Mircea Dorin Istrate - MÂNGÂIATE CLIPE DE ADUCERE AMINTE

 

POEZII PENTRU SÂMBĂTA SEARA

MÂNGÂIATE CLIPE DE ADUCERE AMINTE

 

Leac la suflete-ntristate

Mircea Dorin Istrate

A FOST ATUNCI, ODATĂ...

Mai ții minte? Veri cu soare, bucurii de nedescris,

Și iubiri nevinovate cu parfum de paradis,

Izvorâte din dorințe și simțirea noastră toată

De-a lua dulceața lumii, pe o gură sărutată.

N-aibă lume treaba noastră, dar nici noi pe-a dumneaei,

Lasă-ne în plata noastră că doar suntem tinerei

Și iubirea ne va spune ce și cum e de făcut,

Că mai toate ce-s pe lume au odată început.

 

*

 

Când gândesc la ceea vreme ce nu poate fi uitată,

Nici măcar o scurtă clipă n-aș schimba pe lumea toată,

Că atunci a fost dorință din a inimii pornire,

Preacurat-adevărată, rai visat, dumnezeire.

Dă-ne Doamne, doar o clipă din vecia-ți nesfârșită

Și ne lasă înc-odată în cea vreme poleită,

Cu ce-ai pus atunci în raiul dulcei noastre tinereți

Și cu-o boabă de iubire, ne-ai făcut să fim ca beți.

N-am știut că ea se gată și nu ține o vecie,

N-am știut că el, izvoul, dădător de apă vie

Întina-s-o mai pe urmă cu minciuni și cu păcate,

Cu atâtea dulci cuvinte ce n-or fi adevărate.

Nu ne-ai spus, Mărite Doamne, că-n scurtimea tinereți

Tu vei pune tot frumosul, toată miere-dulce-a vieții,

Simțul viu, dorinți nestinse, bucurie iertătoare,

Toate vii și-adevărate, pătimite-n lăcrimare.

 

**

 

Azi, aducerea aminte ne mai pune-ntr-un suspin

Gustul raiului de-atuncea, în pocal cu-amarul vin,

Ca să știm c-a fost odată într-un bob de veșnicie

Frumusețea unei vârste, ce nicicând n-o să mai fie.

 

COLINDÂND PRIN UNIVERSURI

I-o seară rece, întristată, de iarnă fără de putere,

Din cer căzut-a-n călimară o stea, și-apoi, în lunga cea tăcere,

Cu fruntea mea îngândurată las pana liberă să scrie,

Și-aud așa cum ea își lasă, negrie urmă, pe hârtie.

Azi, rătăcesc cu-a mea visare cutreierând prin lumi celeste,

S-ajung la rădăcina lumii, să descâlcesc a ei poveste,

Să văd clipita de-nceputuri când s-a pornit genunea care,

Născut-a vița-n universuri, pe încâlcita ei cărare.

 

*

 

Iuțit-am gândul să se-ntoarcă spre timpul cela din trecut

Și-ntr-o clipită mărețită ajuns-am vremea di-ceput,

E-o noapte neagră, nepătrunsă, o beznă care te-nfioară

Și-o liniște prevestitoare, de un ceva, ce o s-apară.

Apoi de-odată, din neștire, un punct descătușe lumină

Și jur-prejur în fulgerare se-aprinde-a cerul grădină,

Iar din cel geizer se revarsă Lactee Căi de necuprins,

Ce nu-s de spus într-u cuvinte, ce n-au măsură-n nici-un vis.

Ce trăznet lung fără oprire, ce tunet îngrozind eterul

Mi se revarsă-n huruire și-n tropot lung călcându-mi cerul,

Și-atunci, mi se pornește timpul, clipita care-i infinită,

Iar universul mi se-ntinde, în zarea ceea, nesfârșită.

Milenii lungii în numărare îmi fost-a haos colo-n cer,

Apoi încet el se încheagă după a sale legi, mister

Și undeva, nici știu pe unde, un bob de viață-nmugurește

Și-n mari postăți din universuri, scânteia vieții se pornește.

 

**

 

Pe-acol pe sus e hărmălaie, e luptă multă, e pieire,

Se-adună lumii în mari imperii, sunt mari războaie, pustiire,

Se sting bucăți din universuri și alte noi se nasc la rând,

Mi se frământă tina lumii, cum nici gândiți, în al ’vost gând.

 

***

 

Aici la noi e pace-adâncă, un rai pe lângă ce-i pe sus,

Dar noi, nevolnici și bezmetici avăndu-mi gându-n veci ascuns,

Ne războim dintr-o nimica și-am vrea Pământul tot avere,

Nebuni sărmani și fără minte, setoși de bani și de putere.

Un rai putem Pământu-al face, dac-am avea un pic de minte,

Că tot nimic cu noi nu ducem, nici cât o fi un bob de linte,

Pe-aici dușmani ne suntem nouă, nu ceia care-s în ceresc,

Și-așa pe-col’ n-avem a merge, de-a noastre minți așa gândesc.

 

CUM AȘ VREA

 

Doamne, dacă-ți dau napoi averea, fala ce o am, domnia,

Viața care am trăit-o, Tu, mi-i da copilăria

S-o încep încă odată și acolo să mă uiți

Până mușuroi s-or face semețiții ceia munți?

La păscut să merg cu mieii, jos pe Rât, sus la Răzoare,

Să dau gâștele la Vale, să mânc mure coapte-n soare

Și cireșe cât încape, prune dulci și tămâiate,

Mere, pere, nuci și struguri și gutui mai întomnate.

Și cu alții de-a mea seamă, cu codane tinerele

Primăvara să culegem ghiocei și viorele

Și-apoi vara la Târnavă să ne săturăm de scaldă

Și să trândăvim pe maluri, înmuiați de vremea caldă.

Să ne stâmpere o ploaie alergând prim tina moale

Și-o privire de codană într-o clipă să ne-nmoaie,

Iar o strângere de mână să ne-nalțe spre ceresc

Și-n clipită să ne pună, îndulcit dumnezeiesc.

Să aștept în fapt de seara ciurda mirosind a lapte

Și cu-n boț de mămăligă săturat să dorm în noapte,

Coperit cu-n roi de stele având luna căpătâi,

Să visez că îs în raiul omenescului dintâi.

 

*

 

Doamne, lasă-mă acolo și veciile mă uite,

Să mă satur pe-ndelete de plăceri și toate vrute,

Că-s sătul de lumea astă, lunecoasă, ticăloasă,

Îndulcită cu păcate, necurată, mincinoasă.

De acolo Tu mi-i pune, colb ți-oi fi pe-a Ta cărare,

C-ai Tăi pași să lase urme de neșters în fiecare,

Iar când vin la judecată, în smeritu-mi gând umil,

Pune-oi din lumescul lumii, zâmbetul unui copil.

 

ÎN A TINEREȚII VREME

 

Doamne, cum mă văd ca-n visu-mi în a tinereții vreme

June doritor de viață, de trăire ca-n poeme,

Ce credeam că-ntreg pământul e al meu primit în dar

Și că eu din toți ceilalții, sunt alesul cel cu har.

 

Doamne, cum mă văd ca-n visu-mi, sub un cer bătut cu stele

Într-o noapte tămâiată cu miresme dintre cele,

Ce-nfioară tinerețea când în brațe ții o fată,

Ce-ar cam vrea, dar nu se lasă, una-două sărutată.

Doamne, cum mă văd ca-n visu-mi buze moi tot sărutând

Și-n cuvinte-abia șoptite jurăminte îngânând,

Ca apoi, topiți în vise, în plăceri și-n fericire

Să gustăm pe rând clipe, pline de, dumnezeire.

 

*

 

Doamne, lasă-mi amintirea și trăirea în visare

Și întorsul în cea vreme ce pe lume preț nu are,

Ca să-mi treacă mai ușoară clipa vieții nemiloasă

Ce e crudă, întristată, mincinoasă, sândăcoasă.

Ce ne-am face dacă-n viață ne vom pierde amintirea

Și din ce a fost odată vom uita ce-a fost iubirea,

Fericirea și nesomnul, dorul arsului în rug

La un tânăr ce odată, fost-a ne-mblânzitul murg.

 

**

 

Ce mai faci codană dragă? mai visezi și tu ca mine

Cum am fost atunci , odată, în cel rai lumesc de bine?

Ori uitat-ai ceea vreme ce acum i-o amintire,

Pusă-n gându-ți lângă alte, boabe dulci de fericire.

 

***

 

Sub un licăr de lumină de la candela aprinsă,

Mulțumesc la sfinte ceruri pentru viața mea cea ninsă,

Cu iubire și cu vrajă și cu vis și înălțare,

Ce mi-ați dat-o voi, codane, dulci ca mierea, iubitoare.

Și pe unde astăzi sunteți, rog Măritul să vă deie,

Viață lungă, sănătate și norocul să vă steie,

Iar de-o fi cumva vre-odată, chipul meu să-l amintiți,

Cum aș vrea să vă stârnească iar trecutele doriți.

Să vă-ntoarcă iar în vremea când îmbobocea iubirea

Și-ntr-o strângere de mînă ne pierdeam atunci cu firea,

Iar de-acol’, cu-a noastră vrere, într-o caldă-mbrățișare,

Nesătula noastră gură, să tot vrea, o sărutare.

 

SEARĂ ÎNVRĂJITĂ

 

Ce să-ți dau să vii diseară la portița care-o știi

Pe cărarea înstelată ce-ți cunoaște al tău pas?

Sărutări fără de număr? jurăminte fără glas

Ca-n visări înfiorate fericită iar să-mi fii?

 

Haide numai și încearcă de m-oi ține de cuvânt

Și-ți va fi ca altădată clipa vieții îndulcită,

De vei fi ca nimeni alta sub luceferi învrăjită

Și-al tău suflet fi-va iară, frunză legănată-n vânt.

Ocroti-ne-o vălul nopții de a lumii ochi haini,

Iară stelele și luna privegea-vor taina noastră,

Din neantul fără margini, coborâ-va-ncet o astră,

Să ne urce în celestul, nesfârșitelor lumini.

Cât vom sta acolo nimeni lipsa noastră n-o să știe,

Fi-vom răsfățații sorții și-ai clipitei de divin,

În a brațelor plăcere, cum mai fost-am încă știm,

Că nimic din ce-i pe lume, n-o să țină o vecie.

 

*

 

Haide dar când seara cade peste lumea obosită

Să fim iarăși neștiuții îndulcindu-se-n plăcere,

Într-o strânsă-mbrățișare, cu-n sărut de dulce miere,

Să ne facem seara asta, cum noi vrut-am, fericită.

Și-apoi ce-o mai fie după, lasă lumii grija asta

Să își bată capul dânsa cum o vrea și cum o ști,

Noi, cu-a noastre ce-s dorite de din greu ne-om îndulci,

Iar de vii un semn fă dară, luminează-ți iar fereasta.

 

DIN TOATE CÂTE-UN PIC

 

Ușoară ca un fulg de nea, plutind prin visu-mi încâlcit

Îmi îndulcești clipita vieții, făcând-o vălătuc de fum

Și dus cu gându-n ceea vreme, visarea ce-o trăiesc acum

Mi-o tot lungesc mai mult să țină, în timpu-n care l-am trăit.

Acolo suntem, ca odată, văpăi de foc din rug nestins,

Cuprinși în caldă-mbrățișare și nesătui de sărutări,

Dorinți ce ard înfiorate ca două sfinte lumânări,

Uitați de lumea păcătoasă, plecați pe căi de necuprins.

De ce ne dai, Mărite Doamne, doar câțiva ani de tinerețe?

De ce nu ții o viață-ntreaga clipita asta fericită?

Ne sature pe toți nebunii de ea și-n ea apoi trăită

Să fim robiții Tăi, Mărite, înveșniciți în tinerețe.

Cuib de iubire-ar fi pământul în bucurii și-n frumusețe

Cum fost-a raiul din-ceputuri aici în humă de lumesc,

Ar fi prelinsul unei clipe dumnezeiești de tinerețe

Mai bun și mai frumos ca cela, ce-l ai acolo, în ceresc.

 

Încearcă numai și vedea-vei, cum globul nostru cel de tină

S-o face pulbere de aur și floarea bunei dimineți,

Cum din cerescul Tău, Mărite, puhoi de suflete-o să vină,

Că să mai guste înc-odată, dulceața celei tinereți.

 

*

 

Asta n-o fi, o știu preabine, că nu e datul legii firii

Să țină veșnic fericirea, c-atunci noi încă nu vom ști,

Ce e durere și necazul , trădarea și-alte câte-or fi,

Minciuna-n toate și durerea în urma unei despărțirii.

E bine cum îmi e acuma, din toate fie-mi câte-un pic,

Să știm că viața are multe ce trebuie să le simțim,

Să le cunoaștem dulce-amarul, din omenescul cât trăim,

Să fim în fală și-n mărire, dar și cum e să fii nimic.

A FOST ATUNCI, ODATĂ...

Mai ții minte? Veri cu soare, bucurii de nedescris,

Și iubiri nevinovate cu parfum de paradis,

Izvorâte din dorințe și simțirea noastră toată

De-a lua dulceața lumii, pe o gură sărutată.

N-aibă lume treaba noastră, dar nici noi pe-a dumneaei,

Lasă-ne în plata noastră că doar suntem tinerei

Și iubirea ne va spune ce și cum e de făcut,

Că mai toate ce-s pe lume au odată început.

 

*

 

Când gândesc la ceea vreme ce nu poate fi uitată,

Nici măcar o scurtă clipă n-aș schimba pe lumea toată,

Că atunci a fost dorință din a inimii pornire,

Preacurat-adevărată, rai visat, dumnezeire.

Dă-ne Doamne, doar o clipă din vecia-ți nesfârșită

Și ne lasă înc-odată în cea vreme poleită,

Cu ce-ai pus atunci în raiul dulcei noastre tinereți

Și cu-o boabă de iubire, ne-ai făcut să fim ca beți.

N-am știut că ea se gată și nu ține o vecie,

N-am știut că el, izvoul, dădător de apă vie

Întina-s-o mai pe urmă cu minciuni și cu păcate,

Cu atâtea dulci cuvinte ce n-or fi adevărate.

Nu ne-ai spus, Mărite Doamne, că-n scurtimea tinereți

Tu vei pune tot frumosul, toată miere-dulce-a vieții,

Simțul viu, dorinți nestinse, bucurie iertătoare,

Toate vii și-adevărate, pătimite-n lăcrimare.

 

**

 

Azi, aducerea aminte ne mai pune-ntr-un suspin

Gustul raiului de-atuncea, în pocal cu-amarul vin,

Ca să știm c-a fost odată într-un bob de veșnicie

Frumusețea unei vârste, ce nicicând n-o să mai fie.

 

IUBIRE ÎNTOMNATĂ DE TIMP ȘI VREMI APUSE

 

Iubire întomnată de vremi de-acum apuse,

Ca frunza-ngălbenită din pomi te risipești,

Și-apoi, plutind în volte spre amintiri ascunse,

Ca muc de lumânare în zare te topești.

Ai fost în primăvară ca un boboc în floare,

Cu doruri și speranțe spre vremea ce-o să vină,

Iubitu-mi-ai arzândă în verile cu soare

Și-n mângâieri de vise trecut-a-ți noaptea-n tihnă.

Apoi, nebune simțuri și tainice dorințe

În timpuri ce trecut-au încet s-au domolit,

Dar au rămas în minte-ndulcite suferințe,

Ne-nchise răni durute cât încă ne-am iubit.

Acum, în toamna vieții, tot scormonești în taină

În spuza fumegând-a iubirii neuitate,

Pe care am pierdut-o nici știm din a cui vină,

Atuncea, într-o vară, din vremuri depărtate.

Din nou venită-i toamna, în toamna vieții mele,

Din nou se scutur pomii de frunze-ngălbenite,

Și eu și tu, sunt sigur, că-n nopți sub roi de stele

Chemăm în taină vremea, aceea dinainte,

Când ne topeam în raiul iubiri mult dorite.

 

FUSTANGIU CU NEGRE PLETE

Tu, Luceafăr din cerescuri, lucitor în recea tină,

Iar cobori din ’nalte ceruri pe-a ta rază de lumină,

Să-nfiori câte-o codană, să mi-o-mbeți cu fericire

Și să-i minți a sale simțuri, pentr-o clipă de iubire.

Las-o-mpace stea de ghiață, pe aicea în rotire,

Las-o-mpace piatră rece, de pe boltă-n strălicire,

 

Las’ să-și cate-aici norocul cu un ins de seama ei

Și-amândoi trăiască-și viața, ca doi tineri porumbei.

N-ai pe bolta-ți necuprinsă înroite mii de stele?

N-ai prin lumea-ți fără margini universurile cele

Ce să-ți urce măreția colo-n lumile de sus,

Unde tu cu veșnicia n-aveți moarte, nici apus?

Fustangiu cu negre plete, ai pus ochii pe-o copilă

Și cu-a ta-ndumnezeire mi-o-nrobit-ai fără milă,

Îmbiind-o, înșelând-o, cu nimicuri ce-i vei da,

De va fi ,cum voia-ți este, într-u toate, soața ta.

 

*

 

Stană rece fără suflet, nu-i avea tu niciodată

Vorba dulce-amăgitoare ce-și dorește orice fată,

Ochi șăgalnici, jurăminte, spuse-n caldă-mbrățișare,

Cum doar numai Cătălinul cel viclean, pereche n-are.

Du-te dar, spre-a tale ceruri, steauă rece de lumină

Ce-nfiori visări la fete din a noastră rece tină,

Lasă-ne aici ne facem fericirea cum vom vrea,

Nu prin căile celeste, neștuți pe undeva.

 

**

 

Voi poeți, ce-mi stați în noapte sub puzderia de stele

Țintuită cu luceferi scânteind precum oțele,

Născoți-mi alte mituri ce le-aveți în vârf de pană,

Și lăsați-mi Cătălinul, să iubeasca-lui codană.

Asta-i viața ce Măritul ne-a făcut-o și ni-i dată,

Să iubim ființă vie, nu un chip de rece piatră,

Să ne facem împlinitul în cea lume omenească,

Lăsând celor din cerescuri, vieți cât vor să veșnicească.

În seri de toamnă întristată,

Lăsați-mi să se-ntoarcă gândul,

Cu amintirea mângâindu-l,

În vremea ceia de-altădată

Când ați iubit întâia-și dată,

Și ați simțit cel gust divin,

De rai, cu dulcele-al său chin.

 

~*~

&&&

Mircea Dorin Istrate