Dan Şalapa - CARDINALITATEA RE-NAŞTERII: Iisus-Patria-Limba Română-Eminescu

NĂDEJDEA PHOENIXULUI, volumul 3 de Pavel Rătundeanu-Ferchete

            CARDINALITATEA RE-NAŞTERII: Iisus-Patria-Limba Română-Eminescu

            În aceeaşi notă imnică, Pavel Rătundeanu-Ferghete ne aduce în faţă volumul al  treilea al unui ciclu generos intitulat NĂDEJDEA PHOENIXULUI. Titlul trimite, desigur, spre regenerare, spre reluarea ciclului vieţii, dar şi spre “nădejde”, spre speranţă, sintagma din titlu sugerând şi o relativitate a simbolului renaşterii, pasărea phoenix, care, înţelegem, se află sub o oarecare incertitudine din moment ce are o “nădejde”. Speculaţia noastră este sustenabilă în cuprinsul cărţii – o antologie de texte ale autorului, risipite prin multe părţi în mediul virtual, pagini facebook, mai ales, cu reluări ori repostări pe site-uri ori bloguri ale unor administratori ce au intuit originalitatea textelor  - în care regăsim multe accente referitoare la societatea românească actuală, ce se clatină sub influenţe nefaste venite dinspre multe surse, cu o diluţie a valorilor fundamentale – limba, istoria, credinţa, cu deosebire, alături de respectul pentru marile personalităţi ale culturii, de la cele clasice, să spunem, la cele contemporane. Acuzele autorului la adresa acestei societăţi decadente sunt învelite ca spre vindecare şi revigorare de exemple şi modele, de virtuţi şi întâmplări, toate încadrându-se în spiritul celebrei păsări ce renaşte din propria-i cenuţă. Pavel Rătundeanu-Ferghete recurge la legendă legendarizând el însuşi oamenii şi faptele pe care le aduce în prim plan spre a-şi susţine teza posibilei re-naşteri a spaţiului românesc. Aşa, Hristos, Eminescu, Limba română, Patria, Dumnezeu-Savaot fie că sunt sau nu acceptate deja ca simboluri supreme, legende ori mituri, devin – redevin – în textele sale alte legende, alte mituri, printr-o supradimensionare de bun simţ, în niciun caz, gratuită, nici sforăitoare. Sintagmele sale se aştern cu forţă în pagină având o sustenabilitate internă ce greu poate fi respinsă lecturându-le în cheie patriotică şi creştin-naţională, aici neinterferând decât echilibrul ancestral al satului românesc din care autorul se revendică cu toată energia, limba şi credinţa fiind alţi piloni ai aceluiaşi eşafodaj ideatic: “Patrie a limbii Eminescu-Hristos, al Patriei, în luminos al Limbii române”, parcă strigă autorul ca-ntr-un refren al egoului şi alter-egoului său. Scrisul său pare acordat acestui cadru vibrant:

(...) că eu scriu parcă aş zbura

pe Arcă în miresme parfumate şi-n culori de nelinişte,

de pasiune, cu înțelepciune-rugăciune,

şi dragoste de poveste,

că scriu cum ştiu pe cont propriu,

în frenezia şi-n nebunia mea să scriu

poezia dreptului de a fi dodoloață cu România,

mare conştiință,

în lumina reflectoarelor,

în rostul lor, al românilor de popor,

prin ce şi cum muncim bine cum ştim,

cu pragmatism maxim, cu altruism de basm,

durabil şi util (...) CĂ TRĂIM

            Avem aici o ars poetica, dramatică spunere despre sine, conţinând două din traiectele pe care se desfăşoară scrierea autorului din acest volum, Patria şi Eminescu, a treia coordonată fiind Iisus; între aceasta şi celelalte două, Eminescu şi Patria, intervine o suprapunere ideatică. Rezultă, astfel, un amestec de divin, identitate naţională şi de simbol suprem al acesteia, de mare efect artistic şi spiritual: Iisus-Patria-Limba Română-Eminescu. Ordinea aceasta este oarecum aleatorie, autorul recurgând  la sintagme în care cele patru coordonate ale crezului său poetic şi naţional - cardinale repere - sunt grupate diferit, dar fără să aducă vreun prejudiciu uneia sau celorlalte în felul acesta. Mai mult, ele sunt coerente, credibile şi asimilabile stilistic foarte bine. Nu este, la fel, nicio sforţare înspre un naţionalism declamativ, acoperit doar de vorbe fără fond pentru că Pavel Ferghete are o cultură vastă, şi are ştiinţa sau arta, sau destoinicia poetică de a-şi folosi fondul de informaţii culturale - literare, teologice, istorice, economice, politice - într-un mod inedit, nemaiîntâlnit în literatura română până la el. Desigur, putem trimite spre poeţii începutului de veac XIX, dar ei nu aveau anvergura unui orizont multicultural aşa cum îl are Pavel Ferghete; stilistic, însă, el se apropie şi de Anton Pann, şi de Costache Negruzzi, la o mai atentă analiză, paralela ar merge spre mai mulţi autori ce au apărut în “Dacia Literară” a lui Kogălniceanu şi Alecsandri, dar îl amintim în context şi pe Dimitrie Cantemir, prin acea anvergură şi “pohtă”, cum ar zice Mihai Pătraşcu-Viteazul. de a folosi vocabularul neoş, istoria locală şi de a face referinţe la personalităţi exemplare ale vremii în care fiinţează:

Ah! Rămân eu îndatorat

pe mine însumi senin şi stăpân,

în Patria Inimă română,

iubire Eminescu, cu îndemână,

în propriu-mi destin, corolă de lumină pe cont propriu,

cu albină-regină,

fără mândrie şi orgoliu, în grădină (...)

Sau:

Din cauza luminiței non-stop hip-top,

tot la capătul tunelului,

deşi nu strigăm Hop!

până nu sărim părăul,

cu răul neputând trece nici părăul

şi bivolița lovind cu piciorul şiştarul plin cu lapte,

fără a ne trage nouă, una zdravănă, cu piciorul,

nouă, ca vinovați în postura de votanți,

stându-i în spate, crudă realitate,

lipsiți, ca electorat, de voință şi responsabilitate!

(DIN CAUZĂ CĂ VINOVAȚII NI-S LAŞI, STAU ÎN SPATE)

            În alte locuri găsim ingenue amestecuri de mit şi actualitate, un melanj greu de alcătuit, care să devină şi convingător în ciuda unei lungimi fizice clare a textului:

(...) că-n August de bun augur, cu bun simț şi cu bun gust, artist,

cu Untold, de joi,

c-am bătut Clujul, după noi, potopul,

ca mutu’ pentru a merge ca la sapă/ca la grapă,

mai mult decât s-a arat,

să meargă, ca untu’,

vorba lui George Coşbuc, şi-n lung şi-n lat,

cu viața vânturat, o luptă dreaptă,

deci te luptă şi te-ai luptat, în trântă cu zmăul,

te-ai dat de a dura cu aventura,

cu dragoste şi drag,

am bătut stradă cu stradă, în plin de tineret şi serenadă

cu orfandă de odă-baladă Păunescu şi-n Parlament

de corvodă pentru buna socialistă de slavă ispravă

în bucovă, manifest pentru sănătatea pământului

drept iubire la fericire etcaetera

cu Ioan Alexandru cu Biblia

şi pe la Casa Albă, ca o dacică felix-zamolxis,

salbă înşiră-te mărgăritar, cu drept de veşnică pomenire

şi înviere pentru veşnicire,

ba-n lung ba-n lat, că pământul în pace e ba lung, ba lat,

prin Eminescu cel bărbat Patrie Limba română,

cum mai zicea Coşbuc aiesta, entuziasmat

(CA TUDOR ARGHEZI, PE CUVÂNT DE CUVÂNT)

            Afirmat cu rădăcini în satul românesc, descălecând cu aer voievodal din ancestralitatea spaţiului românesc, după cum singur se reclamă, textele lui Rătundeanu-Ferghete merg şi spre filonul popular, de unde iau vigoare şi cantabilitate de cântec-descântec, stilistica sa mergând spre un amestec de arhaisme cu neologisme de unde, un pitoresc inedit, specific doar lui. Este ca un început de lume, în care vocabularele, cel vechi şi cel nou, îşi dau mâna să... se re-nască reciproc. Este un globalism lingvistic - ca să mergem spre o paralelă de actualitate - ca o ploaie de vară strecurată printre crengile bătrânilor arbori seculari, ca să ne încadrăm şi în panteismul interferat, discret, dar benefic, în alte texte:    

(...) că pițiguş, îs pițiguş, şi lumea-mi zice jucăuş

de „răpăguş”,

ca fițingău sub grumazii ceterii-mesie a iubirii

şi natură în natura firii,

că era bătrâneşte, româneşte,

omeneşte,

greu de pornit,

dar, apoi, între muieri sfătoase, guralive, fâțoase,

cocoşit, de baba cloanță

tocit, spovedit, încolțit

şi-n zarva satului cu bârfa neruşinată vorovit, comunicat şi sub rochia muierii murkuut, nănăşit,

adunat bărbat şi cununat,

la prostii învățat ca Stan Pățitu (...)

(CA TUDOR ARGHEZI, PE CUVÂNT DE CUVÂNT)

            Din acelaşi filon popular, iată şi ludicul, aliteraţia şi interferenţa spaţiului natural cu cel supranatural:

(...) Cine ce ştii, cine crezi că ştii ce are omul anțe-panțe,

în mațe, pe mațe pestrițe,

care mai bine sparte, decât bucate stricate,

că nu-i omul prost destul,

cum vezi, dacă nu-i şi fudul,

fiecare naş avându-şi aparte, parte de nănaş şi ac

pentru cojocul lui

pe altarul soarelui-grădină a Maicii Domnului (...)

(CHIAR DACĂ EŞTI LUMEA REA - INIMA REA DIN CALEA MEA)

            Aliteraţia este un procedeu stilistic de care autorul nostru se slujeşte cu mare plăcere obţinând efecte armonice deosebite, dar, dincolo de eufonia lor, avem şi imagini surprinzătoare, ca-n poemul cu un titlu lung şi, parţial, la fel de fonologic: ÎNTRU RĂSĂRIT DE SOARE ŞI BINECUVÂNTARE, CANDIDAT CU DREPT LA FERICIRE: HRISTOS A ÎNVIAT ÎNTRU PACE VOUĂ!

(...) Petru nu era la Piatra pe piatră, la Piatra,

că el fără să joace teatru,

e fără modru, mândru de-al nostru

ca cerul albastru

şi ca pământul cu undă verde,

imensă tablă de şah a pământului,

cu esență de Maica Domnului,

şi excelență, conştiință, fir întins cu sens,

îmi spunea Sânt Petru dictându-mi şi mie, vers cu vers,

pentru  a scrie boem, poem cu poem,

omenesc în distincție şi-nadins, cu bună dispoziție,

în omenesca ecuație s-avem chimie

şi alchimie dumnezăiasca

soluție fără deficient inteligent, în eficient,

pentru a fi toți pentru unu şi unu pentru toți

frați între frați pentru frați: luminați,

înflăcarați şi resposabilizați,

în Carpați de pace şi pâine,

liturghie-n spice trasă în mâine (...)

            În acelaşi ton incantatoric, iată un extras dintr-un poem – şi nu este singurul – care are reverberaţii şi de rugăciune, şi de psalm, şi de cântec doinit:

(...) Cu ochii minții îmi scot cuvintele, întrupate-n Domn Savaot -

Dumnezeu-cuvânt în toate şi tot,

cu binele lucrurile să bucure, să meargă,

să decurgă strună,

când spinii fruntea-ți încunună,

lumina la lumină, lin să lumine din lumină

întru sfânt răsărit de soare în grădină cu albină

ca un plin de viață cu senin în destin să însenine,

cu pace şi pâine, liturghie-n spice trasă-n mâine,

ca desecretizare a tainei născută

din născătoare-binecuvântare

sub tei cu duh de porumbei pătrunşi în floral

cu înălțimi de inimi,

de minte, munte cu înălțimi şi profunzimi,

din cerul care s-a deschis paradis către culmi

pentru proscrişi albatroşi, pentru oameni cu ținută, pentru pământeni

luminaţi şi îmbrăcaţi, de artă responsabilizaţi (...)

(ÎNTRU SFÂNT)

            Autorul are şi nişte leitmotive foarte clare, pe care le reia neostoit, unele repetându-le ca-n vechi psaltire, ca în mantre orientale, ca în formulele alchimiştilor, ca în rugile magilor:

(...) şi bucate, care sunt îmbelşugate,

Patrie Limba română,

ca să nu se mai gate,

pe la sapă, scoase ca din apă ori de la horă ieşită,

fiecare  aparte către viitor mântuitor de verticală

Patrie Limba Română

cu gramatică şi matematică, cu îndemână

sau peste mână învățând strălucitor (...)

            Atingerea simbolurilor sale, alese cu grijă şi impuse cu forţă elegiacă, îi provoacă stări intempestive, dar prolifice poeticeşte. Unul dintre aceste maxime simboluri este Eminescu, despre a cărei ultragiere cât de mică atrage astfel de atitudini:

(...) că netrebnici, nemernici, de corupți trimbulind tâlhăresc

statuii Eminescu brațul, mâna, inima-maxima (...)

            Pavel Rătundeanu-Ferghete trece rapid de la o stare la alta dovedind un registru afectiv poetic remarcabil. Iată, aci, o incantaţie psalmică, un amestec de religios şi laic cu valenţe de descântec dintr-o inedită magie albă, în care coexistă mit, eres, literatură, personaje cât se poate de omeneşti, şi Dumnezeu. Se naşte din această efervescenţă o ubicuitate a poetului care ne molipseşte şi pe noi, cititorii, încât dispar graniţele temporale, spaţiale, cele de ego şi de alteritate:

(...) românii

au speranță care nu moare întru răsărit de soare

de binecuvântare de Românie profundă,

de omenie şi mare prin viața simetrie,

cu dialectic şi mişcare de primenire,

bine pentru mai multă lume, căruia-i dărui să dăinui,

că tu eşti o cunună, un absolut al omului-om

în luptă pentru o viață mai bună,

cu iubirea, coloană a infinitului,

în lumina zilei dintâi, lumină din grădina edenică

de început omenesc,

cu simțire de vreme bună/de ploi,

cu după noi potopul, în renume,

„pace şi război Tolstoi”, spectaculos şi de  senin destin,

de Hristos şi extraordinar feminin

de ce omul e,

că unde dragoste e, Dumnezeu e la temperatură

în sensul bun de aventură (...)

(CHIAR ŞI LENEA SĂ SE ELIMINE)

            În sensul acestei ubicuităţi, în acelaşi poem, dar nu este singurul exemplu ce poate fi dat, autorul foloseşte ca-n orice litanie-descântec, iarăşi, aliteraţia – remarcată şi în alte cazuri - care nu este deloc forţată, falsă ori fără încărcătură semnificantă:

(...) monumental universal,

îmi dărui din propriu-ți genial şi magistral

de cer senin prin destin cu prea-plin de divin

de prescură şi vin,

şi de discret concret de poet,

că eminent mă responsabilizați

şi perceptibil-impecabil-irepetabil,

că mi s-arată iară şi iară soarele,

să-mi îmulțească zilele cu binele,

că ce se seamănă se seceră, se adună în rai să se pună,

că mă încântați cu viitor de dragoste şi dor,

la curți de dragoste şi dor cu aspect sănătos,

cunoscător, născător de prosper

şi cu super-caracter (...)

            Ritm şi melos de rugăciune, cu armonii de vers popular, peste care se suprapune un suprarealism duios, cu rădăcini în natura primordială preluată după măiestre prelucrări ale unor poeţi pe care-i divinizează, altfel, precum Eminescu ori Coşbuc:

(...) dar de ce n-aş sta, în groapa cu leii,

blând, coboi în jos luceafăr, stea, logostea, păstor blând,

alunecând, pe o rază, în banca mea, în casă şi în gând,

cu fie pâinea cât de rea,

tot mai bună în țara mea alături de mândra,

Vica mea bună/rea,

în luna de miere, în cireşar cu primenire,

ca cel care e prezent peste tot candidând, la fericire (...)

            Maestru al leit motivelor, cum afirmam, Pavel Rătundeanu-Ferghete are o plajă largă a lor, şi le foloseşte de-a lungul poemelor sale cu o constanţă de ritm cardiac: Luceafărul, Limba română, Iisus, Nichita, Ion Alexandru, Dacia Felix, Zamolxis, România profundă s. a. toate  dau osatură şi identitate întregii cărţi, aşa cum ADN-ul nu poate depune mărturie decât despre o singură persoană. Aşadar, poemele lui Ferghete au o origine pe care o afişează nestingherit şi o declamă însutit, dar nu pentru a reproduce pur şi simplu opera celor citaţi ci pentru a construi alte orizonturi poetice cu acest „material”. Ferghete nu produce impietăţi preluând părţi din opera celor pe care-i  respectă pentru că nu-şi însuşeşte acele părţi, nu plagiază, ci re-crează într-un registru personal “lumea poetică” deja existentă. Ferghete face rugăciuni poetice, descântece şi incantaţii din vorbele fiecăruia, ghicindu-i lungimea de undă a sufletului, produce un fel de vindecare/relansare a fiecăruia vorbind despre oricare altul, aşa cum un vraci alungă spiritele răului cu zicerile, obişnuinţele şi lucrurile celui bântuit sau vlăguit:

(...) Domn Savaot,

în impecabil cu standard de leopard,

măr de lângă pângă... gard,

dar de ce n-aş sta, în groapa cu leii,

blând, coboi în jos luceafăr, stea, logostea, păstor blând,

alunecând, pe o rază, în banca mea, în casă şi în gând,

cu fie pâinea cât de rea,

tot mai bună în țara mea alături de mândra,

Vica mea bună/rea,

în luna de miere, în cireşar cu primenire,

ca cel care e prezent peste tot candidând la fericire (...)

(CU PRO-RECITARE...)

            Rimele sale sunt la nivelul intim al versului alb, atingând pragul unui dadaism primar, de inspiraţie la fel de folclorică, aruncând etosul într-un suprarealism în care se amestecă şi naturalul, şi supranaturalul, peste care se aşează omul cu idelurile sale mereu ciuntite, mereu neajunse la pragul cel mai înalt, de aici, şi acea “nădejde” în re-naştere din titlul volumului:

(…) după cum vezi, deşi-n credința ta mă crezi

şi, deşi mic, tu mare mă vezi,

golaş printre clăcaşi pălmaşi, că sunt în ceea ce sunt în de-acasă iubire de omenire,

în pace cu unire, cu întregire,

Cu râtul de mătasă pe care calul meu şi mioara mea

nu-l paşte în culori de nelinişte, ci-l lasă,

să-mi facă viața cum nu fu mai tihnită şi mai frumoasă,

de pe orizontală pe verticală „încalte”

direcționate cu înălțime şi profunzime (...)

(CU DREPTUL DE A CANDIDA LA FERICIRE)

Sau, tot în acelaşi poem, avem:

(...) în belşug de mirabilă sămânță de națională conştiință

şi de mană cerească, pâine de-o ființă trasă,

viitor de nesecat viu izvor în mâine,

îndestulătoare hrană

pentru a sări peste pricaz, peste pârleaz, din  iarnă,

în veşnică primăvară întru răsărit de soare

de România profundă şi mare

fără asemănare sub soare, în doriri de bine

şi pace-n liturghie de haznă-n spice,

că sărim peste propria-ne umbră din viața sumbră,

sărim din necaz,

sărim harnici şi buni praznici, cu haz sărim

la comoară rară (...)

            Aceeaşi savoare şi candoare de o înaltă conştiinţă a valorii vorbelor puse în ritmul zicerilor sale cu răzbatere spre poeme existenţialiste, o regăsim şi când se foloseşte de neologisme, chiar dacă referinţa este la valori spirituale larg şi indubitabil recunoscute, de la Eminescu la Dumnezeu, sau de la Arghezi şi Zamolxis la Domn Savaot şi Patrie-Limba Română. Iată un exemplu din multele care se mai pot extrage, în care termeni precum simetrie ori igienică, stimuli sau spirulină se leagă firesc şi curgător de iubea, spirit liber, curăţică, artă:

(...) că Luiza mă aprecia şi nu,

dar aflați despre ce-i vorba din cap până-n picioare,

că mă iubea bucurându-se spirit liber cu adevăr

ținându-mi piept, de fapt, cu plin divin şi senin

de caracter

ca să mă purifice ca țărancă curățică, igienică

şi disciplinată cu mulți stimuli şi multă spirulină, cu artă,

perspicace, după cum vorbea lumea cu energie,

cu porția de plăcere în simetrie (...)

(CU SOLUȚIA DE A NE BUCURA DE ROMÂNIA)

            Alteori, sedat de neajunsurile care-i macină sinele răzbătând dinspre exterior, acolo unde se află “România profundă”, poetul nostru de expresie antonpannisto-suprarealistă devine de un retoric tragic, cu accente de protestatar într-o piaţă publică contemporană – recurs, iarăşi, la nevoia primenirii, a re-naşterii sociale, de această dată:

(...) De ce din România

lui Bacovia,

nu piere invidia?

De ce poetul e atât de amărât ne mai

făcându-i nimeni pe plac?

De ce se amărăşte cel care osteneşte,

cel care munceşte? (...)

(DACĂ)

            Stăpânind versul de inspiraţie folclorică, Pavel Rătundeanu-Ferghete ne face şi dovada unei adevărate măiestri în a valorifica acest fond scriind o baladă cultă de o rară frumuseţe, din care redăm doar un fragment:

(...) Ca o floare a Soarelui,

om în rază luminat,

sunt dus-întors către Soare,

ca să beu câte-o pălincă,

o limbă străină,

înhămând ziua luminoasă

la Părăul Mărului,

pe Valea Osoiului,

cu mere pădurețe,

cu naturalețe de frumusețe,

ori pe Dos, la Nadă,

trestie gânditoare,

cu tandrețe,

cu faptul împlinit,

cântecului celui mai iubit,

cu unealta lovită

de Ciont-Domn Savaot,

şi zdrobită,

în minunat de muncă cinstită,

pană mândră în clopul cui cinstea,

o poate purta,

nemurit în zâmbet

de fluierul-caval național (...)

(DE CE M-AI ADMIRA DESCIFRÂNDU-MĂ?)

            Îndrăzneşte chiar o frumoasă şi inedită imagine-metaforă a unei femei pe care o admiră pentru frumuseţea ei spirituală, anume un adjectiv derivat din masculinul defectiv de gen, Hristos, anume hristoasă, mai exact, frumoasă-hristoasă, în poemul CÂND CLOPOTEŞTE. Metafora nu constituie nicidecum un sacrilegiu, mai degrabă este o teofanie, acea “apariţie materială a divinităţii”, aici Hristos, metafora neavând şi conotaţia sacrificiului, ci răsare exploziv între versurile celălalte ca o ofrandă de admiraţie, o comparaţie implicită a persoanei cu exemplul de puritate şi rectitudine morală care este Hristos. Femininul hristoasă, cu particula mai în faţă, formând sintagma cu grad de comparaţie mai hristoasă, apare şi în primul poem, A FI OM, în care, precedată de adjectivul cu grad de comparaţie, mai frumoasă, se referă la “verdea şcoală de acasă”.  Aici, în cazul acestui grad de comparaţie, mai hristoasă, o eventuală acuzaţie de sacrilegiu la adresa Domnului Iisus ar părea şi mai întemeiată, dacă pornim de la accepţiunea dogmei, care proclamă Hristul ca fiind fără egal, Unic, Irepetabil, deci nu admite ceva mai decât El. Pavel Ferghete nu este, însă, un ipocrit şi nici un profanator de creştinism, el este un euforic ponderat, un expandant spiritual care se înfruptă din prea-plinul culturii naţionale şi al ortodoxiei pentru a le apăra şi a le proclama valori incontestabile. Este, dacă, vreţi, un apologet original, nici religios, nici laic ci un amestec fericit, în care iubirea de Patrie şi Poporul din care provine, le uneşte, am zice, indestructibil. Pavel Rătundeanu-Ferghete ar putea fi oricând un mucenic, un martir dacă vreo vreme şi vreo vicisitudine oarbă ar lovi în el şi i-ar cere să se lepede de Neam, de Credinţă, de Eminescu şi de Limba română. Pavel Rătundeanu-Ferghete poate deveni, din această perspectivă - pentru că nu s-ar dezice de ele, de niciuna - un model. Dar, până la acest scenariu terifiant, Pavel Rătundeanu-Ferghete este un model moral, care înglobează în el  şi-n scrierea lui coordonate ancestrale identitare, pe care, din păcate,  le-am cam pierdut. Convingător în demersul său poetic, el se slujeşte de repere fumdamentale, fondatoare de neam şi ţară, ca să folosim arsenalul său stilistic, afirmând atât de curajos, şi iarăşi nu-l putem acuza de ultraj ori misticism – Eminescu-Iisus. Apoi, avem, mai frumoasă, mai hristoasă şi Frumoasă-hristoasă, apariţii stilistice solide ce merită mai mult decât remarcate în contextul cărţii acesteia care abundă, altfel, în metafore şi la adresa altor persoane care l-au impresionat, spiritualiceşte, pe autor, dar şi la adresa celor care, la polul celălalt, l-au oripilat sau i-au creat, oarecum, un sentiment de repulsie, de respingere:

(...) Sictir! În tot şi peste tot îndoială -

spini şi flori de trandafir, fără şcoală de iubire

de pe orizontală pe verticală - comori sângerând iubiri

pe fruntea fiului lui Dragomir (...)

(DEŞI LUMEA REA, CHIAR DE-A MEA)

            Sau, în aceeaşi ordine a acuzării directe, cu su biect şi predicat, în DEŞI, scrie:

(...) Că nu mai e un proscris în paradisul ce-l merită,

ca plată pentru propria artă,

care-i la modă şi parlamentarii trag chiulul, trag mâța de coadă,

ca să nu stea la strâmtoare, în închisoare,

la răcoare,

să moară capra vecinului! (...)

            Pavel Ferghete este, de altfel, un impulsiv, el scrie la primul imbold ce-l afectează părând a nu stărui asupra versului prea mult, însă, credem că este doar o impresie, deoarece sunt poeme care au o rezonanţă intimă profundă, o stare a lor care este numai a lor, şi care vine din fondul identitar spiritual al autorului, pe care şi l-a croit într-un fel inconfundabil, principalele sale caracteristici fiind năvalnicul stilistic şi trăirea clipei suprapuse peste un simţ al marilor repere culturale româneşti, Istoria, Credinţa, Eminescu,, toate întreţesute în spaţiul satului şi al limbii române, pentru acestea două din urmă, autorul nutrind sentimente dintre cele mai stabile şi mai intens reflectate în opera sa. Unitară şi din această perspectivă, cartea sa de poeme - multe de o lungime ce poate părea inutilă, dar nu este aşa tocmai din cauza unor astfel de apariţii inedite stilistice, la fel, nici când este repetitiv în epitete sau metafore, nu este supărător, ci trebuie să vedem în asta doar dorinţa de a-şi consolida opera - aşa cum în muzică, spuneam mai sus, avem refrenul - cartea, aşadar, se întregeşte de la o pagină la alta ca un fluviu ce-şi adună apele afluente cu mult drag, ca-ntr-o tandră îmbrăţişare maternă - ceea ce sporeşte calitatea ei per ansamblu.

            Pavel Rătundeanu-Ferghete este un autor pe care nu-l poţi plagia, pentru că are un stil atât de propriu - rezultat al unor alchimii spirituale largi, cu volte peste cultura populară naţională, peste cea cultă, cu scufundări apolinice în poezie şi-n baladă, cu dionisiace plutiri peste şi întru istoria neamului său, cu smerite apropieri de Dumnezeu şi apostoli, de Iisus şi Împărăţia Lui cerească – un stil scriitoricesc armonic precum un descântec, flexibil şi învăluitor ca un cântec auzit peste dealuri, dar puternic ca un  tulnic ce cheamă la luptă, ori ca o toacă ce vesteşte liturghiile.      

            Încheiem, consemnând trei foarte scurte extrase din carte, care au, fiecare, în parte, o consistenţă poetică indiscutabilă, îndrăznim noi să afirmăm:

 (…) că de doru' tău, am să mor şi n-am să pot mai mult... (...)

(OMENIREA-N VECI SĂ NU MAI PIARĂ)

(...) cu dragoste, că unde dragoste e, Dumnezeu e (...)

(PACE ÎN SPICE PE PLAI ROMÂNESC)

            Şi, în sfârşit, acest poem într-un vers, intitulat DOAR DUMNEZEU:

“Doar Dumnezeu poate spune inimii mele ce să facă.”

Dan Şalapa

COMENTARII

Felicitari lui Dan Salapa, pentru rabdarea si interesul cu care s-a aplecat asupra unui volum de versuri precum cel al confratelui Pavel Ratundeanu Ferghete - un copac uitat de Dumnezeu in mijlocul campiei, peste care cuvintele curg precum o ploaie mocaneasca, lunga, rece, marunta, resimtita pana la os. 

Fara indoiala, Pavel este unic, este stufos, este irepetabil si irecuperabil, este poezia insasi mustind de peste tot din jurul nostru. Asa, rastignit pe ramurile copacului genealogic al Neamului, nu-l poti priva de mangaierea stropilor marunti si reci ai cuvintelor, carora li s-a inrobit cu draga inima. PL

FELICITĂRI DOMNULUI PAVEL FERGHETE PENTRU VERSUL CU MIROS DE PĂMÂNT SACRU ROMÂNESC ȘI PENTRU IUBREA DE LIMBA ROMÂNĂ ȘI DE ROMÂNISM

DAR ȘI  PRIETENULUI NOSTRU BEN TODICĂ, TOT UN MARE PATRIOT, PENTRU CĂ ÎI FACE CUNOSCUȚI PE ROMÂNI, ȘI PENTRU CĂ  NE DĂRUIEȘTE IUBIREA DE LIMBA ROMÂNĂ

DOMNULE BEN TODICĂ, PUTEȚI SĂ ÎI ANUNȚAȚI PE ROMÂNII PATRIOȚI (NUMAI PE ROMÂNII PATRIOȚI) CĂ POT SĂ ÎMI TRIMITĂ CĂRȚILE LOR CĂCI DORESC SĂ-I FAC CUNOSCUȚI.

VĂ ÎMBRĂȚIȘEZ PE TOȚI ROMÂNII  DIN AUSTRALIA CU DRAGOSTE. PE FRATELE IOAN MICLĂU,  PE DL  GEORGE ROCA PE DL  PROFESOR IONIȚĂ, DE LA CARE AȘTEPT VEȘTI BUNE. SĂ ÎMI TRIMITĂ LURĂRILE DÂNSULUI CA SĂ SCRIU DESPRE ELE.

CU PRRIETENIE ȘTEFAN

Doamnă preşedinte nici de data asta nu vi poezia mea pe plac pentru a scrie şi dumneavoastră şi poetul stelist, de la Steaua, Adrian Popescu, Ion Cristofor, Pavel Azap..., care pare-se c-ar fi opriți să scrie ceva legat de opera mea, aşa cum e patrie limba română. Mulțumesc şi Dumnezeu să vă dea sănătate. De ce aveți greață  față de cum scriu neaoş românesc? PRF 

 Stimate Prietene Pavel Rătundeanu Ferghete,
  FELICITĂRI și deplina mea recunoștință pentru eforturile tale patriotice, cu adâncă simțire de Neam, Limbă și Credință Ortodox Românească.
 Cu drag și frăție
 Ioan Miclău Gepianu