GRIGORE
STAMATE – STEJARUL TINEREŢII MELE
„Prototipul
oltenilor noştri are două feţe, ca şi Ianus:
bărbatul de
omenie şi gospodarul cuminte şi natural –
care nu se
plînge niciodată, ci surîde şi construieşte.
El cunoaşte
voioşia ca pe o stare permanentă. În cele
mai grele
momente iese la iveală viteazul. Iar aura feeriei
îl scaldă în
bucurie.” (Constantin Brâncuşi)
STEJARUL
TINEREŢII MELE – este un volum omagial închinat de generalul –
locotenent dr. Grigore Stamate, satului
său STEJARUL din comuna Urdari,
judeţul Gorj, „Spre cinstirea
înaintaşilor, a contemporanilor şi a urmaşilor tuturor celor care, pe o anumită
treaptă a vieţii, mi-au fost colegi, prieteni şi consăteni de nădejde.”
„Cu cît ceasurile, zilele şi anii se
înmulţesc asupra omului, cu atîta mai mult omul se uită în urma sa şi din
căutătură în căutătură se opreşte cu plăcere la cele mai depărtate aduceri
aminte.”
(Ion Bradu, Amintiri despre folcloristul
Vasile Sala)
Lumea SATULUI valah cu microcosmosul lui este o lume a fenomenelor
fireşti, prin curgerea existenţială hărăzită de Atotcreatorul, care par
întrupate unei aure serafice, unde surâsul cerului se răsfrânge peste pământ
într-o continuă splendoare.
Lumea SATULUI valah este ţesută
cu Mâinile lui Dumnezeu, din
borangicul veşniciei, alegând motivele - modele dintre cele mai alese culori, unde
figurile reprezentative aduc în evidenţă harul, adâncimile, complexitatea şi
verticalitatea sufletească, ce conturează specificul spiritual al unui Neam
hărăzit Cerului divin.
Dincolo de toponimie sau de figura
de stil STEJARUL TINEREŢII MELE –
reprezintă dimensiunea unui mediu obştesc, faţă de care încercăm să raportăm
succesiunea ireversibilă a unor fenomene, care astăzi nu mai au, în nici un
fel, corespondent.” (Grigore Stamate, Stejarul
Tinereţii Mele, Axioma Print, 2017, p. 5)
Autorul, unul dintre Fiii străluciţi ai Ţării Gorjului şi unul dintre marii generali ai Naţiunii
dacoromâne, un prodigios scriitor „de
marcă”, de „24 de carate” şi-a
odrăslit monografia în sufletul său luminat, curat, frumos, dârz, demn, înmiresmat
de onoare.
„Eroic şi lucid, mistic şi
pasionat, omul e făurit ca o piatră,
misterios alintată de valuri, de
elementele pământului său. Şi tot aşa gândurile sale.” (Dan
Botta, Limite şi Alte Eseuri, Ed.
Crater, Bucureşti, 1996, p. 28)
În înfăptuirea sa erudită, cascada literară se revarsă pe uliţele
satului, pe potecile, cărările şi luminişurile pădurilor, pe imaşurile şi
dumbrăvile simţământului frumos.
De pe
uliţele satului o parte a consătenilor şi-a urmat DRUMUL sau CALEA sa, înspre sorocul soartei ori întru împlinirea
destinului spre desăvârşirea mistică.
Drumul soartei este axa ce
fixează individul de obârşia sacră a pământului natal.
Calea destinului este
meridianul care leagă spiritual – religios, persoana – personalitate de
Destinul Neamului, al Naţiei în dăinuirea lor/ a sa spre transcendent.
Temelia şi Stâlpul pe care se aşează şi se înalţă
carpatin cele două tărâmuri minunate, nemuritoare ale VALAHULUI creştin ortodox sunt DOINA
şi DORUL!
Ambele noţiuni-izvoare sunt intraductibile şi îşi au obârşia regală
numai în DACIA.
DOINA ţine de esenţa
războinicului, a eroului, iar DORUL de
sacralitatea fiinţei lui.
„În timpul lor (al vlahilor) care le rămînea liber/ Între două
primejdii,/ Aceşti oameni/ Făceau din fluierele lor jgheaburi/ Pentru lacrimile
pietrelor înduioşate,/ De curgeau Doinele
la vale/ Pe toţi munţii Moldovei şi
ai Munteniei,/ Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei/ Şi a altor ţări româneşti.”(Marin Sorescu, Trebuiau să poarte un nume)
Între cele două izvoare-entităţi îşi ţese Valahul menirea, vocaţia,
misiunea sfântă.
Mistica DOINEI îi conferă DORULUI aura filocaliei şi sofianismului
isihast carpatin.
În ţărâna sfântă plămădită din aluatul sângelui curat al Eroilor,
Martirilor ori din jertfa pilduitoare a Mamelor, Dascălilor, Preoţilor,
Poeţilor, Filosofilor, Călugărilor, Monahiilor, Mărturisitorilor din totdeauna
sau de mai ieri, s-a aşezat DRUMUL ascetic şi s-a conturat CALEA mistică pe
care prisoseşte permanent DORUL de Satul natal.
„Satul – acest părinte totdeauna atât de drag şi de ospitalier, care,
de fiecare dată, alături de ai tăi, te aşteaptă să treci pragul sfânt al casei
de odinioară. Să revii. Să revii atât cât mai poţi, cât se mai poate, şi cât
mai ai la cine. Mai ales.” (ibid., p. 8)
În SATUL natal odrăsleşte izvorul naşterii FAMILIEI, iar DUMBRAVA
copilăriei rămâne pentru Omul care s-a împlinit şi definit genei sale
religioase, cea mai sacră ICOANĂ în care sufletul său frumos, cântă şi se
încântă răspândind lumină şi har!
DOINĂ – DOR – UMOR – FOLCLOR sunt
punctele cardinale ale Valahului peste care se aşează CUPOLA religioasă a
nemuririi şi dăinuirii acestui Neam!
Cei patru piloni DOINĂ – DOR – UMOR –
FOLCLOR peste care se fixează BOLTA cerească, religioasă a DACIEI Mari, dau
vigoare, sănătate, frumuseţe, creaţie, cultură, iubire, înviere şi înălţare Neamului
valah creştin ortodox!
„Doina
exprimă o bucurie care nu este veselă, uneori predispune la meditaţie, alteori
dă imbolduri spre alte decoruri, spre căutarea frumosului mister al
necunoscutului.” (Ion Dianu, Pagini
de Satiră şi Umor din Scriitori Olteni.” Ed. Scrisul Românesc, Craiova,
1986, p. 5)
Întru sublimul DORULUI, sufletul
creativ al creştinului ortodox viază esenţa Neamului său cu marile lui aprinderi, arzând şi rearzând
sensibilitatea, harul, comuniunea, cuminecarea, trăind şi retrăind frumuseţea TRADIŢIEI hristice ce poartă în ea
efigia înălţării serafice a spiritului valah ce-şi trăieşte pururea viaţa
astrală.
Întru DOINĂ şi DOR îşi fac vatră
pururea milenară UMORUL şi FOLCLORUL!
Umorul este afluentul ce
ţâşneşte din marele râu spiritual al sufletului, revărsând ironia din
întâmplările stângace ale societăţii umane şi hazul din diversitatea naturii
strâmbe, dar filtrate prin sufletul doldora de generozitate al tâlcuitorului
satiric.
„Prin nimic alceva nu se poate cunoaşte mai bine fondul sufletesc al
unui neam, decât privindu-se atent în această oglindă minunată care este
FOLCLORUL.” (Radu Gyr, Balade,
Ed. Lucman, Bucureşti, 2006, p. 5)
Fiecare SAT românesc poartă parcă pecetea
heraldică a Paşilor lui HRISTOS!
„Casa
părintească!
O zidire prevăzută cu o tindă înaltă, în
spatele căreia se aliniau trei camere şi o cămară...” Casa părintească
adăpostea două comori de mare preţ: Familia
creştină şi mica bibliotecă ce se mândrea cu volumele aduse de stăpânul ei, Ion, din Capitală.
În avangardă pe raft erau aliniate ca într-o cazarmă, volumele cu
partizanii sovietici, iar în cadenţa ariergardei clasici români şi străini sub
protecţia cărora sta chitită ca pasărea pe cuib, Pasărea Măiastră a Daciei - Harta României Mari.
Satul lui Grigore Stamate, STEJARUL este un tărâm gorjean, în care
OLTENII au purtat/ poartă în cobiliţa fermecată, milenară, pământul
şi cerul lor, cu tot ce au mai frumos, mai princiar, mai ospitalier, mai
încântător şi mai sfânt: DOINA şi DORUL!
Între aceste două ţesături ale sufletului divin s-a brodat UMORUL oltenesc, vesel sau trist, care
revarsă peste ştergarul zâmbetului, surâsul inconfundabil al mândrei oltence
nemuritoare.
Atestarea satului STEJARUL,
este seculară. „Încă din anul 1495
(iunie), un document domnesc al lui Vlad Voievod (Vlad Călugărul 1481
iul-aug., 1482-1495, fiul lui Vlad Basarab – Dracula), întăreşte boierului Stanciu postelnic, mai multe vii în florini la
Urdari.” (Octav-George Lecca, Familiile
boiereşti române, Libra Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1972, p. 558)
„Singura vie boierească, arată
Grigore Stamate, se afla în Culmea
Dealului, dinspre partea de apus a satului Stejaru, între Izlaz şi Dosu ăl
Mare.” (ibid., p. 11)
Lângă hrisovul domnesc stă şi mărturia boierului Constantin Broşteanu Urdăreanu, a cărui mare moşie îmbrăţişa şi
întreaga aşezare a Urdarilor de Jos, spunând că înaintaşii săi „au stăpânit peste 600 de ani fără întrerupere moşia ce nu a fost niciodată arendată”,
lăsând-o urmaşilor testamentar şi moral, „ca moşia să fie iubită cu toată dragostea
sufletului.” (Dan Cismaşu, Sfârşitul
colonelului Constantin Broşteanu Urdăreanu, jurnalul „Vertical”, 11 Octombrie 2011)
Alte documente cu referire la satul STEJARUL, sunt legate de zestrea
Domniţei Bobolina – Ilinca – Elina, fiica Voievodului Şerban Cantacuzino
(1678-1688), care „luând un Urdărean,
Domnul tatăl ei, i-a dat moşiile de prin prejur; ea apoi a clădit Mănăstirea pe
valea ce-i poartă numele (Valea Mănăstirii) şi mănăstirea Strâmba, în
hotarul moşiei Urdari.”( Octav-George Lecca, op. cit., 560)
Cu rădăcinile adânci înfipte în glia satului Stejarul – Urdari se
înalţă peste timp şi spaţiu Arborele genealogic al vechii familii boiereşti STAMATIE/ STAMATIS.
O primă menţiune o găsim în cele două acte de vânzare-cumpărare din 6 şi 9 Martie 1383, când Stamati Grino din Candia
a cumpărat sclava Maria, armână de la Iulian Cornario. (Th. Capidan/
Perlepe-Macedonia, Aromânii. Dialectul
aromân, Studiu lingvistic, Acad. Română, Studii şi Cercetări, XX, Ed.
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1932, p. 17)
Atestări documentare: Stamate,
stolnic (1591); Stamatie Grecul
(1609); Stamatie, sluger (1611)
(Acad. de Ştiinţe a Moldovei, Doc. BDD-A 6776/ LV, mai-august 20)
Stoica (Stoichiţă) din
Strâmba/ Urdari, aparţinând ramurei Rioşeanu, menţionat pe la 1588, în
dregătoriile de logofăt, mare vistier, mare postelnic, diplomat al lui Mihai Viteazul şi Radu Şerban, în Praga
şi Viena la curtea lui Rudolf al II-lea.
„Neavând urmaşi direcţi, averea sa a fost moştenită de nepotul său, logofătul
Miloş şi de fiul acestuia paharnicul Stamatie...
Stoica a mai avut un frate, pe Balaciu, ai cărui urmaşi au ajuns dregători, dar
sub numele de Urdăreanu... Acest
Balaciu, avu ca fiu pe Stoica,
postelnic din Urdari,1623, mai 16. Urdăreanu Barbu din Urdari, fiul marelui
sluger Urdăreanu Preda, s-a căsătorit cu Elina,
fiica lui Şerban Cantacuzino.)” (Acad.
Română, Doc. LXXVI/ 21/ 15 iul.1628, p.92-93; Octav-George Lecca, op. cit., p.
558; Doc. din 2 iulie 1684, din 19 iunie 1686 şi din 15 mai 1694, Arh.
Statului, Buc., fond Tismana, IX/ 3, Zlătari, VII/ 15, ms.293, fascicola 284)
Ramura contemporană este prezentă prin cei doi fraţi: Costică Stamatie, care are fată şi fiu
şi Viorel Stamate, cu fată şi băiat,
continuându-se prin fiii nepoţilor de frate.
Dintre personajele secundare, consăteni ai autorului, Polina, Ciofica,
Lisaveta, Veta, Mărin, Nicu, Păun, preotul Răduţoiu, dascălii, moşicile,
dodicile, suratele şi văruicile, se desprinde ca un actor în rolul principal Ion al lu’ Fieru – tatăl autorului,
un împătimit al cărţii de rugăciuni,
dar şi un veritabil risipitor de umor terapeutic
înfăşat în scutecele de mătase ale suptilităţii ironice gorjene.
Sarcasmul olteanului este pentru sufletul celui pe care îl
înţeapă, precum bisturiul chirurgului priceput ce taie cangrena trupului spre
a-l vindeca!
În cazinoul consăteanului Mărin Bobină, seară de seară, bărbaţii pasionaţi
de alte ispite nocturne, decât femeia, între care nelipsitul Ion al lu’ Fieru – Stamate, jucau cărţi. „Cu vin, cu ţuică, cu tot mezanplasu... În
pauză, se discuta politică, despre ceea ce a fost în război, ca şi înainte de
război, şi mai puţin din actualitate, deoarece se putea lăsa cu deplasare la
Ţucal sau, şi mai grav, tocmai la Canal.” (ibid., p. 83)
Frânturi din părerile lor politice au ajuns şi la aghipeţii de la omniprezenta
securitate, care l-au pus pe jar pe plotonierul Cruceru, încât s-a crucit zile
şi nopţi în strângerea de probe, astfel că a nimerit tocmai în schiţa hazlie a lui
conu’ Caragiale.
„- Şi cine zici că e împricinatu’?
-
Unu’, mare
de tot: Caragiale.
-
Când şi-oi
căra eu câteva, ai să vezi tu ce-nseamnă să fi mare. Haimana dracului!
-
Păi,
vedeţi tov’ majur, că până şi dumneavoastră îl ştiţi... Era de undeva din
Haimanale...
Cum „organul” nu prea înţelegea cum vine
chestia, tata plusa:
-
Ştiţi,
acela cu Domnul Goe, cu Vizita, cu Două Lozuri, cu...
-
Ştii ce,
bă, pe mine nu mă interesează toţi borfaşii tăi capitalişti. Mie să-mi zici,
că, de nu! şi-şi ridicase palma, cât o balegă de vacă.
Tocmai atunci se abătuse, în urma celor
sesizate de miliţean, un superior de la securitate, care, părtaş la relatare şi
cunoscător al schiţelor cu pricina, nu se mai oprea din râs, când a aflat
parascovenia.” (ibid., p. 84)
Ion
al
lu’ Fieru
– Ion Stamate era un autodidact plin
de har, din care risipea cu multă mărinimie, cultură consătenilor săi, pe
alocuri chiar din propria-i ogradă. „Acolo
unde situaţia se preta chiar se substituia eroului principal, relatând pricini,
la care, chipurile, ar fi fost părtaş nemijlocit. Aşa şi cu „Domnul Goe”... Când audienţa era
potrivită le povestea cum aruncase el căţeluşul cucoanei şefului de gară din
Filiaşi peste geam şi de cât timp se tot judecă prin tribunale.
-
Pă’, bă Ioane! Bă, cum de ţ’a venit ţâe,
aşa nitam-nisam să arunci căţelu ăleia din trin!? îl lua la rost Mitru lu’ Chilă.
-
Ho, staţi bă, că n-a fost aşa de simplu, cum o-ţi fi crezând
voi.
-
D’ apăi, cum? se-aruncau şi femeile...mai ales, la clacă.
-
Păi, cum să vă zic eu vouă? şi tata anume prelungea pauza, ca pentru a
le spori interesul.
-
Hai, bă nu ne mai ferbe atâtica, că fac atac...
-
Binee, bineee! Dacă-i aşa, uite cam cum stă chestia: mie
mi-a venit să fumez şi...
-
Hai, bă Ioane, ce dracu! Lasă ţâgara şi treci la căţel!
-
Bineeee! Da’, nu se poate că de-aici a pornit totul.
Aşa că...
-
Bine, bă, dacă aşa stă treaba! Da’, mai scurteaz-o
şi mata.
-
Deci: scot
pacheţelul cu foiţele din haină, din buzunarul interior; rup una; apoi, scot
tutunul din punga de la brâu şi-l presar; scuip şi lipesc foiţa. După care...
După care, pun mâna pe amnar, potrivesc bine iasca şi...
-
Hai bă, ce dracu! Tu chiar vrei să ne dai foc...
-
Şi, pac... şi, pac! tata simula încontinuu lovitura
amnarului peste cremenea aceea virtuală, ferindu-se ca de arsură...
-
Când să dea scânteie, mă pomin cu cucoana de lângă mine, că-mi
ia ţigara dintre buze şi mi-o aruncă pe fereastră.
Audienţa era încremenită. Una, mai
înţepată se-mbăţoşa:
-
Las’ că ştiu ce urmează...
-
Gura, fă. C-acuş te cîrpesc! răbufnea vreunul şi
aceasta tăcea.
-
Staţi,
să nu dramatizăm, dar dacă voi ştiţi... Ştiu şi eu, dacă...
-
Spune bă, nea Ioane! îi adresa rugămintea una mai tinerică.
-
Spun,
dar dacă...
-
Nici un dacă, bă Ioane, nici un dacă... şi aceleaşi
priviri piezişe erau aruncate celei cu ifose. Afurisita! îşi şopteau ceilalţi
intrigaţi.
-
Păi, atunci, puneţi-vă şi voi în locul meu. Ce-aţi fi
făcut?
-
O, o, o... Ce-o mai plesneam, de-i sărea muştarul!
-
Mă Mitre, nu-i chiar aşa. Eu n-am plesnit-o şi,
uite şi tu, tot mă judec cu ea. De ani buni... Nu mai pot, te rog să mă crezi!
-
Bă, fir-ar
ea a dracu! Pă’, cum vine asta. Tot tu, şi cu şi cu...
-
E, nici
chiar aşa. Eu nu m-am repezit înspre dumneaei...
-
Şi, şi!
Ce-ai făcut, bă nene? Zâ-ne o dată, c-aci crăpăm...
-
... tot
calm – cum vă ziceam – m-am aplecat înspre cucoana, care s-a tras, crezând
pesemne c-o lovesc şi...
-
Şi!?... Hai, bă, zâ-i odat’, că fac pe mine.
-
Şi, haţ
căţelu’... Pă Bubico, adică.
-
Ce bubică, ce bubă, bă Ioane?
-
Stai bă,
aşa! De ce dai în clocot? Păi, aşa îl chema pe căţel.
-
Da’,
mata de un’e şti asta, că nu te-am mai auzit zâcând asta?
-
Taci, fă, proasto. Iote, ce-o mai interesa pe ea! se stropşea
altul.
-
Şi, zvâc cu Bubico, prin geamul
întredeschis.” (ibid.,
p. 85-86)
Satira şi umorul lui Grigore Stamate sunt meşteşugit
îmbuteliate în sticluţe de haz, de esenţă tare spre delectarea râsului şi
surâsului celor ce le savurează din plin.
Satira şi umorul, cu specificul lor cromatic şi
variat de maliţiozitate oltenească al lui Grigore Stamate, îl aşează cu cinste
lângă marele scriitor, tot oltean, Marin
Sorescu.
În
afara părinţilor dragi Ion şi Maria, a distinsei sale doamne Mariana, desprinsă din tiparul
domniţelor moldave, care-l fascina cu frumuseţea ei pe Ilarie, fiul Dodicii Tudora,
Grigore Stamate a mai avut un cult şi pentru unchiul Grigoriţă – o enciclopedie de
cunoştiinţe şi pilde de viaţă, fost
militar de carieră, impunător, brav şi demn, dar forţat să treacă în rezervă de
nihilismul ideologiei marxist-socialist-comuniste, fiindcă obârşia sa de aur
curat nu era pe placul tinichelelor proletare.
Unchiul Grigoriţă era mândru
de cariera militară a nepotului Grigore, încurajându-l:
„Ai grijă nepoate şi ţine-te tare! Ai apucat
pe un drum greu, cu parcurs de trudă intensă, al cărui capăt, nu mulţi sunt în
stare să-l ajungă. Dumnezeu ţi-a întins
o mână, răsplăteşte-I încrederea şi poartă-te pe măsura privaţiunilor,
despre care nici nu gândeşti cât de aspre vor fi. Dar, tocmai în asta constă
tot farmecul vieţii de militar. Tocmai aceste greutăţi şi impuneri te vor detaşa
de ceilalţi colegi ai generaţiei tale şi te vor face să te afirmi. Fă-mi plăcerea şi împlineşte-ţi visul!
Împlineşte-l astfel şi pentru mine: să
ajungi general, nepoate. Să aibă şi satul şi neamul nostru cu cine să se poată
mândri!” (ibid.,
p. 128)
Nepotul Grigore i-a/ şi-a împlinit
visul ajungând General de armată cu trei
stele.
Se mândreşte ROMÂNIA Tainică cu
el!
Şi eu mă mândresc cu el!
Generalul cu trei stele a ajuns şi un scriitor cu mult mai multe
stele.
Iar pe deasupra tuturor tronează omenia lui de mare Boier de obârşie
seculară.
Un puiuţ de Stejar adus din
satul natal Stejarul a fost sădit în
curtea domeniului său din Gruiu-Snagov şi
a crescut falnic copac care străjuieşte distinsa familie Stamate, cu brocartul lui verde, înnobilând cu coroana sa grandioasă,
coperta cărţii.
L-am privit intens sub aureola lucirii de aur ce-i cădea peste regala
coroană verde, astfel că pomii din jur păreau copleşiţi de tremurul emoţiei sub
majestatea sa ocrotitoare. Se fălea în brocartul său verde sub cerul înalt,
albastru şi limpede că are descendenţă aristocrată în Stejarul din Borzeşti al lui Ştefan
cel Mare, în Gorunul lui Horea, Crăişorul moţilor sau în Gorunul lui Zian Boca – Crăişorul
Ortodoxiei.
Autorul lucrării biografice STEJARUL TINEREŢII MELE, în braţele
sufletului său frumos şi necuprinzător a îmbrăţişat pe lângă Stejar, Aninul, Arţarul, Fagul şi probabil Salcâmul, care este efigia valahului ce trăieşte şi-şi răspândeşte
mireasma sa suavă, cucernică peste tot în ţară şi în lume, la munte, la deal
ori la câmpie.
STEJARUL
„A mai rămas de vorbă cu păstorii,
Pe câmpul gol, stejarul solitar,
Bătrânii spun că poartă-n el
istorii
Şi că-i demult stăpân pe-acel
hotar.
S-a năpustit asupra lui furtuna
Şi-l scutură cu sete de păgân,
Îl bombardează trăsnetele-ntruna
Şi răni adânci pe trupul lui rămân.
Îl bate crunt cu bice lungi de
ploaie
Şi urlă peste el văzduhul tot,
Iar vânturile-l rup, dar nu-l
îndoaie
Şi-i muşcă de mânie câte-un ciot.
Se pare a fi acum la o răscruce
Dar norii sparţi aleargă şi s-adun,
Iar cerul îi trimite să-l usuce,
Buchetul lui de raze cald şi bun.”
(Virgil Mateiaş, Drumeţule,
opreşte-te şi vezi...Ed. Eminescu, Bucureşti, 1999. Poezia Stejarul a fost scrisă în 12 Septembrie 1954, la Securitatea Braşov,
celula 12)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
14 Decembrie 2021, Brusturi-Neamţ-Dacoromânia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu