PROFETISM
Gheorghe Constantin Nistoroiu –
Duiliu Zamfirescu – Dimitrie Grama – Adrian Bejan – Stuart Scott
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU
(partea a x-a)
„Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea; cum fără eu
nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume.”
( MIHAIL EMINESCU)
Darul creaţiei conferit de Bunul
Dumnezeu-Arhitectul absolut al Creaţiei Sale, unor chemaţi şi Aleşi, provoacă o
bucurie surprinzătoare, inexplicabilă, permanentă, copleşitoare,
cutremurătoare, înfiorătoare chiar, pe care foarte greu o poţi defini,
înţelege, deşi eşti conştient că este alegerea, bunăvoirea şi bunăvestirea lui
Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat miraculos, Atunci, „la plinirea vremii”, în
cazul alegerii Fecioarei MARIA întru Naşterea Fiului Său, vestită cu mult timp
prin solia unor Profetese dintre Sibilele noastre thraco-dace, precum şi cea a
marelui Arhanghel Gabriel-aducătorul Veştilor bune cereşti.
Cybele/ Sybylla, din pelasga veche înseamnă
„profeţitoare” (Hesiodi Theognosis, Oracolul Gaeei; Pausanias, Delphi; Cicero,
Divin, I 36.79. Aeschy; Suidas, Sybilla; Friedlieb, Oracula Sibyllina)
Una dintre Sibile, numită Persica, spunea:
„Va veni în lume Proorocul cel Mare, din marginile de sus, printre noi. Din
Fecioara Curata se va naşte, şi pe noi cu Dumnezeu Tatăl ne va împăca”.
Sibila Sibica a primit mângâierea Duhului
Sfânt prevestind Minunea cea Mare, pogorâtă peste daci: „Iată, va veni ziua cea
luminoasă, în care Domnul Cel de veci, pentru păcatul tuturor, va fi trimis şi
după trup va vieţui. O Jupâneasă (Crăiasă) pe care (pe) dânsul va avea,
hrăni-l-va pre Dânsul cu sânul său, că aşa e taina dumnezeiească”.
Sibila Delfica, având harul Duhului Sfânt, a
scris despre Fecioara Curata aceste proorociri:
„Maria, cunoaşte pe Domnul tău că va veni
Prooroc pentru mântuirea ta. Acela toată lumea cu învăţătura Sa va lumina.
Cade-se ca fiecare să-şi aducă aminte de Dânsul. Cu lucrarea dumnezeiească din
Fecioara se va naşte şi va răcori inimile credincioşilor săi”.
Sibila Himera este povăţuită de Duhul Sfânt
să scrie aceste cuvinte despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu: „Fecioara, în
veacul cel tânar care va veni, întru cinstirea omului va fi. Noi toţi o vom
cinsti pre dânsa, căci pre Împărat îl va ţine în mâinile sale. Împăratul,
căruia îi vor aduce daruri cei trei Crai credincioşi.”
Sibila Laţia, cu îndreptarea Duhului Sfânt,
a proorocit în acest chip: „Iată va veni în lume către noi Domnul cel bogat din
ceruri. Naşte-Se-va din Fecioara Maria. Aşa se cade ,cu învoirea lui Dumnezeu,
laudă să-i dăm. Cerul şi pământul şi îngerii IL vor cunoaşte”.
Iar, Sibila Numeea prezicea în acest fel:
„De la Domnul Sfânt într-acest chip, acestea sunt cuvintele cele de pe urmă.
Adevăratele sânt şi vor fi în veac, care însemnează nouă Împăratul şi ne
făgăduiesc venirea Lui în lume, care cu pace Va locui cu noi şi de toată lumea
Va fi cu mila şi Va primi El trup omenesc. Domnul Dumnezeu cel foarte bun şi cu
mila spre Fecioara o va lua de care va fi Lui Maică, încât o va vedea pe Dânsa
în stat drept.
Cu adevarat ne va întrece pe noi Fecioara
aceea cu destoinicie, cu smerenie, cu fapte bune şi curăţenie. Pentru aceea, în
pântecele său curat va dobândi pe Domnul Său, care din cerul cel înalt este!”.
Sibila Heles lasă şi ea lumii următoarea
mărturie sacră pentru nemurire: „Venirea Lui va fi însemnată foarte, aşa cum
tocmeala cu Dumnezeu, înaintea oamenilor este ascunsă. Că mare minune se va
arăta când Fecioara va spune lucrurile acestea.”
Cea mai faimoasă dintre cele 12 Sybylle pe
care le consemnează mito-istoria în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi,
ulterior în Grecia şi Roma, a fost Sibila Erythreea, fiica lui
Aristocrates-Crinagoras (guvernator) şi a nobilei hiperboreene Hydole (născută
la Roşia, pe valea Holodului). Sibila era născută la Mărmeşti-Roşia-Zarand
(Marmissos, după Suidas), „loc sfânt al mamei Mari” (Rheea-Deciana-Cybelle),
„soţia lui Saturn”, după cum spune chiar Sibila lângă Râul Ida (transformat în
Muntele Ida, lângă Troia). N. Densuşianu afirmă că: „Întreaga catenă a
Carpaţilor a fost odată domeniu sacru al marilor divinităţi pelasge. Mai ales
în Munţii Apuseni, auriferi ai arimaspilor şi agathyrşilor, s-au găsit urmele
unei prosperităţi materiale şi ale unei civilizaţii morale înaintate din timpurile
cele mai vechi.”
(Nicolae Densuşianu, Dacia
Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova; Pausanias (sec.
II), Descrierea Eladei; Suidas (sec X, d. Hr.) Lexiconul bizantin; Ovidiu,
Ponticele; Th. Zielinski, Sibylla, Editura "Meta", 1994)
Deci, Profeţii de mai târziu au avut ca
izvor Oracolul profeteselor-Sibilelor protodace.
„Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te,
ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între
femei!
Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul
lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?” (Luca 1, 28-29)
Maria fusese aleasă de Tatăl ceresc, cu
bunăvoinţa Fiului şi cu dragostea Duhului Sfânt, ca cea mai pură, cea mai
smerită, cea mai darnică, cea mai frumoasă, cea mai înţeleaptă, cea mai
jertfitoare, cea mai iubitoare de Dumnezeu, Fecioară dintre aristocraţiile
dacice pământeşti, fiindcă în ea sălăşluiau toate virtuţiile divine în care se
putea întrupa Logosul dumnezeesc.
Aşadar, prima cuminecare deplină, totală cu
Cuvântul dumnezeiesc din lumea Creaţiei lui Dumnezeu a făcut-o Fecioara Maria
din seminţia preaaleasă pelasgo-geto-dacă.Pentru contemporani dar mai ales
pentru creștinii ce urmau să I se închine Aleasa Vlahă avea să fie numită
Vlaherna Eleusa!
Bucuria Fecioarei Maria s-a ţesut în inima
ei angelică, în fiinţa ei pământeano-cerească şi în sufletul ei curat prin cea
mai copleşitoare expresie a cântării frumuseţii Frumosului divin.
„Măreşte sufletul meu pre Domnul, Şi s-a
bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mîntuitorul meu, că a căutat spre smerenia
Fiicei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile!”
(Luca 1, 46-48)
Bunavestire este aşadar, momentul copleşirii
de har, când Dumnezeu te îmbrăţişează prin alegerea Sa întru a odrăsli Frumosul
Creaţiei Sale în creaţia suavă, angelică a Demiurgului.
Bunavestire este Darul binecuvântat de
Dumnezeu oferit mărgăritarului rugăciunilor de mulţumire al Fecioarei Maria
care, au urcat suav, mistic, azurul serafic de lângă Atotcreator.
Rugăciunea, psalmul, imnul sunt călăuziri şi
împliniri întru misiunea şi vocaţia profetică.
Luceafărul POEZIEI româneşti Mihail
Eminescu, cel care prin toată fiinţa sa a adus Omagiu FEMEII, i-a închinat
celei mai presus de toate, Crăiesei Maria, cel mai frumos psalm.
Rugăciunea Profetului nostru adresată SUMEI
SERAFICE de PROFEŢI-MARIA este în primul rând o rugăciune pentru Neamul său
protodac, pentru poporul dacoromân care este bântuit în Vatra sa milenară
rânduită din mila Sfântului, de restriştea neputinţei peste care se revarsă
vâltoarea vremurilor grele, apăsătoare din lăuntru sau cele des provocate din
afară.
Mihail Eminescu era un bun cunoscător al
limbilor sacre: aramaica, greaca, sanscrita, care de fapt aparţineau
trunchiului protodac al pelasgo-tracilor, locuitorii ancestrali ai pământului.
Crai-înseamnă prinţul, regele sau împăratul
aparţinător al acestui sacru pământ geto-dac.
Crăiasă-înseamnă Cea aleasă: adică, Aleasă
de Dumnezeu, Aleasă de Neam ca Împărăteasă a acestui sfânt Pământ şi a acelui
serafic Cer.
„Crăiasă alegându-te, semnifică de fapt: Tu
eşti Împărăteasa cea Aleasă, ce ne reprezinţi!
Poetul, Profetul, Preotul sunt întâi
stătătorii slujitori şi slăvitori ai Atotcreatorului, ai Logosului şi ai
poporului lor care, cer în rugăciune şi în faptă bună, iertarea, ocrotirea şi
ajutorul lui Dumnezeu prin şiragul aprins al rugăciunilor-plângeri de foc,
adresate Maicii Domnului, pentru Domnul Iisus Hristos, Fiul ei-Împărat al
Cosmosului:
„Crăiasă alegîndu-te,/ Îngenunchem,
rugîndu-te,/ Înalţă-ne, ne mîntuie/ Din valul ce ne bîntuie,/ Fii scut de
întărire/ Şi zid de mîntuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O,
Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară, Marie!// Noi, ce din mila sfîntului,/
Facem umbră pămîntului/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/ Ascultă a
noastre plîngeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce
clară,/ O, Maică Prea Curată/ Şi pururea Fecioară, Marie! (RUGĂCIUNE)
Străfulgerarea acestei splendori a creaţiei,
picură în suflet nemărginiri din icoana paradisului ce se reflectă deopotrivă
în minte, în inimă şi în suflet ca o simfonie celestă ce încântă totul în
fiinţă şi persoană unde vibrează mirific chemarea chemărilor de sus.
Creaţia întru Frumos devine astfel o cântare
de mare rafinament cultic, liturgic a inimii, dând chip diafan raţiunii
coslujitoare, coslăvitoare, nemărginire şi nemurire operei scrise.
Profetul nostru este conştient şi bucuros că
FECIOARA MARIA este mai presus de cer şi pământ prin vocaţia ei de MILOSÂRDĂ,
de NĂDEJDE, de ÎMPLINIRE a Omenirii creştine
şi tot ceea ce putem să-I cerem lui Dumnezeu, prin CRĂIASA nostră e
Calea cea mai sigură.
Lumina Cuvântului întrupată în cea mai
Aleasă Fecioară, o umple de har, de lumină, de adevăr, de iubire, de
dumnezeire, devenind OMUL îndumnezeit, o supra Lumină lină ce se reflectă în
Fiii lui Hristos cu Credinţă, cu Nădejde, cu Dragoste pentru cei care şi le
împlinesc.
În mesajul său poetul-profet nu-şi arată
necredinţa, ci îi descoperă Fecioarei Maria, voinţa de a se întări în credinţă,
de a se întrupa în iubire tocmai prin nădejdea care şi-o pune nemărginit în
Ocrotitoarea CRĂIASĂ, Fiinţa pururea copleşită de LUMINA dumnezeiască:
„Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul
meu ceresc de-odinioară,/ O, Maică sfîntă pururea Fecioară/ În noaptea
gîndurilor vină.// Speranţa mea, tu n-o lăsa să moară,/ Deşi a fost adînc noian
de vină;/ Privirea ta, de lacrimi calde, plină,/ Îndurătoare-asupra mea
coboară.// Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adîncă a nimicniciei mele,/ Eu
nu mai cred nimic şi n-am tărie.// Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa,/ Şi
reapari din cerul tău de stele,/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!” (RĂSAI
ASUPRA MEA)
Pentru
epigonii atei, critici, detractori, calomniatori, pizmaşi se naște
întrebarea dacă poetul putea adora o fiinţă angelică, ocrotitoare,
dumnezeiască, dacă nu mai credea în ea?!
Harul se pogoară cu o graţie
aristocrat-divină împodobind faldurile tainice ale sufletului său profetic,
primenit de cerul albastru-voroneţian al zorilor feciorelnici sau de cel
înstelat sub vraja romanţei ce alunecă sub îmbrăţişarea clarului de Lună în
care se reflectă întreaga armonie îmbătătoare de mireasmă sublimă a Frumosului,
odrăslind sub Muntele Olimpului Carpatin, a apelor sale diamantine, a
câmpiilor, Bucovina sa înveşmântată în hlamida regală de sub care străluce
verdele de brocart al pădurii de brazi, ce scânteiază în mirificul aurorei
astrale, geniul său creştin-ortodox dăruindu-ne o sublimă încântare!
„N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,/ Văile în flori/ Rîuri resăltînde printre
stînce nante,/ Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste cîmpii-n zori.// Ale
sorţii mele plîngeri şi surîse,/ Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise/ Tainic şi
uşor,/ Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte,/ Inima mi-o fură şi cu
dulci cuvinte/ Îmi şoptesc de dor.// Numai lîngă sînu-ţi geniile rele,/ Care
îmi descîntă firul vieţii mele,/ Parcă dormita;/ Mă lăsară-n pace, ca să cînt
în lume,/ Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume/ Şi de steaua mea.// Cînd
pe bolta brună tremură Selene,/ Cu un pas melodic, cu un pas alene/ Lin în
calea sa,/ Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare/ Cînt-a nopţii dulce, mistică
cîntare,/ Cînt din Valhala.// Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,/ Inima
îmi bate, bate şi nu tace,/ Tremură uşor,/ În fantazii mîndre ea îşi face
cale,/ Peste munţi cu codri, peste deal şi vale,/ Mînă al ei dor.// Mînă doru-i
tainic colo înspre tine,/ Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,/ Inima
mi-e grea;/ Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de
suspine,/ Bucovina mea!”( La Bucovina-14/ 26 August 1868)
Harul creaţiei divine este o răscumpărarea a
Profetului Ales pentru tărâmul Frumosului.
Gânditorul creştin ortodox dacoromân
copleşit de azurul trăirii serafice aşteaptă clopotul chemării de sus, astfel
încât cântecul de mărire al inimii să se aprindă Vieţii de Dor, Lumină şi
Frumos, ca o învăluire caldă de Dumnezeu, îmbrăţişând Cerul aşa cum Primăvara
carpatină din adâncul ei de taine sfinte surâde reînvierii naturii în verdele
ei regal, presărat cu un Safir-curcubeu de fascinante şi ameţitoare culori ce
înveşmântă Dacia-Grădina Maicii Domnului.
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara
mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La
trecutu-ţi mare, mare viitor!/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă
fiii-ţi mîndri aste le nutresc;/ Căci rămîne stînca, deşi moare valul,/ Dulce
Românie, asta ţi-o doresc!// Vis de răzbunare negru ca mormîntul/ Spada ta de
sînge duşman fumegînd,/ Şi deasupra idrei fluture ca vîntul/ Visul tău de
glorii falnic triumfînd,/ Spună lumii large steaguri tricolore,/ Spună ce-i
poporul mare, românesc,/ Cînd s-aprinde sacru candida-i vîltoare,/ Dulce
Românie, asta ţi-o doresc!// Îngerul iubirii, îngerul de pace,/ Pe altarul
Vestei tainic surîzînd,/ Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,/ Cînd cu
lampa-i zboară lumea luminînd,/ El pe sînu-ţi vergin încă se coboare,/ Guste
fericire raiului ceresc,/ Tu îl strînge-n braţe, tu îl fă altare,/ Dulce
Românie, asta ţi-o doresc!// Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tînără
mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii stele,
ca a zilei zori,/ Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet
românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mîndrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!
(Ce-ţi Doresc Eu Ţie, Dulce
Românie, 2/ 14 Aprilie 1867)
Drumul ales spre buna cunoaştere întru
spiritul religios îţi netejeşte Calea spre lumină.
Numai căutând Adevărul în veşmântul celest
al Libertăţii sale descoperi izvorul Dragostei absolute, peste care se pogoară
deplin şi de-apururea aurora Frumuseţii dumnezeeşti.
Creaţia Profetului creştin-ortodox dacoromân
mai are deasupra profunzimii ei spirituale, dincolo de atitudinea serafică a
nobleţei dacului legendar, comuniunea sacerdotală a Naturii regale care-şi
revarsă splendoarea peste inimile şi sufletele ROMÂNILOR frumoşi spiritual.
Fără înfrăţirea cu natura, fără aerul ei
parfumat, fără mireasma ei, fără farmecul şi fiorul fiecărei unde, fiecărui
licăr, fiecărei scântei, fiecărei flăcări, fiecărui tremur, fiecărui freamăt,
fiecărui murmur, fiecărei adieri, fiecărei împletiri, fiecărei tresăriri,
fiecărei chemări, fiecărei alegeri, fiecărei cântări, fiecărei contemplări,
fiecărei îmbrăţişări, fiecărei înălţări, nu se poate naşte Artistul ca poet,
scriitor, eseist, filosof, teolog, pedagog ori artist.
„Pe un deal răsare luna, ca o vatră de
jeratic,/ Rumenind străvechii codrii şi castelul singuratic/ Ş-ale rîurilor
ape, ce sclipesc fugind în ropot-/ De departe-n văi coboară tînguiosul glas de
clopot.../De treci codri de aramă, de-departe vezi albind/ Ş-auzi mîndra
glăsuire a pădurii de argint./ Acolo lîngă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori
albastre tremur ude în văzduhul tămîiet;/ Pare că şi trunchii vecinici poartă
suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă./ Iar
prin mîndrul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste
pietre licurind;/ Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,/ Cînd
coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,/ Ele sar în bulgări fluizi peste
prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace./ Mii de
fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine/ Curg în rîuri sclipitoare peste
flori de miere pline...” (Călin, 1 Nov.1876)
Toată
această fină urzeală a cugetării pusă în ţesătură lirică are broderie
princiară, filosofică.
Naraţiunea literară a Profetului Mihail
Eminescu vine ca o încununare de nuntă regală în alaiul minunat, princiar al
creaţiei sale de mare şi adâncă fineţe a celui mai iscusit Artist.
Artistul creştin ortodox dac priveşte,
pătrunde, atinge, mângâie, îmbrăţişează, zvâgneşte, zugrăveşte, ciopleşte,
finisează, sculptează, modelează, colorează, pictează, alege, ţese, îmbină,
împleteşte, brodează, înveşmântă, împodobeşte, înfrumuseţează, fredonează,
compune, cântă, răsună, încântă, înalţă, prooroceşte, revărsându-se apoi
imperativ şi sublim.
Poezia adevărată, pură, angelică, poezia
creştin-ortodoxă trebuie să aibe nobleţe literară, profunzime filosofică şi
înălţime teologică, să răsune de muzică frumoasă, serafică şi divină.
Profetul
nostru creştin-ortodox adaugă harul divin peste răsadurile virtuţiilor
cardinale în suma varietăţii cromatice a serenisimei sale creaţii spirituale
româneşti.
Dorul său pogoară din Mireasa Bucovină în
Regatul dulcei Românii, pe lângă Îngerul de pază, pe lângă cugetătorul Dionis,
sărută Floarea albastră, priveşte audienţa proletarului la Împărat, face
reverenţă lui Făt-Frumos din tei, revarsă o Melancolie, Crăiesei din Poveşti,
se plimbă cu barca pe Lac, îşi pune o Dorinţă, îl salută pe Călin căruia-i
spune Povestea codrului, reiterând Povestea teiului, parcă aflat în Singurătate,
deşi Departe de Dor, de O, rămîi, trece Pe aceeaşi ulicioară spre De cîte ori
iubito... Rosteşte Rugăciunea unui Dac, celei Atît de fragedă căreia îi dedică
câteva Sonete, peste care se aşterne Freamăt de codru. Schiţează o Revedere, o
Despărţire, imploră O, mamă, compune Scrisorile I,II,III,IV,V, contemplă
Luceafărul, după care S-a dus amorul..., atunci Cînd amintirile...
Îngândurat păşeşte Pe lîngă plopii fără
soţ..., împleteşte o Odă peste anii trecuţi, peste visele ca nişte Somnoroase
păsărele ce se leagănă La mijloc de codru... Singurul dor răsună Seara pe deal,
sub Steaua care a răsărit, din care se propagă ecoul De ce nu-mi vii...
Dorul cel mare, Dorul de Patrie, Dorul de
Dumnezeu, Dorul de Strămoşi, Dorul tineresc îl cheamă pe Profet la sfânta
Sărbătoare de la Putna a Marelui Domn ŞTEFAN .
Studenţii români de la Universitatea din
Viena, electrizaţi de geniul lui Eminescu, ca o acţiune de luptă împotriva
anexării samavolnice a Bucovinei de Nord de către imperiul habsburgic au creat un
fel de Mişcare Naţionalist Creştin-Ortodoxă, în vederea refacerii Unităţii
politice naţionale, întrupată în idealul Înfăptuirii Regatului României Mari.
Anul 1870, care comemora patru secole de la
ctitoria cerescului edificiu al Mănăstirii Putna de către Biruitorul tuturor
vrăjmaşilor noştri ŞTEFAN CEL MARE se pregătea de cinstire.
Sărbătorirea acelui măreţ eveniment culmina
cu un entuziasm cu adevărat ultranaţional.
Din cauza conflictului militar
franco-prusac, din cauza falimentară a băncii în care se afla contul pentru
atât de râvnita Serbare-Sărbătoare, din cauza panicii ivite în teama
autorităţilor austro-ungare, Serbarea s-a amânat, aducând amărăciune Profetului
care, presăra precum căderea frunzelor toamna în Convorbiri literare: „... pornită
dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru pe cât de glorios, pe atât
de nefericit.”
Acesta este de fapt Testamentul
dacoromânilor: „pe cât de glorios, pe atât de nefericit!”
La 18 Martie 1871, s-a refăcut Comitetul
pentru Serbarea Putnei/ pentru cinstirea lui Ştefan cel Mare: Eminescu,
Slavici, P. Pitei, Pamfil Dan, Sterie Ciurcu, Vasile Morariu, Ion Cocinschi,
Elie Luţia ş.a.
Eminescu a parcurs cu trenul via
Viena-Cernăuţi-Dorneşti (Hadikfalva). De acolo la Rădăuţi, a pornit cu o
caleaşcă, unde a fost două zile oaspetele părintelui Ioan Mândrilă.
Tribunul a luat legătura pe 5 August 1871,
cu prefectul Oreste Renney şi cu părintele Arcadie Ciupercovici, egumenul
Mănăstirii Putna.
De la Rădăuţi la Putna, Eminescu s-a
deplasat tot cu trăsura, unde s-a înfrăţit cu sărbătoarea „de suflet românesc,
importantă prin idei, prin parada costumului naţional”, prin aşezarea pe
mormântul Domnului Ştefan „a unei urne de argint cu pământ din toate
teritoriile române; prin gestul colonelului Boteanu, care şi-a depus centironul
de aur pe mormânt, prin muzica celor 30 de lăutari conduşi de vestitul Grigore
Vindireu şi prin entuziasmul elevului Ciprian Porumbescu care, după ce a
cântat, adresându-se tatălui său, a spus cuvintele devenite celebre:
<<Tată, am cântat Daciei în-tregi!>> (Victor Crăciun, Eminescu-un
veac de nemurire, Ed. Minerva, Bucureşti-1990)
Atunci în August 1871, când Bucovina de Nord
se afla sub jugul habsburgilor, la chemarea lui Eminescu, la trâmbiţa lui
Ştefan şi la clopotul Buga al Mănăstirii Putna au venit la Serbare peste 5000
de români frumoşi, împodobiţi în straiele lor populare, cereşti, sfidând
cotropitorii.
Inimoşii feciori răzeşi au improvizat un Arc
de triumf din crengi de brad, ornat cu mulţime de flamuri. Pe fruntea Arcului
au scris:Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului.
Pentru existenţa milenară, chiar veşnică a
unui Neam, naţiunea sa are trebuinţă de o Vatră străbună, de un popor, de un
conducător, de o elită spiritual-politică, de o limbă, de o credinţă
religioasă, de o chemare, de o alegere, de cultură, de adevăr, de libertate, de
frumuseţe, de iubire, de cler, de cruce, de eroism, de martiriu, de sfinţi, de
Înviere, de Înălţare, de VEȘNICIE.
Vecernia din 14/ 26 August 1871, i-a adunat
la mormântul lui Ştefan cel Mare şi pe Kogălniceanu, Alecsandri, Tocilescu, C.
Istrati, G. Dem. Teodorescu, A. D. Xenopol şi o delegaţie a Mitropoliei
Moldovei.
Istoricul Xenopol a binecuvântat: „Tu, umbră
măreaţă a lui Ştefan cel Mare, coboa-ră-te în sufletul poporului tău şi, cu
puterea ta de fier, încoardă-ţi voinţa pentru împli-nirea acelor datorii pe
care natura le impune oricărui popor ce năzuieşte către nemurire... Pe
mormântul lui Ştefan cel Mare, pe astă
amintire comună tuturor, venim noi deci astăzi cu credinţa în un viitor comun.”
(Petru Bejinariu, Serbarea de la Putna din august 1871)
Serbarea de la Putna, a cuprins întreaga
Dacie, graţie lucrării neobosite, entuziasmului, chemării, pregătirii ei de
către marele Eminescu, concretizându-se ca un model de lucrare, de folos, de
bucurie şi de mândrie pentru întregul nostru popor drept măritor creştin, din
sânul căruia a ţâşnit Eroul, Credinciosul, Voievodul, Ctitorul, Biruitorul,
Legendarul, Sfântul.
Ţara Bucovinei, „dotată de natură şi de
oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îţi răpeşte
vederile şi-ţi dezmiardă sufletul..., zăreşti în depărtare înălţându-se către
ceri falnicele coame şi spete a munţilor Carpaţi... O tăcere sfântă te
împresoară, şi puţin câte puţin te trezeşti adâncindu-te în creierii munţilor.
Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi acoperiţi cu brazi
seculari, se ridică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părţile
împresurată cu munţi sfâşieţi de crăpături şi văi adânci şi înguste; în
apropierea unor mici plaiuri de verdeaţă încântătoare, cu drept cuvânt a fost
aleasă de locaşul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viaţa
sa cum se cuvine.” (Mihai Eminescu-Ortodoxia, O antologie de Fabian Anton, Ed.
Eikon, Cluj-Napoca)
Clopotniţa turn este pavăza de piatră a
acestei magnifice Mănăstiri bucovinene moldave, din pieptul căreia sună peste
toată Ţara cu Dor, Buga cel greu, clopotul Domnului Ştefan.
Când treci pe sub înalta clopotniţă, pe
partea dreaptă la intrare veghează impunător Profetul Mihail Eminescu, în
platoşa rece de marmură, trist şi mai tot timpul lăcrimând pentru puţinii fii
care i-au mai rămas fideli Daciei sale dragi.
În pridvorul Mănăstirii în straiele lor
princiare stau de strajă scumpele oseminte ale magnificului Ştefan cel Mare,
Bogdan, Rareş şi ale Doamnelor epocilor glorioase.
În 2 Iulie 2004, la 500 de ani de la
venerarea Domnului Ştefan cel Mare, am fost la jubileul acelei ilustre
Sărbători într-un pelerinaj de suflet, pe jos, de la Suceava-Vicovul de Jos-
Mănăstirea Putna, cu mentorul şi prietenul meu profesorul Gheorghe Constantin.
Fiecare casă era împodobită de sărbătoare.
Fiecare bucovinean era gătit frumos în straiul său tradiţional, străbun.
Familiile urmaşilor răzeşi de odinioară ne aşteptau în faţa caselor lor
boiereşti, cu flori, cu bucurie, cu emoţie, cu fior, cu zâmbete şi cu urări de
bun venit!
Se prinsese-n Hora mare toată frumuseţea şi
toată omenia noastră dacoromână proverbială.
Între prima şi ultima poartă care te primesc
cu braţele lor largi, moldave, cordiale ale Mănăstirea Putna, fiica de suflet a
Voievodului Ştefan cel Mare, în frunte cu I.P.S. Pimen, vădit entuziasmat,
întreaga coloană s-a oprit. Eram îmbrăcat în costum naţional cu piese din
Bucovina dragă şi Muntenia mea iubită, în primul şir al Coloanei din spate. Am
avut surpriza plăcută să-mi descopăr un consătean din satul Bârsoieni-comuna
Stoileşti-Vâlcea, eu fiind din satul Bîrsoiu al aceleiaşi bogate şi primitoare
comune, pe învăţătorul Filip Munceanu, cu un sul cartonat de un metru pe 50 cm,
pe care îi scrisese caligrafic cu tuş, o Odă marelui Ştefan.
Când s-a terminat numărătoarea Coloanei,
lungimea ei era de 100 de m, pe o lăţime de 5 m (100 de creştini în lugime şi 5
în lăţime), eu eram al 500-lea nuntaş. Cifră simbolică, sacră.
Români mulţi, frumoşi, multicolori,
princiari, regali, bucuroşi, veseli, cu tricolor, de toate vârstele, din toate
părţile, inclusiv din Basarabia, cu ansambluri folclorice din întreaga ţară.
O echipă de tineri cosaşi au cosit pe dealul
din stânga dinspre intrarea în mănăstire pe circa 15-20 m lungimea literei, numele: ŞTEFAN CEL
MARE, iar seara au aprins măreţul nume, astfel că Voievodul nostru drag era
proiectat pe cerul Străbunilor şi pe pământul urmaşilor lor.
Ne întoarcem la seara Sărbătorii din August
1871, când moderator era eminentul Eminescu.
Sâmbătă sara, la 10 oare, un imens număr de
oaspeţi se îndrepta către biserică. Era momentul începerii serbărei. De-abia
preoţii intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la
pomenirea numelui neuitatului erou clopotele se clatină, salvele de tunuri
vuiesc de două părţi de pe vârfurile munţilor. Atunci:
„Muşchiul zidului se mişcă, printre iarbă se
strecoară/ O suflare care trece ca prin vine un fior.../ Este ora nălucirei: Un
mormânt se dezveleşte,/ O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc.../ Iese...
vine cătră ţărmuri... stă... în preajma sa priveşte./ Râul înapoi se trage,
munţii vârful îşi clătesc./ Ascultaţi!... marea fantomă face semn... dă o
poruncă.../ Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez;/ Glasul ei se-ntinde,
creşte, repeţit din stâncă-n stâncă,/ Transilvania-l aude: Ungurii se înarmez./
Salutare, umbră veche! primeşte-nchinăciune/ De la fiii României, care tu o ai
mărit:/ Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune,/ Veacurile ce-nghit
neamuri al tău nume l-au răpit.”
Duminică, după ce tot Alaiul mirenilor şi
monahilor de nuntă, de fapt Sărbătoarea creştin-ortodoxă este o nuntă celestă:
pământească şi cerească a luat parte la Sfânta Liturghie, nuntaşii au fost
mângâiaţi de rostirea părintelui egumen Arcadiu Ciupercovici, gătită cu
însufleţire şi patriotism, apoi au rămas electrizaţi de fulminanta elocinţă a
istoricului Xenopol.
Luni s-a reluat din plin serbarea Sărbătorii
Românilor, aureolată de acelaşi egumen care a dat citire unui document literar
monumental găsit de Hurmuzachi în Basarabia, intitulat: „Cuvântul de
îngropăciune la moartea lui Ştefan cel Mare.”
Redăm câteva străluciri din mărgăritarele
eminentului necrolog: „Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi
sunt leşii, care cu sângele lor au roşit pământul nostru; marturi ungurii, cari
văzură satele şi cetăţile potopite de foc; marturi tătarii, care cu iuţeala
fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi turcii, cari nici în fugă nu-şi putură
afla mântuirea... marturi sunt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat
ascuţişul sabiei lui!...
Dar ce minte e atât de bogată în gândiri, ce
limbă e aşa de îndestulată în vorbe, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvântului,
ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetăţi,
atâtea zidiri de locaşuri sfinte şi atâta înţelepciune, şi în cât au trăit, au
înflorit şi voinicia şi fericirea noastră, şi care toate lucrările sale şi le-a
pecetluit cu credinţa în Iisus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace
domn drept şi bun, iar în viaţa sa în parte credincios adevărat.”
(„Curierul de Iaşi”, IX,
nr. 92-93, 22 şi 25 august 1871, p. 1-3)
Ştefan cel Mare a ridicat Dreptatea
instituită de marele Vlad Ţepeş, vărul său, la cinstea de pravilă moldavă,
astfel încât de la Voievod la curte, de la curte la boierii de toate rangurile,
de la boieri la răzeşi şi de la răzeşi la ţăranii săritori oricând la lupta
Domnului lor, să stăpânească nestingherită, aducând bucurie şi alinare tuturor
de la bordei la palatul domnesc.
„Departe de curtea lui toată minciuna,
zavistia legată, pizma ferecată, înşelăciunea izgonită, strâmbătatea împilată
de tot: dreptatea împărăţea pe scaun; şi nu ea lui, ci el era supusul ei şi
şerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dânsa o asculta;
de cinstea, ei-i urma şi toate le făcea ca un şerb din porunca ei! Cei vechi
băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri că la noi
stăpânea. O, viaţă fericită! O, obiceie de aur! o, dulce stăpânire întru care
au petrecut străbunii noştri! Oare-ţi mai veni vrodată?”
(Acelaşi
iscusit necrolog Hurmuzachian)
Apartenenţa lui Eminescu la Ortodoxie s-a
manifastat ca o întrupare a fiinţei sale spirituale în divinitatea evidenţei
creştine. Eu-l său contopit în Chipul primit ca cinstire a lui Dumnezeu, ca
cinstirea a Neamului său, ca cinstire a poporului său, a părinţilor săi şi a
celor dragi.
„Fără eu nu există timp, nu există spaţiu,
nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e
lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu.” (Constantin Noica, Ce cuprind
caietele lui Eminescu, în revista „Steaua”, Cluj, an XX, nr.6 (233), iunie
1969, p.12)
Fără Profetul Mihail Eminescu am fi mai
sacrificaţi, mai săraci, mai sărmani, mai scindaţi, mai sfârtecaţi, mai
singuri, mai slabi, mai slavi, mai sofişti, mai sovietici, mai străini, mai
suferinzi, mai supravegheaţi, mai surghiuniţi, mai surzi..., la cinstirea lui
Dumnezeu, a Fecioarei Maria, a Străbunilor, a Strămoşilor şi ai Înaintaşilor
noştri creştini-ortodocşi.
Eminescu nu
trebuie înţeles, fiindcă el nu poate fi înţeles.
El trebuie
numai şi doar iubit!
El trebuie
trăit !
Plecăciune,
Bădie Mihai!
Brusturi-Neamț,
12 Ianuarie 2019
DUILIU ZAMFIRESCU
Iarna
Frigul,
scriitor pe geamuri
Cu zăpezile
se joacă
Și le
schimbă-n promoroacă
Atârnând
ciucuri pe ramuri.
Din
fereastra-mi înghețată
Stau
uitându-mă la cer:
Norii,
plumbuiți de ger,
S-au strâns
pată lângă pată.
Trist și
singur ca un greier
Vălul
timpului rupându-l,
Eu aștept
să-mi toarcă gândul
Într-un colț
mai cald de creier.
Iar afară
numai fumul
Subțiratec
își ia zborul;
Eu îmi leg
de dânsul dorul
Și-n
văzduhuri îi dau drumul.
1888
DIMITRIE GRAMA
Da, cam asa este!
Niste
doctori olandezi cu care am lucrat in Arabia Saudita in anii 1990, m-au sfatuit
sa studiez Koranul si sa ma impac cu gandul ca toata Europa va deveni un
Califat (nu UK care a iesit din UE).
Multumita
nemtilor care intotdeauna au fost inconstienti si usor de manipulat avand o
predispozitie robotica in gandire si a francezilor care deja sunt
musulmanizati, soarta UE este pecetluita.
Pe mine nu
ma mai intereseaza religiile si prostia omeneasca, asa ca daca europenii vor sa
retrogredieze la mentalitatea anilor 1400-1500 si sa accepte Sharia, etc., mi
se rupe in paispe!
Din pacate, lumea din Vest nu prezinta nimic
interesant la ora actuala. Vedetele de TV sunt Bucatarii, Frizerii, Borfasii,
Curvele si ceva Cantareti cu voce buna dar altfel cam goi.
Spiritul
Renasterii si al Revolutiilor Stiintifice, incet, incet, moare.
Europa este,
poate asa cum a fost la sfarsitul Imperiului Roman, Decadenta, Nepasatoare,
Inconstienta si Slaba! Merita sa fie cotropita si supusa altor ordini.
Consider ca
sansa noastra cea mai buna in timp, a intregii omeniri de altfel, este aceea a
colaborarii cu Inteligenta Artificiala. Fiinta umana este, cu mici exceptii,
limitata, inganfata, proasta si de aceea, Auto-distructiva!
Speranta se
pune in combinatia si colaborarea armonica intre oameni si computere si crearea
acelor "humanoizi" care nu pot fi indoctrinati de tampenii subiective
si care vor avea puterea obiectiva de a duce omenirea mai departe in viitor.
Cu drag,
Dimi
ADRIAN BEJAN
Teoria
constructurală ADRIAN BEJAN
Carolina de
Nord, Universitatea Duke, 1995.. ProTV filma în Statele Unite o serie de
reportaje despre sistemul american de educație, iar printre profesorii deja cu
renume și planuri de a excela în elita academică americană se afla și Adrian
Bejan.
Un gălățean
care încă din anii ’60 părăsise România, să studieze termodinamica peste Ocean.
Un an mai
târziu, profesorul Bejan face o descoperire care îl propulsează în prezent în
elita primilor 100 de mari savanți ai lumii. În mai, anul acesta, i-a fost
acordată celebra medalie „Benjamin Franklin”, care de-a lungul timpului a fost
decernată de institutul cu același nume oamenilor de geniu precum Nikola Tesla,
Marie Curie, Thomas Edison, Albert Einstein, sau, mai recent, Stephen Hawking.
E fizician
și a intrat în topul celor mai mari 100 de oameni de știință pentru că în 1996
a dezvoltat o teorie în biologie care descrie practic un „tipar” după care
acționează natura în evoluția ei.
Se numește
Teoria Constructurală și romanul a observat același tipar în modul în care
cresc ramurile unui copac, sau nervurile frunzelor, cum se împarte un fir de
apă sau cum lovește un fulger, cum se dezvoltă irigația sanguină sau cum se
extinde o așezare omenească, privită de sus.
Teoria spune
că orice organism viu trebuie să aibă libertatea să se dezvolte pe cât mai
multe canale, pentru a avea acces la mai multă resursă. Cu cât e mai liber să
se ramifice, va evolua și va fi mai mult decât este. Conform părintelui
teoriei, această „curgere” nu trebuie oprită, indiferent unde are loc, pentru
că va crea anomalii și va perturba sistemul în jur.
Descoperirea
este cu atât mai uimitoare cu cât Adrian Bejan este profesor în termodinamică
și nu biolog, iar despre Teoria Constructurală au apărut cărți traduse în
câteva sute de limbi și se predă în facultățile de inginerie de peste tot,
chiar și în România. Teoria a fost promovată și în documentare de știință
celebre în toată lumea
De la simple
observații, a ajuns să ofere omenirii o nouă teorie a istoriei planetei și a
ceea ce înseamnă viață, iar Teoria Constructurală are multe aplicații practice
în prezent, de la carcase de ventilator pentru calculatoare și până la modul în
care este afișată organigrama într-o instituție.
Același
tipar, spune Adrian Bejan, îl găsim și în modul în care sunt împrăștiate
cunoștințele, știința sau religia, pornind de la dascălul de la catedră, către
discipolii săi, care, la rândul lor, vor deveni profesori și îi vor învăța pe
alții.
În prezent,
predă la facultate și un curs de predicții, pe baza Teoriei Constructurale, în
care explică tinerilor că în următorii 1.000 de ani toată omenirea va vorbi o
singură limbă. Tot pe baza teoriei, Adrian Bejan a prezis în 2012 unei
televiziuni din Asia că Donald Trump va câștigă alegerile. Iar astăzi susține
că Trump, aflat pe o linie ascendentă, pentru că e într-o continuă adaptare și
schimbare, va mai câștiga un mandat.
Bejan
vorbește studenților și despre modul în care viața omului va fi mai ușoară cu
ajutorul inteligenței artificiale și al tehnologiei înalte, care nu numai că
vor conduce mașinile, dar vor da dependență tot mai mare oamenilor.
Adrian Bejan
e gălățean, născut în 1948, într-o familie de intelectuali, cu mama farmacist
și tatăl medic veterinar, pentru cavaleria Armatei Române. Doi oameni cu
gândire liberă, care l-au încurajat să emigreze, pe fondul comunismului care se
instalase în România. A plecat în America pentru un concurs internațional în
1968 și nu s-a mai întors decât după Revoluție, când tatăl său se stinsese.
Are un băiat
student la Drept și două fete absolvente de studii geopolitice și spune că i-a
educat în spiritul culturii românești, în educația primită acasă, la Galați.
Și mai
precizează că exodul românilor în străinătate se desfășoară tot după Teoria
Constructurală, pentru toți cei care părăsesc țara se răspândesc natural,
firesc către alte locuri, dacă găsesc o opreliște sau un blocaj acasă.
Iar în era
globalizării, toți emigranții români au de învățat de la popoarele în care
merg. Generația copiilor românilor plecați acum 20 de ani în America, de
exemplu, e deja schimbată total față de cum ar fi fost dacă ar fi crescut în
România.
A fost
invitat la sfârșitul lunii noiembrie și la București, de către autoritățile
române, care i-au oferit o diplomă la Ateneul Român. A vorbit și atunci despre
modul în care ar trebui să fie orice român.
Un profesor
român a uluit planeta cu o teorie uluitoare, prin care oamenii de știință pot
înțelege mai ușor cum evoluează viața pe Pământ. Adrian Bejan e singurul român
din galeria primilor 100 de mari savanți ai lumii. Un gălățean a intrat în
elita academică a lumii și arată lumii întregi că și România poate!
STUART SCOTT
A Parable
An old man,
a boy and a donkey were going to town.
The boy rode
on the donkey, and the old man walked.
As they went
along they passed some people who remarked, "What a shame, the old man is
walking, the boy is riding."
The man and
boy thought maybe the critics were right, so they changed positions.
Later they
passed some people who remarked, "What a shame, he makes that little boy
walk."
So they
decided they'd both walk.
Soon they
passed some more people who remarked, “They’re really stupid to walk when they
have a decent donkey to ride."
So they both
decided to ride the donkey.
They passed
some people who shamed them by saying, “How awful to put such a load on a poor
donkey."
The boy and
the man figured they were probably right, so they decide to carry the
donkey.
As they
crossed the bridge, they lost their grip on the donkey; the donkey fell into
the river and drowned.
The moral of
the story: If you attempt to please
everyone, you might as well kiss your ass goodbye.
Can you marry in heaven?
On their way to the church to get married, a
young Catholic couple were involved in a fatal car accident.
Being good
Catholics, the young couple find themselves sitting outside the Pearly Gates
waiting for St. Peter to process them into Heaven.
While
waiting, they begin to wonder: could they possibly get married in Heaven?
When St.
Peter showed up, they asked him. St
Peter said "I don't know. This is
the first time anyone has asked. Let me
go find out" and he leaves them sitting at the Gate.
After three
months, St Peter finally returns, looking somewhat bedraggled. "Yes" he informs the couple
" I can get you married in
Heaven". "Great!" said
the couple "But we were just wondering, what if things don't work
out? Could we also get a divorce in
Heaven?
"You
must be bloody joking" says St. Peter, red-faced with frustration,
slamming his clipboard on the ground.
"What's
wrong?" asked the frightened couple.
"OH, COME ON!" St. Peter shouted. "It took me three months to find a
priest up here.....Do you have any idea how long it'll take me to find a
lawyer?"
10
interpretări greşite
(http://www.descopera.ro/
cultura/11844937-10- interpretari-gresite-ale- istoriei-despre-care-ar-
trebui-sa-afli-adevarul)
Este
momentul să învinuim industria de la Hollywood, media şi chiar şi pe unii
profesori de istorie care ne-au indus în eroare şi ne-au făcut să înţelegem
greşit unele dintre cele mai importante momente din istorie.
Nu credeţi
chiar tot ce vă spun prietenii sau ce vedeţi în filmele istorice. Unele
informaţii au fost înţelese greşit şi transmise aşa de la unii la alţii de-a
lungul timpului.
Mai jos, am
ales 10 mituri legate de istorie pe care să le demascăm şi să le identificăm
originea.
1. Cum
comanda un împărat roman moartea unui gladiator?
Ţinând
degetul mare în sus. Nici spectatorii şi nici împăraţii nu ţineau degetul mare
în jos atunci când doreau ca un gladiator să fie ucis. De fapt, ei nici măcar
nu foloseau gestul atât de des întâlnit în filme, care este reprodus ţinând
degetul mare în jos.
În schimb,
dacă se dorea ca individul să fie cruţat, atunci oamenii făceau un alt gest: ţineau
degetul mare strâns în interiorul pumnului.
Gestul pe
care l-am văzut în ultimul timp în filme, şi care presupune ţinerea
arătătorului în jos pentru a indica moartea, este inspirat de un tabloul
„Pollice Verso” din secolul al XIX-lea, al lui Jean-Léon Gérôme. Problema a
fost că artistul a interpretat greşit expresia din latină „pollice verso”,
crezând că ea însemnă „întors în jos”, când de fapt ea se traduce prin „întors
în sus”.
2. De unde
venea Marco Polo?
Nu din
Veneţia, ci din Croaţia.
Marco Polo
s-a născut sub numele de Marko Pilić in Korcula, în 1254 în Dalmaţia.
Este un
lucru sigur că, de fapt, faimoasa lui carte legată de călătorii a fost, în mare
parte, lucrarea unui romancier numit Rustichello da Pisa, cu care a împărţit o
celulă după ce a fost capturat de genovezi în 1296. Este adevărat că Polo a
dictat-o, însă Rustichello a fost cel care a scris-o într-o limbă pe care Polo
nu o cunoştea, adică franceza.
3. Unde a
fost inventată ghilotina?
În Halifax,
Yorkshire.
Această
primă ghilotină era alcătuită din două plăci de lemn de 4,5m între care era
prins un topor de fier controlat de un scripete şi o frânghie. Izvoarele
oficiale arată că cel puţin 53 de oameni au fost executaţi cu această maşină în
perioada 1286-1650.
În epoca
medievală, regiunea Halifax era renumită pentru comerţul cu materiale textile.
Cum oamenii obişnuiau să lase cantităţi mari de materiale scumpe la uscat, în
aer liber, comunitatea de aici se confrunta cu o problemă destul de serioasă:
furtul textilelor. Tocmai de aceea s-a recurs la inventarea unei astfel de
maşini de ucis.
Aceasta, dar
şi o altă maşinărie scoţiană, numită Maiden, se pare că i-a inspirat pe
francezii care au împrumutat sistemul de pedepsire a infractorilor,
redenumindu-l.
De fapt,
termenul „ghilotină” provine de la doctorul Joseph Ignace Guillotin căruia îi
displăceau teribil execuţiile în public. În 1789, acesta a creat un plan de
reformare a sistemului penal francez, în încercarea de a-l face mai uman. În
primul rând, el a propus o standardizare a pedepselor, astfel încât săracii şi
bogaţii să primească aceleaşi pedepse pentru fapte similare, Majoritatea
propunerilor sale au fost respinse, însă cea care privea crearea unui
dispozitiv care să îi ucidă rapid pe cei condamnaţi la moarte a devenit
populară. Aşadar, propunerea lui Guillotin a fost adoptată de dr. Antoine
Louis, care în 1792 a creat primul prototip de astfel de maşină de ucis.
Cumva,
numele lui Guillotin a rămas întipărit în mentalul colectiv, iar maşina de ucis
a început să îi poarte numele, în ciuda faptului că familia doctorului nu a
fost de acord.
4. Cine a
spus: „...să mănânce cozonac”?
Nu, nu a
fost Maria Antoaneta.
Probabil aţi
văzut vreun film sau aţi auzit vorbindu-se despre regina Maria Antoaneta a
Franţei care, în 1789, când săracii din Paris se răsculaseră pentru că nu aveau
pâine, afirmă cu ignoranţă că în lipsa pâinii, oamenii ar putea mânca cozonac.
Prima
problemă cu acest scenariu este că nu era vorba de cozonac, ci de brioşă
(Qu’ils mangent de la brioche) care pe acea vreme nu era nimic altceva decât o
pâine mai bună şi nu un desert cum este astăzi.
Astfel,
remarca reginei se poate să fi fost un act de bunătate, un fel de: „dacă tot
vor pâine, măcar să le dăm una de bună calitate”.
A doua
problemă este că replica nu i-a aparţinut acestei regine. Jean-Jacques Rousseau
a fost cel care a declarat că a auzit-o, pentru prima dată, în 1740.
Antonia
Fraser, cel mai recent biograf al Mariei Antoaneta, susţine că replica i-a
aparţinut reginei Marie-Thérèse, soţie a lui Ludovic al XIV-lea, „Regele
Soare”.
5. Care a
fost cea mai umilitoare înfrângere pentru Napoleon?
Toată lumea
ştie că înfrângerea de la Waterloo a fost îngrozitoare, însă aceasta nu a fost
şi cea mai ruşinoasă.
În 1807,
după semnarea Tratatului de la Tilsit, Napoleon era bine dispus şi decide să
sărbătorească prin vânarea unor iepuri.
Întregul
eveniment a fost organizat de Alexandre Berthier, care din dorinţa de a-l
impresiona pe Napoleon a cumpărat mii de iepuri pentru a se asigura că cei de
la Curtea Imperială se vor distra îndelung. Problema a fost că iepurii
cumpăraţi erau domesticiţi. iar atunci când au fost eliberaţi au crezut că
urmează să fie hrăniţi şi nu împuşcaţi. Aşa că, în loc să fugă, ei l-au confundat
pe bărbatul scund drept stăpânul care obişnuia să îi hrănească şi au fugit cu
toţii spre el. Când a văzut mulţimea de iepuri fugind spre el, Napoleon a
luat-o la fugă spre trăsură.
6. Câte soţii a avut Henry al VIII-lea?
Depinde din
ce punct de vedere priveşti. Majoritatea oamenilor spun că au fost doar 2, dar
dacă eşti catolic, vei consideră ca a avut patru soţii.
Căsătoria
lui cu Anne de Cleves a fost anulată din două motive. Mai întâi, Anne era
logodită cu Francis, duce de Lorraine, iar în acele vremuri, logodna reprezenta
o barieră legală care nu îi permitea unei persoane logodite să se mărite cu
altcineva în afară de cel căruia îi promisese asta. În al doilea rând,
căsătoria celor doi nu s-a consumat.
Apoi, a mai
fost căsătoria lui Henry cu Anne Boleyn care a fost declarată ilegală chiar de
Papa, pentru că regele mai era căsătorit şi cu prima sa soţie Catherine de
Aragon.
Mai apoi,
lucrurile devin şi mai complicate deoarece Henry, care conducea Biserica din
Anglia, îşi declară singur, prima căsătorie ca fiind invalidă pe motiv că un
bărbat nu se poate culca cu văduva fratelui său.
Aşadar,
numărul soţiilor depinde de persoana în care ne încredem: Papa sau regele.
Să nu uităm
şi faptul că însuşi Henry a ţinut să îşi anuleze căsătoria cu Anne Boleyn chiar
înainte de a o executa pentru adulter.
Acelaşi
lucru a făcut şi cu cea de-a cincea căsătorie a sa, în sensul că a anulat-o
după ce a acuzat-o pe Catherine Howard de trădare pentru că l-ar fi înşelat.
7. Ce le
plăcea romanilor să poarte?
Sandale,
poate chiar şi coroane din frunze de laur, dar în niciun caz togi. Toga de bază
era un semicerc din lână nevopsită. Ea era atât de groasă încât era nevoie de
două persoane care să asiste la îmbrăcarea unui individ. Mai mult, pentru ca
toga să stea pe corp şi să nu cadă, individul era nevoit să meargă cu una din
mâini mereu îndoită. Ca urmare a acestor lucruri, majoritatea romanilor urau
togile.
Oamenii
purtau togi pentru a arăta că sunt romani, că sunt bărbaţi şi, foarte
important, că sunt cetăţeni.
Istoricul
Suetonius a reltatat că atunci când împăratul Augustus a observat un grup de
bărbaţi care se plimbau prin oraş în haine practice şi lejere, s-a enervat şi a
decretat ca toga să fie obligatorie în Forum.
De asemenea,
din cauză că toga nu era un articol de vestimentaţie practică, ea nu se purta
pe câmpul de luptă şi astfel a devenit un simbol al păcii. Străinii şi sclavii
nu aveau voie să poarte togă, iar femeile care purtau un astfel de veşmânt erau
fie prostituate, fie adultere.
8. Ce se
întâmpla cu persoanele care erau acuzate de vrăjitorie în Anglia?
Ele erau
achitate şi chiar dacă erau găsite vinovate, în cazuri extreme, ele erau
spânzurate şi nu arse.
Potrivit lui
Malcolm Gaskill, care a scris cartea „Witchfinders”, despre cei care vânau
vrăjitoarele din secolul al XVII-lea, este eronat să spunem că milioane de
femei acuzate de vrăjitorie au fost arse pe rug în perioada 1450 şi 1750.
La fel ca
mulţi alţi istorici contemporani, el crede că numărul celor executaţi a fost de
aproximativ 40.000 şi că un sfert dintre persoane au fost bărbaţi.
În Anglia se
pare că au avut loc doar 200 de execuţii ca urmare a vrăjitoriei şi majoritatea
indivizilor acuzaţi au fost spânzuraţi. Mai exact, aici, în perioada 1440 şi
1650, în fiecare secol, doar o
vrăjitoare a fost arsă pe rug. Margery Jordemaine, a fost arsă pe 27 octombrie
1441, Isabella Billington a fost spânzurată şi apoi arsă în 1650 şi Isabel Cockie, în 1596.
Scoţienii,
francezii, germanii şi italienii obişnuiau să ardă pe rug vrăjitorii, dar nu de
vii, ci după ce îi spânzurau.
9. Când s-a
încheiat cel de-al Doilea Război Mondial?
În 1990.
Deşi
ostilităţile s-au încheiat odată cu capitularea Japoniei, adică pe 2 septembrie
1945, Războiul Rece a stat în calea unei înţelegeri legale. În 1950 au fost
semnate tratate de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda.
Apoi, în 1950, toate ţările Alianţei, mai puţin URSS, au semnat tratatul de
pace cu Japonia. De asemenea, Austria a aşteptat până în 1955 pentru a-şi
recâştiga suveranitatea.
Totuşi,
Germania a fost împărţită între puterile
occidentale şi URSS şi nu a existat niciun tratat de pace cu Republica
Democrată Germană.
Aşadar,
prima sărbătorire a reunificării Germaniei, pe 3 octombrie 1990, a marcat
încetarea oficială a celui de-al Doilea Război Mondial.
10.
Cleopatra era egipteancă?
Cleopatra
făcea parte din dinastia Ptolemeu, o familie de greci, la origine, care a
condus Egiptul după Alexandru cel Mare.
Familia sa
refuza să vorbească egipteana, iar Cleopatra a fost prima care a îndrăznit să
înveţe limba.
Este posibil
ca mulţi să fi tras concluzia greşită, potrivit căreia Cleopatra era
egipteancă, din cauza modului în care se prezenta ea, ca o reîncarnare a zeiţei
Isis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu