Antoniu-Cătălin N Păştin - Înălţarea Domnului Iisus Hristos - Ziua Eroilor Neamului

 

Înălţarea Domnului Iisus Hristos - Ziua Eroilor Neamului

Prof. Dr. Antoniu-Cătălin N Păştin, Membru A.O.Ș.R

09 Iunie 2021

 

Deschiderea vieţii duhovniceşti spre Împărăţia cerurilor

 

Ceea ce deosebeşte esenţial spiritualitatea creştină de orice altă spiritualitate este, în afară de faptul că ea afirmă identificarea omului cu dumnezeirea sau cu esenţa totală, caracterul ei hristologic. Legătura noastră cu Hristos se realizează şi se întăreşte prin Duhul cel Sfânt al Lui. Iisus Hristos care este singurul „Mijlocitor”, pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor, ca scară spre Sine. Iisus Hristos este puntea întinsă de la Dumnezeu până pe tărâmul umanităţii noastre, prin ipostasul Său cel unul, care întruneşte şi natura dumnezeiască şi pe cea omenească.

 

Ridicat  din nou la slava şi la autoritatea deplină a Dumnezeului, Omul - Hristos rămâne totuşi om, mai exact omul model la care trebuie să ajungem cei ce credem în El[1]. Duhul aduce în creaţiune viaţa şi iubirea intertreimică, ridică creaţiunea în planul iubirii intertreimice şi al îndumnezeirii. Prin Duhul Sfânt noi suntem ridicaţi în lumea dumnezeiască, sau lumea dumnezeiască pătrunde în noi. Aceasta ne preschimbă.

 

Un alt temei al spiritualităţii autentice îl constituie şi Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui întru slavă. După învăţătura ortodoxă Învierea şi Înălţarea sunt două acte mântuitoare distincte, dar aflate în strânsă legătură. În Hristos omul este condus de Dumnezeu, susţinătorul universului, spre îndumnezeirea în care se află El. Ţinta ultimă a lucrării Mântuitorului Hristos este să învingă moartea universală, adică să ridice întreaga creaţie din starea de slăbiciune extremă pe care a produs-o despărţirea ei de izvorul vieţii care este Dumnezeu: înseamnă întărirea spiritului nostru din Duhul dumnezeiesc ce iradiază din El, în aşa măsură încât să învingă supremaţia automatismului unei naturi care duce spre moarte. Iar aceasta se face prin ridicarea oamenilor în comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu Cel în Treime, infinit în puterea Lui spirituală.

 

Prin Înviere şi Înălţare, dar mai ales după Înălţarea la ceruri întru slavă de-a dreapta Tatălui, Trupul Mântuitorului Hristos este pe deplin pneumatizat, înnoit total.

 

Înălţarea la ceruri a constituit îndumnezeirea supremă a omenirii Lui, care  înseamnă suprema sensibilizare şi transparenţă a acesteia pentru Tatăl ceresc (de fapt pentru întreaga Sfântă Treime) şi pentru oameni[2]. Sălăşluirea deplină a Mântuitorului Hristos numai în inimile celor ce iubesc pe Dumnezeu are loc după ce s-au curăţat de egoismul pasiunilor, prin împlinirea poruncilor Lui, deci s-au făcut transparenţi Duhului Sfânt din Hristos şi orizontului pneumatic infinit în care se află Hristos. Astfel, Înălţarea lui Hristos înseamnă ridicarea lui ca om la treapta de supremă eficacitate asupra celor ce cred[3].

 

El este prezent cu Tatăl în fiinţa intimă a credincioşilor, prin Duhul Sfânt şi are astfel, ca Dumnezeu, o eficienţă nemăsurată în ei, încă din viaţa aceasta, dacă aceştia se străduiesc pentru curăţirea lor de păcatele şi de patimile care îi închid în ei înşişi.

 

În Hristos natura umană a fost restaurată în dimensiunea ei pnevmatoforă de filiaţie divină prin adopţiune, în starea de ascultare fiască faţă de Dumnezeu, şi a fost îndumnezeită, adică pusă în stare de participare deplină şi permanentă la viaţa divină, şi astfel capabilă să reflecte slava lui Dumnezeu (cf. Romani 8, 14-17, II Crinteni 3, 17-18, Galateni 4, 4-7). „Prin aceasta sunt ţinuţi în unitate şi conduşi pe calea sfinţeniei, după asemănarea sfinţeniei trupului lui Hristos, a cărui stare de pneumatizare culminantă este o stare de iradiere a Duhului Sfânt, aflat în deplinătatea Lui în acest trup desăvârşit transparent”[4]. Această  comuniune este realizată de către Sfântul Duh.

 

Pogorârea Sfântului Duh coincide deci cu extinderea tainică a vieţii lui Hristos în umanitatea ucenicilor şi apoi a tuturor celor ce, prin botez, se încorporează în Hristos, formând Biserica-Trupul tainic al Domnului. Duhul Sfânt adună pe unul cu  celălalt, El nu e numai un dar, între unul şi altul, ci şi legatura vie. El, care toate le împlineste, e prin aceasta şi împlinitorul dorului nostru după comuniune, căci Duhul Sfânt aduce în noi viaţa Sfintei Treimi.

 

„În ziua Cincizecimii, El (Duhul Sfânt) vine în lume în persoană, ipostatic, lucrând în interiorul naturii; El Se pune ca un fapt interior al naturii umane. Prin aceasta natura e adusă în starea ei normală[5]”. Prin Sfântul Duh se manifestă în lume voinţa comună a Sfintei Treimi. El este mereu prezent în Biserică lucrând, şi ne face să trăim în comuniune cu Dumnezeu şi unii cu alţii pentru veşnicie.

 

Sfântul Vasile spune: creatura nu posedă nici un dar, care nu vine de la Duhul Sfânt. El este sfinţitorul, Care ne uneşte cu Dumnezeu si ne ţine si pe noi uniţi întreolaltă. Fiul şi Duhul Sfânt, converg către Tatăl, Care este sursa atât a comuniunii trinitare, cât şi a vieţii spirituale în comun a oamenilor. Sfântul Duh dă fiecărei persoane, create după chipul lui Dumnezeu, posibilitatea de a realiza asemănarea în natura umană  comună.

 

Persoanele umane nu pot atinge perfectiunea lor, nu pot deveni pe deplin persoane, decât în unitate de iubire, încetând de a mai fi indivizi, trăind numai în, şi pentru comuniune.  Sfântul Duh comunică în continuare persoanelor, marcând pe fiecare membru al Bisericii cu un fel de pecete, de raport personal şi unic cu Dumnezeu si cu ceilalţi membri ai comunităţii.

 

Duhul Sfânt, prin susţinerea comuniunii între oameni, face efectiv în ei lucrarea comună a trinităţii. Sfântul Duh, venind să locuiască în noi, face din fiinţa noastră sediul Sfintei Treimi, căci Tatăl şi Fiul sunt neseparaţi de Duhul şi invers. Duhul Sfânt ne adună, ne menţine şi ne desăvârşeşte în adevăr ca pe o singură familie.

 

Sfântul Irineu spune: „Unde este Biserică acolo este Duhul Sfânt şi unde este Duhul acolo este Biserica”[6]. Viaţa acestei mari familii (Biserica) este expresia comuniunii în Hristos. Cel care face ca întelegerea dintre membrii Bisericii să fie trainică şi durabilă este Sfântul Duh.  El ii ţine pe cei înzestraţi cu daruri diferite în strînsă comuniune. El îi leagă pe credincioşi prin dragoste întreolaltă şi creează în fiecare conştiinţa apartenenţei la ceilalţi.

 

Duhul e liantul  spiritual între credincioşi, e forţa integrativă, puterea de coeziune între ei.  Aşa cum organele trupului au în ele o forţă care le face să se ţină la un loc, aşa Duhul Sfânt e forţa care fiind prezentă în credincioşi îi face să se menţină ca un întreg, să simtă necesitatea întegrării prin ceilalţi. Această forţă care ţine în unire întregul, dă Bisericii însuşirea ei de viaţă în comuniune, de viaţă trăită în, şi prin Duhul Sfânt.

 

In comuniunea duhovnicească membrii Bisericii îşi trăiesc unitatea lor de organism, prelungind în planul experienţei spirituale această unitate, produsă şi menţinută de Duhul şi în Duhul Sfânt. Pe drept cuvânt Duhul Sfânt este Duhul comuniunii, adică al unităţii unui întreg în care mădularele trăiesc împreună, dar nu se contopesc. Duhul Sfânt este acela care dă Bisericii caracterul de comuniune, de unitate, de întreg. În Duhul Sfânt se realizează viaţa adevărată, comuniunea deplină, pentru că  El însuşi este viu, este viaţă, este dătătorul de viaţă al celor intâlniţi în El. „Coborarea Sfântului Duh e cea care dă existenţă reală  Bisericii”[7].

 

Duhul Sfânt se pogoară în Biserică pentru slujirea comunităţii şi nu a individului. Duhul Sfânt face ca fiecare din noi să avem dorinţa de a ne depăşi,  de a fi în celălalt, de a-l avea pe acela în noi, fară a ne confunda unul cu altul.  Duhul Sfânt conceput ca relaţie între toţi credincioşii şi toate slujirile fac imposibil individualismul. Duhul Sfânt este principiul unităţii, al sobornicităţii, al comuniunii în Biserică, creator şi susţinător al întregului în care părţile nu sunt anulate, ci sunt vii şi trăiesc împreună în cea mai desăvârşită armonie, în comuniune deplină. „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (I Cor. 12,27)[8].

 

Progresul omului în viaţa cea nouă în Hristos are loc în comunitatea teandrică a Bisericii, susţinut de energiile dumnezeieşti necreate.

 

---------------------------------------

[1] Pr.Prof. Dumitru  Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003,  p. 188.

[2] Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003,  p. 189.

[3] Ibidem,  p. 190.

[4] Pr.Prof.Dr.Dumitru  Radu, Învăţătura despre Biserică, în „Îndrumări misionare”, p.386.

[5] Paul,  Evdochimov, Présence de l´Esprit Saint dans la Tradition orthodoxe, Cerf, Paris, 1977,  p. 94.

[6] Sf. Irineu, Adversus Haereres, V, în P.G.7, col.1120.

[7] Pr.Prof. Dumitru  Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed.Institutului Biblic şi de Misiune al BOR., Buc. 2003,  p.202.

[8] Mitropolitul. Ardealului, Dr. Antonie  Plămădeală,  Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983, p. 100.