din
care ea se hrăneşte”120. Iar
politicienii, la rândul lor, să „capete convingerea că statul român, moştenit
de la zeci de generaţii care au luptat şi suferit pentru existenţa lui (pentru
ca el să poată exista n.n.), formează moştenirea altor zeci de generaţii
viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea, în exclusivitate, a generaţiei
actuale”121. Această conştientizare este imperios necesară, întrucât, „prin
izolarea noastră între elemente radical străine, suntem poate singurul popor
condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte”122, mai ales în
condiţiile în care, „toate puterile apusene ştiu că posedăm înlăuntrul nostru
(în interiorul societăţii noastre n.n.) veninul descompunerii sociale,
demagogia”123, iar „politica străină, împreună cu străinii care ne guvernează,
tind la substituirea elementului român prin scursuri din toate unghiurile
lumii”124 …„Sărăcia pentru mase e cu mult mai deschisă corupţiunii decât
averea”125. „O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii
«liberi, independenţi şi înfrăţiţi» ai republicei universale, care sunt reprezentaţi
[inclusiv prin] prin liberalism, încearcă a răsturna toate formaţiunile
pozitive de stat. Atentate, scene de uliţă, turburări, încep a-şi arunca
umbrele de pe acum. Cercul de oameni într-adevăr culţi e foarte mic. Împrejurul
acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă şi să
aprecieze cultura învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. Masa
e sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de
amăgit. Oamenii cu cunoştinţe jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul, caută
a o asmuţi asupra claselor superioare, a
căror superioritate constă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura omenirii,
adică grămădirea unui capital intelectual şi moral, nu seamănă cu grămădirea
capitalurilor în bani. Victoria principiilor liberale-socialiste126 însemnează
moartea oricărei culturi şi recăderea în vechea barbarie. Cultura oricărei
naţii empresurată de-o mulţime oarbă, gata de-a recădea, în orice moment în
barbarie”127. „În cursul întregii istorii a românilor putem vedea, la ivirea
unor pericole mari, înveninându-se, şi mai mult, urile de partid, netoleranţa
politică”128. „Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână
de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa
statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce
naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi
de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana
împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de
necesitate internaţională. Cumcă acea necesitate internaţională n-are nevoie
de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci
numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre, ne-a dovedit-o
cu prisos Congresul (de la Berlin n.n.). Ce-i pasă Congresului că se răpeşte o
parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-i lor de Hecuba?
Ce-i pasă cine va locui pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e
indiferent, cestiunea europeană e ca să existe o fâşie de pământ între Rusia,
Austria şi noile formaţiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e totuna”129.
„Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta,
în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în
care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi
fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul
nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra chiar a existenţei
statului”130… Prin urmare: atenţie! „Greşalele în politică sunt crime; căci în
urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei
ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”131.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu