Biserica în vremuri de
restricții
Acad. Ioan-Aurel Pop,
Preşedintele Academiei Române
29 Aprilie 2020
Prin aceste
cuvinte și gânduri (din spatele cuvintelor) nu fac decât o pledoarie pentru
respectarea tuturor regulilor izolării, atât timp cât va fi necesar, pe de o
parte, dar și de sporire a încrederii românilor în revenirea graduală la viața
obișnuită, pe de altă parte. Sunt conștient că, pe fondul secularizării de
astăzi, remarcile mele nu vor suna bine în urechile unora, dar îmi asum, ca și
altădată, riscul.
Auzim mereu,
în ultima vreme, despre o posibilă relaxare a măsurilor drastice de izolare,
deopotrivă în Europa și în România. Știrea este și bună și rea, în același
timp. Este bună, pentru că ne dă speranța reîntoarcerii treptate la normal,
deși acest „normal” - arată tot mai multe voci autorizate - nu va mai fi
niciodată cum a fost. Este rea, pentru că posibilitatea de reaprindere a
virusului, dacă nu suntem precauți, rămâne foarte mare. Iar noi, românii, popor
latin cu antecedente istorice atestate, nu suntem nici foarte ordonați, nici
disciplinați, nici dornici de supunere față de măsurile luate de autorități. Pe
de altă parte, autoritățile nu au întotdeauna capacitatea de a ne explica
lucrurile așa cum ne-ar plăcea multora dintre noi.
Am experimentat singurătatea, cu
relele și cu bunele sale.
În noianul de zvonuri care circulă pe
mijloacele acestea rapide de difuzare în masă este greu de ales grâul de
neghină. De exemplu, se vorbește de perspectiva redeschiderii parcurilor, a
hotelurilor, a grădinițelor, școlilor și universităților, a sezonului la mare
și la munte, de accesul lărgit în magazine alimentare, de îmbrăcăminte și
încălțăminte, de menaj și grădinărit, în muzee, de reluarea zborurilor externe
și interne etc. Se vorbește mult și de restaurante, baruri, cluburi. Ceea ce
este foarte bine, pentru că retrăim senzația vieții care va pulsa din nou.
Sigur că ne-ar conveni acum - după ce am experimentat singurătatea, cu relele
și cu bunele sale - să nu mai avem aglomerații masive și blocaje în trafic, să
nu mai poluăm atmosfera și mediul, să nu mai tăiem pădurile în chip necugetat,
să nu mai prețuim lucrurile minore etc. Firește, suntem asigurați că revenirea
spre normalitate se va face gradual și numai cu respectarea unor reguli
stricte, ceea ce este de înțeles, de așteptat și de acceptat.
Mulți români merg la biserică să se
despartă un pic de zgomotul străzii, de rele, de amenințări și de ispite.
Nu am auzit
mai nimic despre biserici și cimitire. Veți zice că nu asta are prioritate
acum, că bisericile - fiind locuri de adunare a oamenilor - nu au cum să fie
deschise și că cimitirele nu au de ce să primească oameni vii, ele fiind
necropole, adică „orașe ale morților”. Așa este, numai că în aceste rânduri ale
mele nu este vorba nici de adunări bisericești (de slujbe publice) și nici de
ceremonii în cimitire. Românii nu merg la biserică numai pentru slujbele din
duminici și sărbători, nu merg numai să se spovedească și să se cuminece, nu
merg neapărat să sărute icoanele și nici ca să stea unii lipiți de alții.
Foarte mulți români merg la biserică peste săptămână, preț de câteva minute, ca
să se roage în liniște și chiar în singurătate, să fie doar cu Domnul și cu
sfinții, să se despartă un pic de zgomotul străzii, de rele, de amenințări și
de ispite. La noi, credința nu este ca la alte neamuri. În multe locuri din
Europa, mai ales în Occident și mai ales în țările nordice, bisericile - cu
excepția monumentelor istorice vizitate de turiști - sunt, în afara scurtelor
servicii divine, închise. Oamenii de-acolo nu au aproape nimic în comun cu
formele tradiționale de manifestare a credinței creștine, mai ales după ce s-a
raționalizat totul prin Reforma protestantă și prin nașterea cultelor
neoprotestante și după ce Biserica Catolică a trecut, după Conciliul Vatican
II, la variate aggiornamenti („aduceri la zi”, modernizări). Dincolo de
aceasta, însă, bisericile se identifică cu lumea și cu problemele sale. O
mărturie sunt și donațiile Bisericii Catolice (cinci ventilatoare pulmonare) și
Bisericii Ortodoxe Române (12 milioane de lei, echivalentul a 3 milioane de
dolari) pentru vindecarea bolnavilor noștri și prevenirea bolii.
Românii se cunună religios, se
închină în biserici, sărută icoane, își botează copiii, se mărturisesc, aprind
lumânări, respectă cultul morților.
Toate
popoarele creștine au destui numitori comuni, dar românii au specificul lor. Ei
se declară religioși și creștini (circa 99%), majoritatea ortodocși (86,45%
conform datelor din 2011), chiar dacă nu sunt practicanți și nu respectă (în
aceeași măsură în care declară) canoanele, posturile, sărbătorile etc. Unii
români se duc la biserică doar de Crăciun și de Paști, alții se duc mai des.
Dar mai sunt și alte chestiuni care-i individualizează pe români față de alții,
chiar față de alți creștini. Să enumerăm câteva: românii care se cunună
religios, care se închină în biserici și sărută icoane, care își botează
copiii, care se mărturisesc (spovedesc), care aprind lumânări, care respectă
cultul morților etc. sunt, totuși, mai mulți decât alții, decât membrii altor
popoare.
Românii își
sfințesc casele, mașinile, alte bunuri și chiar animalele; țin mai multe
sărbători de peste an decât alții; își urează de ziua numelui „La mulți ani!”,
iar ziua aceasta celebrează câte un sfânt din calendarul creștin; își mai spun,
când se întâlnesc și când se despart, „Doamne ajută!”, „Dă-ne, Doamne, bine!”;
românii, când află de un deces, spun și scriu „Dumnezeu să-l/s-o ierte!” etc.
Se poate obiecta că nu este vorba aici despre chestiuni de fond (de dogmă), ci
de formă (de rit, de cutumă), dar, dincolo de aceasta, ele jalonează viețile
oamenilor.
Românii își fac cruce. Așa au învățat
de la părinți și de la moşi, ca „să fie primit”, ca să fie sufletul împăcat.
Românii se
îmbrățișează și se pupă des, dau mâna des, iar de sărbători, chiar dacă se
plâng de lipsa banilor, dau tot ce au ca să iasă petrecerea bine. Și încă ceva:
mulți români - după un obicei de când e lumea - își fac cruce când trec pe
lângă biserică, înalță ochii și gândul către Domnul. Așa au învățat de la
părinți și de la moşi, ca „să fie primit”, ca să fie sufletul împăcat. Mulți
români știu să asculte smeriți o priceasnă, să cânte mai multe colinde decât
alții, să spună cu smerenie „Hristos a înviat!”, să facă „veșnica pomenire” a
morților, să plângă, seara, la lumina candelei, după morții și viii lor, aflați
departe, prea departe. Nu am văzut popoare occidentale să facă la fel. Evident,
unii veți spune că asta este o probă de bigotism și de înapoiere, că românii
sunt la fel de păcătoși sau chiar mai păcătoși ca alții. Se poate! Din
perspectiva ateilor, agnosticilor, neomarxiștilor, anticlericalilor etc. așa
este, dar altminteri este vorba despre un fapt adânc, care ține de
spiritualitatea poporului nostru.
Credința românilor se cheamă „legea
românească”.
Credința
românilor nu se chema mai demult, de către poporeni, religie sau confesiune, ci
„lege” sau „legea românească”. „Lasă-l în legea lui” însemna, în Evul Mediu,
„nu-l clinti din credința lui”. În centrul acestei „legi românești” era (ca
întruchipare palpabilă a devoțiunii față de Dumnezeu) biserica sau lăcașul de
cult. Biserica nu era numai locul simplu de închinăciune, ci era și locul de
adăpost, de mărturisire și de iertare a păcatelor, de dialog cu Domnul și cu
sfinții, prin mijlocirea preotului, numit popă sau părinte. Biserica era și
locul de împăcare și de alinare în fața relelor lumii și, lucru esențial, de
vindecare a rănilor și bolilor sufletești și trupești. Întotdeauna, în credința
noastră, bolnavii au intrat în biserici cu nădejdea și chiar cu convingerea
vindecării.
Oamenii se adăposteau în biserici și
când veneau atacurile „păgânilor”.
Primirea împărtășaniei ori cuminecăturii, unde
se afla trupul și sângele Domnului sacrificat și înviat pentru oameni, garanta
(câtă vreme se făcea cu credință curată) protecția față de boală, vindecarea
bolilor, alungarea amenințărilor cu molima. Oamenii se adăposteau în biserici
și când veneau atacurile „păgânilor” și, de multe ori, erau cruțați. Credința
aceasta puternică o aveau și sașii transilvăneni, care și-au făcut biserici
solide de piatră, așa de mari încât să încapă în ele tot satul. Dar, firi practice,
când au văzut că protecția nu este întotdeauna eficientă, sașii și-au
înconjurat bisericile cu ziduri groase, pentru ca adăpostirea acolo să fie în
totalitate salvatoare. Acestea sunt faimoasele biserici-cetate din sudul
Transilvaniei, păstrate până astăzi.
În Occident, mai ales în nord,
bisericile sunt închise.
Veți spune că acestea sunt chestiuni
consumate, prea vechi și că nu mai ai relevanță azi. Nu mai au aceeași
relevanță ca în trecut, dar ele sunt stratificate undeva în subconștientul nostru
individual și chiar în conștiința colectivă. O dovadă este rolul pe care l-au
jucat credința creștină și bisericile creștine în închisorile comuniste de la
noi, unde deținuții sfidau ofensele și înjosirile și își păstrau încrederea
prin slujbe, rugăciuni, pricesne, colinde, prin sărbători ținute în secret,
prin mărturisiri ascunse în fața preoților (închiși și ei), prin iconițe și
simboluri ținute la piept și în piept, prin semnul crucii făcut cu limba etc.
Asemenea trăiri de fond și de formă a vieții creștine nu mai sunt demult în
Occident. De aceea, în lumea situată acolo, mai ales în nord - o lume
eficientă, confortabilă și prosperă material - bisericile sunt închise (nu le
trece nimeni pragul, oricum), iar la noi nu.
Creștinii ortodocși au în suflete
durerea a nu fi putut merge în cimitire în sâmbăta lui Lazăr când se pomenesc
cei răposați.
Închiderea
bisericilor era echivalentă odinioară cu afurisenia (excomunicarea), adică
oprirea creștinilor de la botezuri, cununii, înmormântări, slujbe curente, praznice
etc. Opririle acestea temporare, care au fost la noi individuale și nu
colective, erau acceptate cumva de cei vizați. Ceea ce era greu de acceptat era
ruperea legăturii genuine și directe cu Dumnezeu, făcute prin biserică și
slujitorii ei. Creștinii ortodocși au în suflete și durerea a nu fi putut merge
în cimitire, în sâmbăta lui Lazăr. Această sâmbătă specială precedă Floriile și
este ziua în care se pomenesc cei răposați nu oriunde, ci în cimitire.
Bisericile și cimitirele nu ar trebui
uitate de autorități.
Natural, orice român rațional a înțeles de ce
s-au închis bisericile noastre acum și, în linii mari, a respectat această
interdicție. Ea trebuie respectată și de-acum înainte, câtă vreme orice fel de
adunare a mai multor oameni situați unul lângă altul este primejdioasă. Dar, în
contextul în care se vor redeschide unele spații (din interior și din natură),
bisericile și cimitirele nu ar trebui uitate de autorități. Ele nu creează
premisele unor primejdii mai mari decât magazinele, mijloacele de transport în
comun, hotelurile, parcurile sau terenurile de joacă pentru copii. Este vorba
de redeschiderea acestor spații de cult nu pentru slujbe și comemorări publice,
ci pentru perindări individuale, într-o primă etapă. Iar credincioșii din
consiliile parohiale și, în cazul cimitirelor, salariații primăriilor ar putea
asigura respectarea ordinii din interior și de la intrarea și ieșirea, în și
din aceste locuri, cu respectarea strictă a distanțelor, a regulii de purtare a
măștilor, mănușilor, fără apropieri nepermise de alți credincioși, de icoane,
de preoți etc.
Un om mulțumit sufletește și împăcat
cu Dumnezeu învinge mai ușor teama de boală și chiar boala, întărește forța
fizică și morală a comunității.
Permisiunea
de intrare - pe fondul regulilor în vigoare - în biserici și cimitire ar fi și
un factor de alinare sufletească, de speranță și încredere. Reintrarea
românilor în biserici ar spori și eficiența luptei contra acestei teribile
molime, care ne-a schimbat traiul, care a luat viața unora dintre semenii
noștri și care - cu tot spiritul ei malefic - ne-a învățat să fim mai buni. Un
om mulțumit sufletește și împăcat cu Dumnezeu este mai puternic în fața
primejdiei îmbolnăvirii, a amenințării bolii. El poate învinge mai ușor teama
de boală și chiar boala. Orice individ fortificat sufletește întărește și forța
fizică și morală a comunității.
În Duminica
Tomii a anului 2020.
Notă - Subtitlurile aparțin redacției
și au fost extrase din text.
Aranjament grafic - I.M.- după
„Rugăciunea” lui Brâncuşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu