Jores Alfiorov -
„Puterea fără creier. Separarea științei de stat”
Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu,
Membru A.O.Ş.R. - Chişinău
09 Septembrie 2020
Jores
Alfiorov (1930-2019) a fost vice-președinte al Academiei de Științe a
Federației Ruse, laureat al Premiului Nobel în domeniul fizicii (2000), pentru
„dezvoltarea heterostructurilor de semiconductori folosite în opto-electronică
și electronica de mare viteză”. Mulți ani a fost deputat în Duma de Stat a
Rusiei. A fost membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei.
Cartea
„Puterea fără creier. Separarea științei de stat”[1] cuprinde diverse articole,
discursuri, interviuri ale academicianului Jores Alfiorov și este împărțită în
trei compartimente. Faptul că savanții ruși au considerat necesar să adune în
coperțile unei cărți diversele articole ale lui Jores Alfiorov și să le publice
după moartea lui demonstrează că problemele ridicate de autor rămân actuale și
în prezent. Citind cartea, constatăm că nu toate afirmaţiile autorului sunt
absolut corecte şi pot fi acceptate.
Prima parte
a volumului a fost întitulată „Distrugerea U.R.S.S. Ce putere [de stat] am
obținut” (p.7-58). Jores Alfiorov a împărtășit idei de stânga, în Duma de Stat
a Rusiei a fost membru al fracțiunii Partidului comunist [P.C.F.R.], deși nu a
fost membru de partid. Așa s-a întâmplat că propunerile lui privind susținerea
de către stat a științei erau împărtăşite de fracțiunea P.C.F.R. J. Alfiorov a regretat destrămarea U.R.S.S.
În opinia lui, dizolvarea U.R.S.S. este şi va fi pentru mult timp „cea mai mare
tragedie a secolului al XX-lea, întâi de toate pentru popoarele fostei
U.R.S.S.” (p. 24), iar de pe urma acestei mari „tragedii” au beneficiat un grup
mic de lucrători de partid-plutocraţi şi elitele naţionale care au condus noile
state, create pe baza republicilor unionale (p. 24-25). Bineînţeles, autorul
greşeşte: destrămarea Imperiului sovietic a avut la bază cauze obiective, una
din ele a fost şi rămâne dorinţa popoarelor de a ieşi de sub dominaţia Rusiei,
a ruşilor, tendinţa de a-şi păstra şi dezvolta viaţa naţională proprie, a avea
propriile state, iar în cazul basarabenilor - dorinţa de a reîntregi Ţara,
România.
Autorul critică
reformele ce au urmat în Rusia după proclamarea independenței de stat a
acesteia, a exprimat cuvinte grave la adresa lui Egor Gaidar, Anatolii Ciubais
ș.a. pentru eșecul reformelor (de la economia planificată, socialistă, de stat,
la economia de piață, capitalistă). Academicianul J. Alfiorov consideră că din
punct de vedere economic Rusia a fost aruncată cu câteva decenii în urmă
(p.12). Autorul menționează că forma de proprietate nu determină eficacitatea
economică, iar în rezultatul acelor reforme „în Rusia a sporit considerabil
mortalitatea populației, nu din cauze demografice, așa cum s-a încercat să se
inoculeze, dar în urma reformelor și reducerii anilor de viață a oamenilor”,
iar învinuirea adusă lui B. Elțin în „promovarea genocidului poporului rus în
cadrul impeachment-ului”[2] J. Alfiorov o consideră absolut justificată (p.
13).
Născut în
Viţepsk (Belarus), autorul cărţii a fost mereu încântat de situaţia din patria
sa. El scrie că în Belarus nu există probleme de ordin naţional între populaţia
ruso-lingvă şi „aşa-numita naţiune titulară” (adică beloruşi) şi aduce exemplul
statelor baltice, în care, chipurile, ar fi astfel de contradicţii. Autorul
afirmă că „în familia multinaţională belorusă toţi trăiesc în pace şi bună
înţelegere” (p.25). J. Alfiorov era impresionat de câmpurile îmburuienate din
regiunea Pskov (Rusia) şi de „cu totul alt tablou”, văzut în regiunea Viţebsk,
unde „poporul munceşte cu spor, tehnica agricolă brăzdează câmpurile,
colhoznicii adună recolta” (p. 25). Evenimentele din ultimele săptămâni (august
2020), desfăşurate în patria autorului, demonstrează cât de înşelătoare a fost
realitatea, idealizată de J. Alfiorov.
În mai multe
locuri academicianul J. Alfiorov s-a referit la situaţia actuală din Federaţia
Rusă. El considera că Federaţia Rusă de astăzi este ţara optimiştilor, asta
pentru că toţi pesimiştii au părăsit definitiv Rusia (p. 31-32). J. Alfiorov a
făcut parte din tabăra optimiştilor şi a considerat că Rusia are viitor şi că
pentru acel viitor e nevoie de luptat. Pe mai multe pagini ale cărţii autorul a
analizat şi prezentat situaţia ştiinţei din Rusia. Fiind specialist în domeniul
fizicii, J. Alfiorov a constatat că rezultatele de astăzi ale ştiinţe îşi trag
rădăcinile din perioada sovietică, când în anumite sectoare savanţii ruşi erau
înaintea colegilor lor din Occident, iar în alte sectoare rămâneau în urmă cu
2-3 ani. „Astăzi rămânerea în urmă [a ştiinţei ruse faţă de cea occidentală]
este de 15-20 de ani”, conchide autorul (p. 34). În timp ce în Occident s-au dezvoltat
noile tehnologii, ruşii „au pierdut timpul”. Declarându-se optimist, J.
Alfiorov considera că ruşii nu au rămas pentru totdeauna în urma Occidentului,
mai ales în astfel de ramuri ca fiziologia și medicina. În afirmația sa, J.
Alfiorov se bazează pe existența unor capabili oameni de știință.
Partea a
doua a cărții este întitulată „Știința și puterea în Rusia contemporană” (p. 59
și urm.). Jores Alfiorov scrie că ocrotirea sănătății, educația și știința
trebuie asigurate financiar de către bugetul țării. El a salutat decizia, luată
de președintele Federaţiei Ruse, V. Putin, de a investi în om și în domeniile
prioritare - ocrotirea sănătății, educație și construirea locuințelor. Autorul
remarcă că președintele V. Putin a promis să îmbunătățească situația materială
a savanților, în special - a celor tineri. J. Alfiorov a analizat politica
promovată de Statul rus în domeniul științei și a constatat că asigurarea
materială a cercetătorilor și cercetărilor este slabă, iar rezultatele
științelor exacte (fizica, chimia, biologia) nu-și găsesc cererea în Rusia.
Rezultatele obținute de savanții ruși sunt așteptate în afara Rusiei. Acesta
este și una din cauzele ce-i determină pe tinerii savanți ruși să plece
definitiv în alte state ale lumii și nu doar salariile mizerabile (p. 60).
Jores
Alfiorov consideră că Rusia are nevoie de o altă politică a statului în
domeniul economic, o politică orientată spre aplicarea tehnologiilor
performante și nu spre vânzarea resurselor naturale. Chiar și în domeniul
exploatării resurselor naturale (petrolului, gazelor naturale etc.) este nevoie
de tehnologii moderne. Ele, însă, nu sunt (p. 62). La p. 77 autorul scrie:
„Dacă economia s-ar baza pe tehnologii performante, în așa caz doctorul în
științe va fi o profesie de masă și el va avea un alt nivel de calificare: va
cunoaște limbi străine, filosofia, istoria, științele exacte…” (p. 77).
În 2005,
Jores Alfiorov afirma că în Federaţia Rusă nu există un program real de
dezvoltare strategică a științei, nu exista nici „strategia dezvoltării țării”
(p. 62). Autorul a insistat asupra introducerii tehnologiilor performante în
industrie ca factor al renașterii acesteia, asupra diversificării economiei pe
baza elaborărilor științifico-tehnice, aceasta fiind o problemă de viaţă şi de
moarte a Federaţiei Ruse. Autorul remarcă: chiar dacă finanțarea științei a
sporit datorită creșteri P.I.B., ea (finanțarea) este mai slabă decât în
perioada sovietică (inclusiv în cercetările fundamentale) și este de zice de
ori mai slabă decât în S.U.A. și multe alte state ale lumii (p. 63).
Academicianul J. Alfiorov a fost împotriva împărțirii științei în fundamentală
și aplicativă, a considerat că această împărțire este artificială. Făcând
trimitere la un coleg englez, George Porter, J. Alfiorov considera că toate
științele sunt aplicative cu precizarea că în unele cazuri rezultatele apar
repede, în altele, peste 50-100 de ani.
Alfiorov s-a
pronunțat împotriva opunerii Academiei universităților și afirma că știința
elaborată în universități poate avea succes „doar dacă folosește potențialul
științific al Academiei” (p.65). În alt articol (2006) J. Alfiorov scrie și mai
categoric: „Există știință și aplicarea ei” (p. 67). În opinia autorului, în
Federaţia Rusă reformele au fost făcute de dragul reformelor și nu au
transformat știința într-o forță capabilă să contribuie la dezvoltarea
economiei ruse.
În interese
de serviciu, autorul cărții a vizitat de multe ori instituțiile științifice din
SUA. Se spune, scrie autorul, că în S.U.A. știința se dezvoltă în universități.
În realitate, universitățile americane sunt centre de cercetare, iar lucrătorii
științifici au puține ore în fața studenților (p. 75). Privind utilajele
(aparatele), folosite în știință: J. Alfiorov scrie că are muli discipoli, care
lucrează în Occident. Pe unul din ei l-a întrebat de ce a ales Occidentul și a
primit următorul răspuns: în Rusia el putea realiza sarcina pusă în față lui
timp de o lună, pe când în Germania o poate realiza timp de două ore (p. 79).
Odată plecați în Occident, savanții ruși nu se mai întorc în Patria lor (p.
94-95).
În câteva
rânduri J. Alfiorov s-a pronunțat împotriva dictatului politic în știință.
Autorul a adus exemplul președintelui S.U.A. Obama care nu dădea indicații care
ramuri ale științei să fie finanțate mai mult, care mai puțin; el își dădea
seama că în știință nu are autoritate. Prioritățile în știință sunt domeniul
savanților, iar rolul statului în știință este să se consulte cu oamenii
calificați, afirmă autorul pe altă pagină (p. 99). Autorul a constatat că în
Rusia o puternică frână în dezvoltarea științei este frica. Dorința de a face
pe placul șefilor a devenit o boală (p. 83)..
Alfiorov
consideră că știința și afacerile (businessul) sunt incompatibile. Autorul
afirmă: „atunci când un lucrător științific începe să se ocupe cu businessul,
el încetează să mai fie lucrător științific” (p. 96). În mai multe articole
autorul cărții pledează pentru colaborarea savanților ruși cu colegii lor din
Occident, pentru schimbul de informații referitoare la noile descoperiri
științifice. Cunoaștem că în acest sens lucrurile au degradat mult în ultimul
timp. Și nu din cauza Occidentului.
Într-un
articol, publicat în 2008, autorul afirmă că dacă Rusiei îi este destinat să
fie o mare putere mondială, atunci ea poate deveni nu datorită credinței în
Dumnezeu, în președinte sau în investițiile venite din Occident, ci datorită
muncii poporului ei, datorită credinței în cunoaștere, în știință, datorită
păstrării și dezvoltării potențialului științific și educațional (p. 130).
De foarte
multe ori academicianul J. Alfiorov a insistat ca statul (guvernul) rus să
finanțeze știința. Fiind membru al Dumei de Stat, J. Alfiorov a pledat pentru
asigurarea progresului tehnico-științific, bazat pe realizările științei, a
insistat asupra finanțării de către guvern a științei și a considerat că
savanții ruși sunt capabili nu doar să ajungă din urmă știința occidentală, ci
chiar s-o depășească. Comunitatea științifică rusă, scrie autorul, poate
valorifica susținerea financiară a statului, iar răsplata va fi însutită (p.
43). În 2010 autorul a constatat că cel mai prost lucru în Rusia de astăzi este
faptul că descoperirile științifice nu-și găsesc aplicarea practică, că știința
este slab finanțată, de 3-4 ori mai puțin decât în perioada sovietică, iar
finanțarea din partea Guvernului a Institutului de Fizică, pe care îl conducea,
a scăzut de 20 de ori (p. 162).
Partea a
treia a cărții este întitulată „Știința rusă, are oare viitor?” (p. 119 și
urm.) Autorul a pledat pentru salvarea științei ruse. El a considerat că Rusia
se află în capcana materiilor prime, adică economia Federaţiei Ruse se dezvoltă
datorită exportului de carburanți și alte materii prime. Pentru a depăși
această stare de lucruri, J. Alfiorov a insistat asupra organizării celei mai
moderne producții de semiconductori (p. 125). Academicianul J. Alfiorov s-a
pronunțat pentru dezvoltarea electronicii în FR, considerând că ea trebuie să
fie una din prioritățile politicii naționale și are nevoie de susținerea din
partea statului. J. Alfiorov (2006): „Este necesară procurarea utilajelor și
construirea pe teritoriul Rusiei, cu ajutorul partenerilor străini, a
întreprinderilor de microelectronică cu garanții din partea statului, oferite
investitorilor” (p. 127). După anexarea Crimeii (2014) și tentativa de
asasinare (prin otrăvire) a lui Alexei Navalinîi, Occidentul a impus și va
impune restricții (embargouri) în relațiile cu Federaţia Rusă, inclusiv în
domeniul tehnologiilor avansate. Iar eforturile Rusiei de a construi utilaje și
tehnologii proprii, care să le înlocuiască pe cele de import, deocamdată nu au
dat rezultatele așteptate.
Alfiorov a
pledat și a argumentat necesitatea folosirii energiei solare (p. 135). În mai
multe locuri J. Alfiorov a demonstrat că statul este obligat să susțină
financiar știința; granturile și proiectele sunt utile, dar ele nu dezvoltă
știința, ele sunt surse financiare auxiliare (p. 208). Tot el remarcă că au
apărut diverși „specialiști”, capabili să promoveze orice proiect. Ca fapt divers: J. Afiorov scrie că guvernul
Pakistanului a decis ca salariul profesorului să fie de trei ori mai mare ca
cel al ministrului. În Rusia, continuă academicianul J. Alfiorov, salariul unui
profesor este de 10-15 ori mai mic decât al unui ministru și el s-ar fi bucurat
mult dacă salariul unui profesor ar fi mai mic de trei ori decât salariul
ministrului (septembrie 2007, p. 196).
Concluzii:
academicianul Jores Alfiorov a considerat că în anii Războiului rece și
confruntării între Est și Vest guvernul sovietic a alocat suficiente resurse
financiare pentru dezvoltarea științei. În rezultat, în unele cazuri savanții
sovietici aveau succese față de cei din Occident, în alte cazuri - invers, dar
exista o paritate între cele două părți. După destrămarea U.R.S.S., pe care
autorul o consideră o mare catastrofă geo-politică, noile autorități ale
Federaţiei Ruse au mers pe cale raționalizării științei, unele instituții au
fost închise, iar mulți oameni de știință disponibilizați. Autoritățile ruse au
împărtășit ideea cum că știința trebuie să ofere produse imediate, cerute pe
piață. De aici și slaba finanțare a științei. În rezultat, știința rusă a rămas
în urma celei occidentale cu 20 de ani. Mulți tineri specialiști ruși au
părăsit țara lor de origine, stabilindu-se în Occident, unde li s-au creat
condiții de trai și muncă confortabile, iar salariile sunt decente. În opinia
autorului, granturile, programele și proiectele nu dezvoltă știința. Statul
este obligat să finanțeze cercetările științifice.
La sfârșitul
lunii august 2020, deputatul Dumei de Stat Ghenadii Ziuganov a declarat că
starea de lucruri în Rusia, în domeniul științei, este precară[3]. Liderul
comuniștilor ruși este de părerea că în viitorul apropiat Federaţia Rusă va
regresa și mai mult în privința științei. Deci, știința în Federaţia Rusă va
rămâne în urma celei occidentale pentru mult timp înainte, dacă nu chiar pentru
totdeauna. Recomand această carte, deosebit de utilă și instructivă, tuturor
celor interesați de progresul științei, inclusiv în Republica Moldova.
---------------------------------
[1] Жорес Алферов. Власть без мозгов.
Отделение науки от государства [Jores Alfiorov. Puterea fără creier/fără minte.
Separarea ştiinţei de stat], Moscova, Editura Rodina, 2019, 256 p.
[2] În 1999, în Duma de Stat, a fost
discutată problema înlăturării de la putere (impeachment) a preşedintelui FR
Boris Elţîn, acesta fiind învinuit de promovarea conştientă a politicii de
scădere a nivelului de trai a populaţiei, de genocid (învinuirile au fost
expuse de deputatul comunist Victor Iliuhin). Anatolii Vişnevski, conducătorul
Centrului Demografie şi Ecologia omului a demonstrat că acuzaţiile sunt un mit,
iar datele mortalităţii accentuate de pe timpul lui B. Elţîn au fost comparate
cu timpurile lui M. Gorbaciov când a fost promovată campania anti-alcoolică.
Altfel spus: revenirea la consumul liber de alcool (pe timpul lui B. Elţîn) a
dus la sporirea mortalităţii oamenilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu