Mostenitorul
~*~
Mostenitorul acelui loc fabulos, a
fost pana la urma gasit.
A fost un seic.
El a tinut ca numele lui sa ramana
necunoscut.
Era satul de toate preotesele si
preotii care I.au slujit, si care pana la urma I.au ocupat la botul calului si
propretatile lui cele mai intinse, si valoroase, si pline de oaze.
Pana si aici au dres un rahat de
terasa, si un rahat de kremlin, la scara, opozit. Din caramida chioara.
De atat au fost in stare, inca au
impanzit intreaga lume, cat nu aveau nici ei, acasa, cu camile de mii si mii de
cai putere, lumini chiar, si au lasat fantanile lui cele vechi, cu buza chiara.
Si imbracate in hazna, populara.
Visul lui a fost sa rascumpere. Sa
isi redea siesi. Bogatia aceasta fabuloasa, de odinioara.
Daca ttot facuse un kitch de
conducere, la kremlinul de organe, daca tot facusera un kich de sindicat, care
sa asculte orbeste, numai sa ia mai mult, sa prinda mai mult, ca sa ocupe, de
pe unde se nimereste, cu ideologia si
iobagia lor planetara, daca tot nu putea sa faca o mare, macar una mica, pe
dedesubt, sub acest loc, racoritoare, sa faca macar o oaza de nisip.
Sa se joace cu bile, pe nisipul
fierbinte, si eroii cei mici. Care vor veni. Cu talpile goale. Si ploaie, daca
va fi sa ploua vreodata, chiar si in desert, sa joace paparudele, in pielea
goala, ca tot nu stiu ce aia, si sa
danseze de bucurie, ca se spala.
Seicul era satul. De atatea cacaturi
inalte, si betonate, oral, din fel si fel de povesti, chiar si in cur, sau
etajate atat de inalt, si aurite, si dotate, incat ii era lehamite, de cat se
cacau unul in capul altuia, si nici macar nu le mirosea a mare, oricat se
intinsesera ei cu limba, pana si in inalt, cu elicopterele.
Sa o linga.
Dar mai era nevoie, stia seicul, la
aceasta dotare magnifica, o frumoasa halda dee nisip, ca o gura de mina, spre
marea din adanc, si de un paznic.
Altminteri, dupa obiceiurile preoteselor si preotilor locului, nu mai ramanea
nimic. Nici din visul lui, nici din aceasta maxima si magnifica realizare.
Ar fi carat.o cei din jur, incet,
incet, la bucate. Cei mai de aproape. Sau cei mai de departe. Dupa necesitati.
Si nevoi.
Si pentru aceasta succesiune tocmai
bun I se parea unul diaconu, observator vestit, din preajma locului, pe care nu
il cunostea. Dar auzise ca suferise o pierdere, la care nimeni nu cotiza.
Si nu cotizase. Avea si el un manz.
Fusese un diacon desept foc. Si hatru. Al unui nemarginit povestitor. Si
dictator de calcule. Dar, atat se luminase lumea de gradina lor, incat
intrasera pretutindeni, precum in orice asezamnite, cu picioarele, in ea, si
nici nu se mai ridicasera, si nici nu o mai ridicasera, de colo.
Seicul vazuse atatea, si atat, in
viata lui, incat, incet, incet, orbea.
Curgea.
Si orbea.
Dar ii parea bine.
Parca ma vindec pe mine.
Cand vad ce nu face lumea.
Si nu va face.
Dar ….
merita sa bat.
Cat voi putea.
Macar asa.
De martor.
La
tragicomedia asta catastrofala umana,
planetara.
Nu ca e a mea.
Ce am avut eu, vreodata?
Eu ,
am fost.
Si sunt.
Ceea ce am zburat. Macar. Cu mintea
mea.
Ce a confiscat, ce si.a trecut pe
numele lui, si a propovaduit, si a facut fiecare....
Nu este treaba mea.
Nu as fi silit niciodata.
Pe
nimeni.
La
nimic.
*
2cinci iunie 2021
~*~
Cur,
Jianu Liviu.Florian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu