Mircea Dorin Istrate - Poezii pentru sâmbăta seara ,,Timpul ce-i în toate”

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii  pentru  sâmbăta  seara

,,Timpul  ce-i  în  toate”

 

 

Motto:  Între două veșnicii, cea trecută în uitare

Și aceea care vine ce o pierd la numărare,

Eu, Nimicul, Ne-nsemnatul, țin acest nemărginit

În visarea mea de-o clipă, din ăst’colț, de infinit.

 

 

 

 

ÎNTRE  DOUĂ  VEȘNICII

 

Întrebatu-v-ați vreodată

Ce e viața ce ni-i dată?

Clipă-i de nevolnicii

Între două veșnicii.

Una-i, cea de începuturi,

Cu genuni ce zac în luturi,

Frământată, răscolită,

Când fierbinte, când răcită,

Când cu viață, când cu moarte

Cu nimicuri, cu de toate

Și-alta-i, de la noi ’nainte

Nesfârșite vieți, ce-n minte

Nici n-au loc la numărare

Pe a timpului cărare.

 

Noi, la mijloc, între ele,

Vieți din pulbere de stele,

Mici nimicure, gânditoare,

Clipe scurte, trecătoare,

Ce de-abia dacă-nțelegem

Ce din lume să alegem,

Ce e dincolo de stele,

Și-n întinsul dintre ele,

Cât mai e până departe,

De ce vremi avea-vom parte,

Până unde vom ajunge,

Viața asta, când se frânge.

 

Deci, vedeți, că-n bob de minte

Visător, curat, cuminte,

Mi se leagă și dezleagă

Taina lumilor întreagă,

Are noimă, are sens,

Are-n dânsa înțeles?.

 

Și-ntr-o țandără de gând

Îmi cuprinde, rând pe rând,

Tina noastră și cerescul,

Taina vieții, omenescul,

Timpul, spațiul, universul,

Totul lumii, înțelesul.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

URÂTE  TIMPURI

 

Urâte timpuri, vremi și zile,

Urâtă-i clipa ce-o trăim,

Ne-am dezvățat să mai iubim,

Cu alții buni, cinstiți să fim,

În lungă pace să trăim,

La Domnul nost’ să-i mulțumim,

Că viața ne-a lungit-o-n zile.

 

Suntem de-acuma frunze-n vânt,

Netrebnic neam, plin de păcat,

Ne-am șters din gând  ce-am învățat

De  la strămoși, ce ne-au lăsat

Îndemn, să nu fim de călcat,

Și moartea fie de înfruntat

’Nainte de-a intra-n mormânt

Cu bărbăție și râzând,

Oriunde-am fi, pe-acest pământ.

 

Ei, veșniciții în ceresc

Și în Columne-ngloriate,

Noi, ce umplutu-ne-au păcate

Și cu purtări nerușinate

Visând mereu s-avem de toate

În raiul nostru pământesc,

Suntem nimicuri ce umbresc

Clipitele, care ni-s date.

 

Ajuns-am rău și-nc-om mai fi,

Că n-am știut a ne-ngriji

Să nu uităm ce-au adunat,

Și toate-n vremi câte-au aflat

De la bătrânii buni de sfat,

Ce nouă-n grijă ni-i le-au dat

Să le păzim, să le-ngrijim

Și prin purtări să le-nmulțim,

Ca-n vremi și-n timpuri, să răzbim

Așa  cum fost-au ei, curați,

Smeriți, cinstiți, adevărați,

De grija țări-mbărbătați

Și-apoi de moarte înălțați

În raiul cel dumnezeiesc,

Cu ei să împărțim, ceresc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

JELIRE

 

Când simt că vine timpul cel din urmă

Să fiu ca ceilalți umbră de uitare,

Scădeți-mă din marea noastră turmă

Și dați-mi cea iertare, fiecare.

 

Cu Carul Mare duce-mi-ți la groapă

Și-n jug să-mi prindeți Taurii cerești,

Pe-un pod de nuferi trece-oi marea apă

Când mă despart de grijile-omenești.

 

La cap să-mi puneți cruce de mesteacăn,

Iar la picioare-un prun mai îndulcit,

Lăsați mormântul zacă fără lacăt,

De strajă steie-mi timpul la-nvechit.

 

Nu lăcrimați, nu plângeți, nu jeliți,

Că de-acolo nimeni n-o să vie,

M-oi duce-n locul înțesat cu sfinți

Să mă-nsfințesc sămânță de vecie.

 

Să fiu cu ceia duși în nemurire,

Cu-ai mei cei buni cât stelele-s în roi,

C-am înădit a neamului trăire

În huma pîmântească, de la noi.

*

În  loc cu cimbrișor, pe Coasta Mare,

Acolo sus, în streașină de deal,

În țintirimul cu melini-n floare

M-oi veșnici de-apururi, în Ardeal.

O  LACRIMĂ

 

În viața voastră, câte lacrimi toate

Pe-a sufletului rană n-ați vărsat,

De bucuri, tristețe ori de moarte,

Ori la-nsoțite rugi de înălțat.

 

La vise înșelate-ntr-o clipită,

La câte mii speranțe spulberate,

La inima în doruri arsă, friptă,

La câte viața va luat din toate.

 

La ceia dragi plecați spre veșnicire,

La cei născuți din dragoste curată,

La ziua ce-ați trăit-o-n fericire,

La despărțirea grea, nemeritată.

*

O lacrimă-i cea sfântă neuitare,

O lacrimă în toate-i alinare,

O lacrimă-i la suflet ușurare,

O lacrimă e-o taină, la păstrare.

 

O lacrimă e clipă jelitoare,

O lacrimă-i durere rostitoare,

O lacrimă-i credință răbdătoare,

O lacrimă-i la ceruri suitoare.

*

În bobul ei atâtea-mi sunt cuprinse

Din largul suflet blând, adunător,

Dureri și bucurii, dorinți și vise,

Și-ndemn dumnezeiesc: FII IERTĂTOR!

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

RAI   ÎMPĂRĂTESC

 

Iubito, te mai înfioară

Ca-n timpul cel de-odinioară

Aminte când ți-aduci vre-odată,

De vremea ceea-ndepărtată,

De-un tril de pasăre măiastră,

De-un firicel de floarea-albastră,

De-un susur de izvor zlobiu,

Un gândăcel cu mersul viu,

De-o caldă strângere de mână,

De-o lungă, strânsă-mbrățișare,

De-o pătimașă sărutare,

De-o seară-n umbră, la portiță,

De-o rugă toată-n pocăință,

Când, sub ascunsă lună-n nor,

În dulci cuvinte cu fior,

Noi  ne-ndulceam cu jurăminte

Crezând că toate-s mari și sfinte?

 

Ții minte cum, în miez de vară,

Cutreiram pădurea rară

Și pe sub bolți aplecătoare

Îți tot furam o sărutare,

Tu mi-o dădeai, cerându-mi vamă

Vre-o alte trei, de bunăseamă.

 

Nici zmeurul, nici mura neagră,

Nici fraga cu mireasma-ntreagă,

Nici lacrima înfierbântată,

Nici gura ta cea sărutată,

Nici ceea caldă-mbrățișare

Nu au pe lume-asemănare.

De-aceea eu le-am pus  pe rând

În dulce tainiță de gând,

Unde să stea în neuitare,

Cât ține-a vieții lungă cale.

 

De-acolo-n seri, înlăcrimate,

Le scot pe rând, să-mi fie toate

Cărări de vis spre lumi  trecute

Cu bucuriile avute,

Ce-au fost un rai împărătesc

Aici, în cuibul meu lumesc,

Ce îl voi duce, în ceresc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TE-ADUN

 

Te-adun, în lăcrimate rânduri,

Comoar-ascunsă-n neuitare,

Din timpul cel trecut prin vaduri,

Neștearsă urmă pe cărare.

 

Te-adun, din tainiță de gând

În care-ai stat ca amintire,

Să-mi fii în zile, rând la rând

Clipita mea de fericire.

 

Te-adun, din simțuri neuitate

Să mi te fac dumnezeire

Și-apoi, în vise înălțate

Să mă-ndulcești, cu-a ta iubire.

 

Te-adun, din risipite clipe

Să-mi fii simțire-nfiorată,

Speranțelor să dai aripe

C-o fi cum a mai fost odată.

 

Te-adun, din toate ce-s în mine,

Răbdări, dureri și amintiri,

Și-aștept, ca noaptea care vine

Să-mi fii visare și-mpliniri.

 

Te-aștept, în fiecare seară,

Să colindăm prin vremi trecute,

În tainic loc, din altă vară,

Cu toate cele, petrecute.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TROIȚA  VEGHETOARE

 

La cap de sat, pe ,, Dâlmă”, troiță veghetoare

Au pus cândva creștinii ce-acuma-s veșnicit,

Să ocrotească satul cu largile-i hotare

De toate câte viața îți dă de suferit.

 

Din când în când o floare acolo se-ofilește

Și-un muc de lumănare îmi arde pâlpâind,

O rugă de iertare îmi ’nalță creștinește

Români ce de nevoie îi vezi pe-aici trecând.

 

Ea străjuie hotaruL tot înădind la timp

Să știe toți că este însemnul însfințit,

Ce deapănă într-una clipite și-anotimpuri,

Viața să ne-o țină curată veșnicitul.

*

Sub umbră de credință, din vremile bătrâne

Noi ne-am trăit viața mai mult în nenoroc,

Că tot plătit-am vamă păcatelor nebune

Cu care pângărit-am curatul ăstui loc.

 

De-aceea la răscruce de drumuri umblătoare,

Pe-un dâmb ce străjuiește lățimile din jur,

Troițe însemnat-au hotare roditoare

Și însfințit-au locul făcându-ni-l mai pur.

 

Pe-acolo când veți trece, opriți-vă o clipă

Și-mi înălțați spre ceruri o rugă de iertare,

Spășiți voi să mi-o cereți, măcar de-o fi și-n pripă

Ca să-mi aveți la suflet, un dram de alinare.

 

Că-n cela loc cerescul puterile-și coboară

Ca tu prin rugăciune  să capeți mântuire,

Să-ți cureți a ta viață, s-o faci fie-ți ușoară

Dacă îmi pui în toate, iertare și iubire.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

PENTRU  TOT  ȘI  PENTRU  TOATE

 

Nici nu vreau a ști vre-odată

Că cea lume minunată

E în visul meu de-o clipă

O bătaie de aripă.

 

C-adevărul și curatul,

Preasmeritul și-nălțatul

Într-o rugă de iertare

Pentru neamul nostru mare

Către cea dumnezeire

Leac îmi sunt, de mi-s iubire.

 

Că păcatu-ademenește

Pe cel slab și mi-l robește

Înrăindu-l cu de toate,

Întinzându-i lumi deșarte

Și că-n noi, de-avem voință,

Drumul către pocăință

Fi-va calea spre ceresc,

Din scârnavul pământesc.

 

Că iubirea pentru țară

De-i ca dragostea de mamă,

Nu-s puteri în astă lume

Ce se vor a ne răpune.

Că din moșii mei strămoși

Bravii mei cei bărbătoși

Au trăit pe astă glie

Cu iubirea de moșie.

Ea le-a înmiit puterea,

Ea le-a pus în minte vrerea

De-a fi stâncă în furtună

Pe cea vremea rea sau bună.

 

Vine-apoi, la cei măriți

Dragostea pentru părinți,

Pentru neamul meu cel bun

Urcător de la străbun,

Pentru vatra stămoșească,

Pentru glia pământească,

Pentru câmp,  pentru pădure,

Pentru lujerul de mure,

Pentru  soață, pentru prunci,

Pentru dealul plin de cruci,

Pentru vie, pentru nuci,

Pentru florile din lunci,

Pentru casa cea cu tindă,

Pentru iarna cu colindă,

Pentru bobul copt în vară,

Pentru flori de primăvară,

Pentru toamna lăfăită,

Pentru clipa cea grăbită,

Pentru geana-ți lăcrimată

Pentru  tot ce-a fost odată

Viață, pe-un picior de plai,

Dulce, gura mea de rai.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

REÎNTORS  ÎN  CUIBUL  VIEȚII

 

A plecat, demult, cândva, din sătucul lui uitat

Rost să-și facă-n larga lume, un copil îndurerat,

A lăsat bătrâna casă și s-a dus printre străini

Ca să poa’ să se domnească, în cea lume de haini.

 

A-nvățat pe rupte carte, ca s-adune-nțelepciune,

Să urmeze școli înalte, să îi creasc-al său renume,

Ca să poa’ să mulțumească celor care au crezut

Că va fi copilu-n stare, pentru câte a făcut.

 

S-a domnit prin lumea largă și-a urcat către putere,

Laur el și-a pus la nume și crescut-a în avere,

Faima i-a juns departe peste mări și peste țări,

Iar sătucul de pe Coastă, la ținut în neuitări.

 

Și când dorul, ca o rană, la-ndemnat să vin--acasă,

Gârbovit de-acum sub glorii într-o viață norocoasă,

Fiu rătăcitor prin lume, s-a întors la cuibul său

Să se spele de păcate și să-l ierte Dumnezău.

 

Au căzut la numărare  mulți pe care i-a știut,

Duși în lume, dați veciei țintirimului sub lut,

Cei rămași, sunt toți ca dânsul, nevoiași îmbătrâniți,

Buni de puși catapeteasmă cu bărboșii ceia sfinți.

 

Satul lui, de-acum e altul, nu-i mai cel ce-a fost odată,

Cuib de rai și fericire cu-a sa viață preacurată,

Cu smeritul său, sfielnic și cu cea bunăcuvință

Ce te face om pe-o viață, trăitor într-u credință.

 

Azi, pe ulițe-nierbate, casele îmi sunt rărite,

Nu mai  e în ele suflet, fiind de-acuma părăsite,

Moară nu-i că nu-i mai cine să mai toarne boabe-n coș,

Că morarul nostru harnic, e-un moșneag neputincios.

 

Școala s-a hâit de-o vreme, că nu-s prunci de-nvățătură,

La hotar puțini mai lucră pentru sfțnta-mbucătură,

Iar în față la altare, sfinții-s singuri uneori

Că duminica la slujbă, păcătoși îmi vin vre-o doi.

 

Nimeni n-a rânit izvorul ce-i de-acum înnămolit,

Roata morii-i cu butucul ros de vremi și-nțepenit,

La răspântie de drumuri crucile îmi stau în rână,

Iară cumpăna fântânii s-andoit, că e bătrână.

 

Doară numai țintirimul se întinde, se lățește,

Nume dragi s-au șters pe cruce sub melinul care crește,

Cuprinzând cu a lui umbră somnul celui veșnicit,

Ce-i cu neamul lui de-acuma, sub a timpului umbrit.

*

 

Înturnat de vrei cu totul, ca să-mi fii cu al tău neam,

Ia-ți postate lângă dânși, ca umbriți de-același ram

Să-mi fiți unul lângă altul  pe sub floarea de melin,

Unde neamul se-nvechește, cât veciile mi-l țin.

 

 

 

~*~

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

&&&